Roxana-Mălina Chirilă

Despre Chaucer și „Troilus și Cresida”

Am văzut că părerile sunt împărțite și jumătate dintre voi sunt intersați de Troilus și Cresida, iar cealaltă jumătate nu. Pentru că mi se pare un subiect interesant, o să vorbesc oricum despre el.

Geoffrey Chaucer e unul dintre cei mai mari scriitori englezi, face parte din cercul exclusivist al celor care au revoluționat o cultură și i-au impus o direcție. E un fel de Shakespeare avant-le-Shakespeare, ca să zic așa. A trăit de prin 1343 până prin 1400 (datele exacte nu sunt cunoscute). A avut o viață aventuroasă, de diplomat trimis prin misiuni în țări străine (unde a mai și citit câte ceva) și când nu negocia tratate de pace și alte asemenea, scria. La un moment dat, pentru un text de care nu se știe nimic acum, a câștigat „un galon de vin pe zi pe viață” din partea regelui – deci undeva pe la vreo 3-4 litri de vin. Până la urmă au schimbat recompensa aia în bani, după câțiva ani.

Ce e interesant la Chaucer e că s-a apucat să scrie în engleză – ceea ce nu sună deloc deosebit azi, pentru că era englez, dar la momentul respectiv intelectualii din zonă scriau ori în latină, ori în franceză. Latina a fost multă vreme limba comună a intelectualității europene, așa că nu cred că trebuie explicată – franceza era însă la mare trecere în Anglia din cauza cuceririi normande din 1066. E puțin mai complicat ce-i cu normanzii ăștia, dar ideea e că au înlocuit aristocrația veche a Angliei și au impus franceza ca limbă oficială la curte.

În momentul în care Chaucer s-a apucat să scrie, limba nu era foarte stabilă și existau mai multe dialecte – atât de tare a reușit să-l impună pe cel pe care l-a ales el, și atât de bine a reușit să potrivească fraza, încât clișeul despre el e că „a luat limba engleză când era cărămidă și a făcut-o marmură”. (ceea ce sună mai bine decât „Eminescu e Luceafărul poeziei românești”, să recunoaștem)

Problema e că limba engleză medievală e greu de citit azi. Strofa a doua din Troilus and Crisseyde arată așa:

To thee clepe I, thou goddesse of torment,
 Thou cruel Furie, sorwing ever in peyne;
 Help me, that am the sorwful instrument
 That helpeth lovers, as I can, to pleyne!
 For wel sit it, the sothe for to seyne,
 A woful wight to han a drery fere,
 And, to a sorwful tale, a sory chere.

De-abia dacă înțeleg ceva din ea, așa că până acum l-am tot citit pe Chaucer în traducere. Pentru Povestirile din Canterbury, recomand splendida traducere a lui Nevill Coghill, care într-adevăr curge și sună excelent.

Întâmplător, aveam o versiune în limba română a lui Troilus and Criseyde, Troilus și Cresida, publicată la Editura Univers în 1978, în traducerea lui Dan Duțescu, care a luat limba română pe când era de lemn și a făcut-o bâtă. Unele expresii sunt forțate ca să reușească să se încadreze în ritm și rimă, iar atmosfera generală nu are ceva nobil, ci ceva mai degrabă afectat – unde mai pui că unul dintre personaje i se adresează Cresidei cu „fată” un pic cam des.

Povestea e cam așa: pe vremea războiului troian, marele erou Troilus al Troiei (în română Troil, din motive care-mi scapă) se îndrăgosetește de frumoasa Cresida și se perpelește de dorul ei, scuturat de febre și insomnii, așa cum se cuvine să sufere un adevărat cavaler îndrăgostit. Într-o bună zi, prietenul lui, Pandar, reușește să-i smulgă secretul dragostei și, pentru că frumoasa Cresida e nepoata lui, îl ajută pe Troilus s-o cucerească.

Cei doi au o aventură ascunsă de ochii lumii, plină de jurăminte de dragoste și dulcegării – dar la un moment dat Cresida este trimisă la greci într-un schimb de prizonieri și se reîndrăgostește de un altul, marele erou grec Diomede. Ah, inima trădătoare a unor femei, etc.!

Toată infatuarea asta are un element amuzant (să vezi ditamai eroul febril din dragoste!) și e de-a dreptul izbitoare dacă întâmplător ai citit Iliada sau știi ceva despre greci. Pentru că Chaucer nu-și bate capul să se lege de cultura Troiei lui Homer – Troia lui e una medievală, cu cavaleri și domnițe, în care dragostea de curte e la mare modă și cuceritul domniței se face prin poezii de dragoste și jurăminte de credință eternă. În Iliada, Ahile se ascunde în cortul lui o mare parte din luptă și refuză să apară pe câmpul de bătălie pentru că șeful grecilor, Agamemnon, a atentat la onoarea lui de luptător în momentul în care i-a confiscat femeia pe care Ahile și-o răpise pentru el însuși.

Dar Chaucer se folosește de Troia ca univers alternativ, unde lumea nu-și bate capul prea tare cu morala creștină, unde seducerea unei domnițe cu ajutorul unchiului e morală, atâta timp cât nu află nimeni, și pasiunile se pot dezvolta în voie pe un calapod deja cunoscut (știm cu toții că Troia nu câștigă războiul).

E o carte interesantă, plină de sentimentalismul exagerat care era foarte popular la curțile medievale și care e mult mai enervant în limba română decât e probabil în original – motiv pentru ca e cred c-o s-o recitesc în engleză, în traducerea lui Nevill Coghill, care a făcut un tur de forță pentru Povestirile din Canterbury și probabil că nu mă va dezamăgi nici acum. Sper.

Sau, bine, aș putea să încerc să învăț engleza medievală și să-l citesc în original…


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |