Roxana-Mălina Chirilă

Listă de cărți SF

Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.

Atenție: nu mă refer la definiții de dicționar, nici la definiții absolute, ci la criteriul după care am ales cărțile SF.

SF – Science Fiction. Tradus la noi ficțiune științifico-fantastică. E vorba despre lumi care au la bază criterii științifice, chiar dacă știința prezentă acolo a fost depășită între timp. Propun criteriul unei lumi raționale și au o brumă de pretenție că ar putea fi compatibile cu lumea noastră, așa cum o cunoaștem noi. Elemente tipice: nave spațiale, extratereștri, tehnologie hiper-dezvoltată, drame care se întreabă unde ajunge omenirea, acum că a evoluat atât.

Fantasy. Literatură fantastică. Nu se referă la fanteziile pe care le ai cu ochii deschiși, nici la gândurile cu bărbați bogați și case mișto, ci la fantastic și magie. Sunt lumi în care supranaturalul și vrăjile au întâietate – poate au reguli, dar încalcă regulile lumii noastre, așa cum le cunoaștem noi. Elemente tipice: elfi, spiriduși, baghete magice, dragoni, vrăji.

În rest, lista conține doar cărți citite de mine și doar cărți care au un renume. De cele necitite nu vreau să-mi dau cu părerea (evident), iar cu cele fără renume mă întindeam, altfel aș fi menționat URSSA lui Sergiu Someșan și de Cameleon: Baza a lui Vlad B. Popa, care sunt SF-uri românești citibile și ok de felul lor. 🙂

Călătoriile lui Gulliver, de Jonathan Swift. Deși acum cartea e deseori considerată a fi pentru copii și pare a fi fantastică, la originile ei era o satiră la adresa societății în care trăia Swift – inclusiv a oamenilor de știință de la acea vreme, gen Isaac Newton. Se spune că ar fi prima carte în care e descris un bombardament aerian, de exemplu, iar cetățenii din Laputa au o insulă zburătoare pe care o mențin în aer cu ajutorul unui magnet mare, care respinge pământul.

Frankenstein, de Mary Shelley. În ciuda a ceea ce cred mulți, Frankenstein era creatorul, monstrul era… monstrul (îmi pare rău pentru Shelley, ea ca autoare nu i-a dat nume intenționat, dar toată lumea a avut grijă încă de la bun început să confunde creatura cu creatorul). Stilul e greoi – mie mi s-a părut mult mai greoi decât al lui Swift, de exemplu –  dar povestea în sine e interesantă, în special pentru că monstrul e o persoană foarte coerentă și sensibilă, respinsă încontinuu de creatorul ei. Bine, rămâne un monstru, pentru că se răzbună ca unul pentru respingere.

Omul invizibil, de H.G. Wells. Un tânăr, fost student la medicină, a renunțat la o viitoare carieră de doctor ca să studieze optica. A reușit să dezvolte o cale prin care să devină invizibil, dar n-a mai reușit să devină vizibil la loc. E o carte gen „ai grijă ce-ți dorești”, cu o notă de „faptul că ești genial nu înseamnă că nu ești și prost… sau antipatic”.

Un yankeu la curtea regelui Arthur, de Mark Twain. Un american de secolul 19 călătorește în trecut și ajunge la curtea regelui Arthur, unde începe rapid să modernizeze tot ce prinde. Nu neapărat că epoca modernă ar fi foarte genială, dar imaginea unor cavaleri într-un sandwich de lemn pe care sunt scrise reclame e mult prea mișto. Nu că numele fiicei yankeului, „Alo-centrala”, n-ar fi și el perfect.soap

 

Fundația, de Isaac Asimov. Una dintre cărțile MARI de SF, întâmplător și una dintre cele mai greu de găsit, dintr-un motiv care-mi scapă. O carte care se bazează mai puțin pe personaje și mai mult pe mișcări de mase, schimbări de mentalități și jocuri de putere. Politică, știință și natura umană.

Eu, robotul, de Isaac Asimov. O altă carte MARE de SF, pe care n-am reușit s-o reperez pe nicăieri în română. E o colecție de 9 povestiri pe tema roboților, care a făcut istorie cu protocoalele care stau la baza programării roboților. E o carte despre mici „aha!”-uri și paradoxuri, cu întorsături de situație interesante.

Străin într-o țară străină, de Robert A. Heinlein. O misiune pe Marte descoperă un copil uman, Valentine Michael Smith, care a fost crescut de marțieni după moartea părinților lui, primii oameni care au ajuns vreodată pe Marte într-o misiune de explorare. „Străinul” din titlu e evident el, așa că petrece o vreme destul de lungă plimbându-se pe Pământ și încercând să învețe ce e cu oamenii, dar partea cea mai memorabilă din carte e când VMS începe să propovăduiască iubirea și-și întemeiază o religie de-a dreptul hipiotă. Ce e mișto e că Heinlein a venit cu ideile pline de dragoste puțin înainte de nebunia anilor ‘60.

Sfârșitul copilăriei și 2001: Odiseea spațială, de Arthur C. Clarke. Extratereștrii cei foarte înțelepți au decis să contacteze pământenii. În mentalitatea unor oameni are loc un salt al conștiinței care-i transformă din ființe umane în ceva complet inuman și aproape impersonal. Nu, cele două cărți nu seamănă altfel, doar ideile de bază sunt extrem de similare. În prima extratereștrii vin pe Pământ și controlează umanitatea cu totul, în a doua un tip într-o navă spațială, cu un calculator psihopat la bord, se duce să exploreze o chestie ciudată din spațiu.

Mâna stângă a întunericului, de Ursula K. Le Guin. O planetă numită Iarnă, în care populația este androgină și manifestă caracteristici ale unui sex doar în perioada de împerechere și unde „Regele a rămas însărcinat” e o propoziție absolut nesurprinzătoare. Și un ambasador care e un om obișnuit, surprins într-o luptă politică și urmărit pe o planetă întreagă ostilă, înghețată și teribil de frumoasă. Una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit vreodată.

Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick. O lume în care animalele aproape că au dispărut, iar oamenii emigrează pe capete în afara pământului. O poveste despre androizi care devin aproape umani și eterna întrebare: ce ne facem când ei seamănă prea tare cu noi?

Neuromantul, de William Gibson. Singura carte din toată lista asta care mi s-a părut cu adevărat dificil de citit – nu că n-ar avea premiile Hugo și Nebula, care practic spun că altora le-a plăcut enorm. Un hacker care intră în Matrice cu toată conștiința încearcă să fure de la un angajator – și se trezește cu neuronii cei mai importanți la meserie arși. Se duce pe la medici, află că nu se poate reface și se avântă într-o lume de drogi și criminalitate.

Jocul lui Ender, de Orson Scott Card. Omenirea luptă împotriva unor extratereștri-insecte și au nevoie de un geniu care să poată empatiza cu dușmanul și să-l poată învinge cu forțe inferioare – dintr-un motiv sau altul, copiii sunt cei mai buni candidați la postul ăsta. Ender, un puști nu foarte social, e recrutat pentru chestia asta și trece prin tot felul de teste, din ce în ce mai dificile, ca să devină conducătorul de care e nevoie. Spre deosebire de film, cartea vorbește despre ce fac și fratele și sora lui în timp ce e la antrenamente – mai exact, încep să manipuleze politica și gândirea de pe Pământ cu ajutorul internetului… aproximativ. O chestie de reținut e că internetul lor nu seamănă cu al nostru – e accesibil în principiu doar elitelor și folosește mai ales la comunicări importante.

Oryx și Crake, de Margaret Atwood. Ingineria genetică a ajuns departe, animalele au fost încrucișate și modificate – și un geniu cretin a distrus omenirea. Genul cărții e deseori numit „ficțiune speculativă”, ceea ce înseamnă „această autoare e prea mare și serioasă ca să scrie SF.”

Ghidul autostopistului galactic, de Douglas Adams. Umor de la cap la coadă, deseori foarte memorabil. Începe cu birocrație și distrugerea Pământului și continuă în aceeași venă.

1984, de George Orwell. Cartea de referință în materie de distopii. Lumea se împarte în trei mari puteri, iar protagonistul lucrează la stat pentru una dintre ele, care e autoritară, tiranică și socialistă în felul ei. În departamentul lui, adevărul se rescrie neîncetat pentru a corespunde adevărului politic, istoria e mereu în schimbare și minciuna e adevăr. Singura problemă cu 1984 e că atât de multe idei din ea s-au răspândit în cultura noastră generală încât și-a pierdut taman elementele inovative și surprinzătoare – „camera 101”, „Dintotdeauna am fost în război cu Estasia”, „Fratele cel mare”, „dublugândit”, „2 + 2 = 5”.

Minunata lume nouă, de Aldous Huxley. Viitorul e perfect pus la punct din vedere tehnologic – doar că oamenii mor devreme din cauza drogurilor care-i fac extrem de fericiți. Societatea în sine e o închisoare a fericirii, în care profunzimea e aruncată la gunoi pentru veselie generală. Conține multe idei care-i vor face foarte fericiți pe cei care cred că tehnologia ne face rău și dezvoltarea științifică ne dezumanizează.

Fahrenheit 451, de Ray Bradbury. Pe scurt: cărțile sunt arse pentru ca toată lumea să fie mai fericită. Chiar dacă trebuie smulse cu forța și arse cu de-a sila.

Atlasul norilor, de David Mitchell. Șase povestiri din trecut, prezent și viitor legate între ele, cinci rupte la mijloc în așa fel încât să o înconjoare pe cea centrală ca petalele unei flori (sau ca straturile unei cepe, depinde ce metaforă vă place). Foarte minuțios scrisă, fiecare poveste cu stilul ei specific – un tur de forță al măiestriei stilistice (cel puțin în engleză), dar povestirile nu mi s-au părut foare puternice. Bine, au elemente memorabile, cum ar fi clonele specializate care lucrează în fast-food-uri de dimineața până seara, fără să aibă prea multe gânduri proprii…

Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. O poveste despre Al Doilea Război Mondial și despre ce înseamnă să fii răpit de extratereștri care arată ca niște pompe de desfundat chiuveta.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |