Sunt unii care spun că dacă vrei să ai succes în online, e cazul să faci chestii scurte, care să nu le ia oamenilor mai mult de 2-3 minute din viață. Și e valabil – pentru unii dintre bloggerii noștri cu cea mai mare audiență (vezi: zoso, arhi), e un stil cât se poate de bun.

E valabil și la Youtube, deseori. Chestii scurte, tăieturi rapide. Lumea n-are timp. De fapt, ce să mai? Acum câțiva ani îmi zicea cineva că romanele lungi sunt moarte și în ziua de azi trebuie să faci ca un Coelho, să scrii scurt și la obiect (exemplul dat era fix Coelho, că era mai aproape de perioada lui de glorie).

Numai că toate afirmațiile astea sunt valabile într-un context. Uneori vrei o informație scurtă de un paragraf, alteori vrei o explicație amănunțită care se întinde pe mult mai mult. Youtube e bun pentru când faci o pauză și pierzi vremea pe net, dar nu ne-a omorât capacitatea de a ne uita la seriale de o oră. Și romanele lungi din perioada victoriană nu mai sunt la mare modă nu neapărat pentru că sunt lungi, ci pentru că nu ne mai interesează, vrem altceva: romanele fantasy pot să fie oricât de lungi vor ele, că nu se supără nimeni.

Totul ține de context. Dacă te deplasezi prin oraș, de exemplu, sau faci curat prin casă, sau desenezi, sau chestii de-astea, parcă e cam peste mână să tot asculți altceva și altceva și altceva și…

Așa am început să ascult cărți audio acum câțiva ani – și când am ajuns să joc mult World of Tanks, aveam de obicei o carte pe fundal, cât așteptam prin tufe să-mi iasă ceva în cale. Anul trecut (parcă? Sau la începutul anului?) am început să ascult un podcast despre istoria Romei. După care am ascultat și o parte din podcastul lui Penn Jillette. Ca să nu mai vorbim de Welcome to Night Vale, pe care-l ascult de ceva timp dar cu care niciodată n-am ajuns la zi.

Un podcast e ca un fel de emisiune de radio care nu e la radio, ci plutește pe internet. Uneori o singură persoană discută un subiect, ca în cazul cu istoria Romei pe care o ascult, alteori se strâng mai mulți și dezbat diverse, ca la Penn’s Sunday School. Sau e pur teatru radiofonic, ca în cazul Night Vale.

Dai play și ai 20-30-120 de minute de emisiune de ascultat, perfecte pentru când nu poți să te uiți la un ecran, dar altfel n-ai ce face.

S-au apucat și unii de-ai noștri să facă un podcast, mai exact, Ovidiu Eftimie de la Times New Roman și Dorin Lazăr de la internet, căruia i-au zis „Istoria Culturală a României, de săptămâna trecută până-n zilele noastre”. Și merge chiar bine, pentru că au tot felul de invitați interesanți la emisiuni.

Astfel, de exemplu, putem să-l auzim pe istoricul George Damian discutând despre micii de la ambasada României din Moldova, în timp ce se discută despre promovarea țării prin mici:

Sau, săptămâna care a trecut, a fost invitat Florin Grozea de la Hi-Q, care a avut chestii interesante de zis (și spun asta ca o persoană atât de lipsită de orice tangență cu lumea muzicală încât prima mea întrebare a fost „Cine-i Florin Grozea ăsta?” și pe urmă râdeam de conflictele muzicale de cartier):

Calitatea audio lasă de dorit în primele episoade și se îmbunătățește pe parcurs. În rest, au multe chestii bune, unele care mă interesează doar parțial și momente în care am oftat din rănunchi (la unele bancuri, relativ rare, care au continuat puțin dincolo de momentul în care erau amuzante). Dar, per ansamblu, e distractivă emisiunea și teoretic apare în fiecare duminică, cu excepția unei dăți când a apărut într-o joi.

Link aici, că poate mai vrea careva. Nu căutați primele 99 de episoade, că cei doi au pus mâna scurt pe o mașină a timpului, s-au dus în viitor, le-au auzit, au decis că sunt prea slabe pentru standardele lor, s-au întors în vremurile noastre și au început de la 100, că de acolo merita.