Primul lucru care atrage privirea la Istoria tărâmurilor și locurilor legendare e frumusețea cărții în sine, ca obiect. De la prima răsfoire dai peste hărți, ilustrații, tablouri vechi, toate alese pe sprânceană, de ți-e mai mare dragul să caști ochii. Și, trebuie să recunosc, combinația de frumos și interesant a fost cea care m-a convins s-o și cumpăr.

Ca text, cuprinde 14 capitole despre locuri care nu există (sau nu sunt ce s-ar crede), dar care au fost căutate din nou și din nou, de la Atlantida la Regatul Părintelui Ioan la Agartha, plus un capitol despre locuri extraordinare din cărți, pe care știm totuși să nu le căutăm.

În fiecare capitol, Umberto Eco povestește cum s-a născut tărâmul legendar, cum i-a crescut legenda și cine l-a căutat și de ce – de la cruciați plecați după un rege-preot extraordinar la naziști care sperau să intre în golul din interiorul pământului. Nu povestește foarte mult despre fiecare, dar dă o idee clară despre ce e vorba și uneori are un anumit umor cu care-i privește pe inițiatorii legendelor.

Erau unele lucruri pe care le știam deja, ori din cultura generală, ori de la spiritualiștii pasionați care sunt pe toate drumurile azi, ori din romanul Baudolino (tot al lui Eco), dar erau și chestii pe care nu le știam. În sfârșit, m-am lămurit și eu ce e cu agatârșii! Și imaginile… ah, imaginile!

După introducerea lui Eco urmează și o colecție de fragmente din texte relevante despre locurile respective – în principiu, materia primă a legendelor, de la pasajele biblice despre Templul lui Solomon la citate din (pseudo?) jurnalul admiralului Byrd, care ar fi povestit cum a văzut că Pământul e gol pe dinăuntru.** Sunt chiar interesante, cu descrierile lor despre orașe de aur și pline de minunății, despre miracole întâmplate în locuri imposibil de găsit.

Ce mai e simpatic din partea lui Eco e că a aranjat fragmentele și capitolele în așa fel încât să te ciocnești uneori de idei menționate înainte în carte, dar nu dai decât rar de subiecte încă nediscutate – se simte organizarea acolo, faptul că a vrut să creeze nu doar o colecție pentru răsfoit, ci una care să aibă o logică în sine, dacă o citești cap-coadă. Nu că nu s-ar putea și doar răsfoi…

Simt totuși că-i lipsește ceva cărții – poate mi-aș fi dorit să-l aud pe Eco povestind mai pe larg. Însă stă destul de bine în picioare așa cum e și aș recomanda-o și altora. Poate nu neapărat de cumpărat la preț întreg, că e puțin cam scumpă (deși aș zice că imaginile fac toți banii), dar mi se pare că merită așteptată o reducere (eMag are una în clipa asta), sau că e un cadou bun pentru ziua de naștere a cuiva care stă cu nasul în cărți și nu și-ar lua-o solo.

Nu exclud posibilitatea ca varianta în engleză să fie ceva mai bună ca raport calitate/preț, în special când apare cu coperți necartonate, dar nici varianta în română nu e tocmai de lepădat, în ciuda a ce scriu în nota de subsol. (Oana Sălișteanu îl traduce pe Eco natural și fluent)

---

Notă de subsol despre România, Rao și traduceri:

Partea proastă a fragmentelor e că în general au fost luate din traduceri publicate deja pe la noi, care nu sunt mereu foarte bune – în special în materie de poezie e trist. De exemplu, într-un poem (vestit, de altfel) de Coleridge, „woman wailing for her demon lover” ajunge să fie „și-ar boci o fată pe ibovnicul-satană”.

Într-un fel pot înțelege de ce sunt redate fragmentele din cărți deja publicate (să zicem că vrei să le iei și să le citești), dar nu pot să nu mă gândesc că dacă ceva sună dubios, ar putea fi retradus, mai ales în materie de poezii redate integral.

Alteori, alegerile celor de la Rao (sau ale traducătoarei? Nu știu cine le-a făcut) sunt de-a dreptul riscante. De exemplu, în discuția despre Camelot apare și o baladă de Tennyson, The Lady of Shalott, care are o traducere semi-ciudată în română. Mi-a sărit în ochi o anumită chestie:

„Sunt pe jumătate de umbre bolnavă,” ea spunea
Doamna de Shalott.

Întâmplător, știam originalul, care e așa:

„I’m half-sick of shadows,” cried
The Lady of Shalott.

Chestia e că „sick” poate însemna „bolnav”, dar în cazul de față „sick of” înseamnă „sătul de”. Ce strigă doamna de Shalott acolo nu e că suferă de o ciudată molimă umbroasă, ci că s-a cam săturat de umbre (pentru că era blestemată și nu se putea uita la lume decât într-o oglindă). Traducerea e luată de pe un grup de literatură victoriană de pe Facebook, înființat de cineva de la facultatea Babes-Bolyai (n-am căutat mult, sursa traducerii era trecută la finalul cărții) și m-am tot întrebat care a fost logica mișcării. Nu e o traducere rea, în afară de partea cu boala umbrelor, dar mă face să-mi pun semne de întrebare.