Roxana-Mălina Chirilă

Cultură, subcultură și incultură I: ideea de cultură

Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.


Țin minte destul de clar o scenă de la începutul romanului Amurg (de Dazai Osamu, nu de tipa aia care scrie cărți cu vampiri) în care o femeie flutură o lingură de supă când o duce către buze. Prima oară când am citit fraza în care era descrisă această ciudățenie am crezut că n-am citit bine, dar naratoarea m-a asigurat: femeia mănâncă atât de diferit de oamenii obișnuiți, încât „a flutura” e cuvântul perfect. Chiar mai mult decât atât, fluturatul lingurii de supă e un gest cât se poate de elegant.

Uneori mă mai gândesc la romanul acela și mă întreb cum arăta un fluturat elegant al lingurii care să nu arunce cu stropi în toate părțile. Atât de frapantă mi se pare imaginea încât am reținut și ce scria în următoarele pagini: există oameni în care se simte noblețea și rafinamentul indiferent ce ar face. Poate că nu sunt eleganți după standardele societății, dar aristocrația lor se simte în fiecare gest, oricât de excentric sau vulgar ar părea în cazul altora. Iar apoi sunt alții, care par mai degrabă „cerșetori de înaltă clasă”, care sunt vulgari chiar dacă încearcă să facă totul conform standardelor eleganței.

Restul cărții nu este interesant pentru discuția de aici (sau sper să nu fie – am uitat în mare parte despre ce era vorba, îmi amintesc doar începutul, care, apropo, poate fi văzut gratis prin preview-ul de pe Amazon). Mi-a rămas însă în minte ideea asta de eleganță ca mod de a fi, nu ca set de reguli – poate și din cauza lingurii fluturate.

A se flutura cu eleganță.

Din punctul meu de vedere logica e valabilă și în ce privește nivelul de cultură. Știm cu toții care sunt reperele tradiționale ale unui om cu nivel înalt de cultură: merge la teatru, ascultă muzică clasică, citește cărțile mari ale literaturii universale, apreciază opera și, dacă se uită la filme, îl apreciază neapărat pe Kieslowski. (mai sunt și alți regizori „grei” și europeni de apreciat, dar un nume e arhisuficient ca ilustrație a genului de preferințe)

Însă cât de valoroase sunt reperele tradiționale? Ce înseamnă ele de fapt? Sunt norme _reale _ale percepției noastre de cultură (adică există și le avem), dar au cu adevărat sens, reprezintă atât de mult pe cât s-ar crede?

Sunt oameni de „înaltă cultură” care de bine sau de rău se aliniază normelor culturale tradiționale, însă care sunt mai degrabă „cerșetori de înaltă cultură”: snobi, superiori, eventual chiar lipsiți de simț critic. Du-i la o piesă de teatru dubioasă sau la un film de artă care nu poate fi înțeles și comentariile lor vor fi vagi și laudative. E greu să recunoști că ți se pare că împăratul nu are haine – poate le are, dar nu le vezi tu. Ceilalți ce zic?… Are? N-are? Da, e interesantă cusătura!

Două lucruri m-au determinat să încep să scriu articolul acesta.

Primul: după ce am scris articolul despre actori a venit un individ care de 10 ani frecventează teatrul (după spusele lui) să-mi reproșeze că eu insist ca actorii să fie într-un anumit fel și că de fapt durerea mea de acolo e că nu merg la teatru. Spusele mele sunt nule pentru că nu sunt foarte în temă cu arta respectivă. Mă gândeam că e trist să mergi la teatru de 10 ani, dar să fii incapabil să înțelegi un articol pe care-l citești pe un blog: insistam, dimpotrivă, că nu e necesar ca actorii să arate în vreun fel ca să fie buni, pentru că arta lor se bazează pe transmiterea a ceva, nu pe fizicul lor. Restul comentariilor țineau de spiritul cultural al vremurilor noastre și de influența lui în povești_. (poate dacă vorbeam de _zeitgeist păream destul de cultă ca să-mi dau cu părerea, însă îmi place să vorbesc mai direct.)

Arta te face să înțelegi mai mult despre lume și oameni, cel puțin teoretic. Îți mai nuanțează perspectivele, după o vreme începi să vezi subtilități. De-asta omul de cultură e perceput ca fiind superior: că vede multe, pricepe multe, se poate pune în pielea altuia, are acces la mai multe perspective. Nu e vorba doar de faptul că știi, de exemplu, că în Iliada nu apare calul troian, ci de faptul că înțelegi și că dacă îi iei femeia unui subaltern, s-ar putea să se enerveze pe tine. (Iliada, Cartea I)

Al doilea motiv pentru care stau să cuget ce-i cu cultura e că am dat de curând peste un chestionar despre preferințe culturale. Nu știu cât va mai rămâne pe net, dar e un monstru de 52 de întrebări. La început scrie așa:

Chestionarul are ca scop analizarea consumului cultural al cetățenilor, în special al tinerilor.
Se dorește obţinerea unei imagini de ansamblu asupra principalelor dimensiuni aferente cererii de conţinuturi culturale.
În acest sens, au fost delimitate 3 obiective generale, definitorii pentru întregul design metodologic:
– O1. Identificarea structurii consumului cultural;
– O2. Determinarea aşteptărilor populaţiei în privinţa consumului cultural;
– O3. Evaluarea de către consumatori a ofertei culturale disponibile.

Însă în ciuda aparentei deschideri către studierea problemei, mi-am dat seama repede că întrebările reflectă o viziune clasică a culturii și o lipsă de înțelegere a peisajului cultural actual. Am avut inclusiv senzația că unele întrebări sunt aproape capcane: ca la interviurile pentru o slujbă nouă, ai impresia există răspunsuri corecte și incorecte care sunt stabilite ca să-ți descopere compatibilitatea cu politica celui care întreabă.

  1. Vă rugăm să nominalizaţi un reper cultural (o instituţie, un eveniment, un monument, o zonă de arhitectură protejată, o personalitate culturală etc.)

  2. Care sunt primele trei genuri de teatru pe care le preferaţi?

  3. Care sunt primele trei genuri de expoziţii pe care le preferaţi?

  4. Câte obiecte de artă cumpăraţi pe an?

  5. La ce vă gândiți atunci când vă vin în minte cuvinte precum: cultura, tradițiile sau obiceiurile românești? Dați exemple, vă rog!

  6. Cum pot fi acestea promovate mai bine? Prin ce modalități/tipuri de activități?

33. Aţi încercat vreodată să realizaţi creaţii culturale? (mai multe răspunsuri) *

Am pus ultima întrebare pentru că nici prin cap nu mi-ar trece că un non-arhitect, non-inginer de construcții s-ar putea apuca să facă arhitectură de capul lui. În schimb ignoră cu desăvârșire fotografia ca artă, deși cred că mulți dintre noi au făcut poze la un moment dat cu intenția de a le face mai artistice.

În plus, la întrebările 45-46 aș răspunde cum fac de obicei când e vorba de cultura românească: nu am sugestii de promovare pentru că nu mi-au fost promovate nici mie. Nu le cunosc și nu-mi pasă, dar dacă mă poți face cât de cât interesată, sunt gata să-i ofer o șansă. (Până acum nimeni nu s-a oferit să-mi crească interesul față de cultura noastră.)

Și un screenshot cu o altă întrebare:

[intrebare cultura][4]
Nici măcar ei nu mențonează opera ca variantă.

Simt că există un blocaj mental, o idee conservatoare despre cultură care începe să se îndepărteze de realitatea concretă de pe teren. Preferințele noastre în materie de cultură și divertisment se modernizează, accesul nostru la ele la fel. N-am pus piciorul într-o galerie de artă de câțiva ani (și atunci am fost dusă acolo de o pictoriță, nu m-am dus de capul meu).

Însă într-o vreme stăteam mult pe deviantArt și treceam prin sute de imagini zilnic din pură plăcere estetică și din bucuria de a descoperi ceva interesant sau frumos printre zeci de „maculaturi”. N-am fost niciodată cunoscătoare într-ale artei și gusturile mele în domeniul artelor vizuale cred că ar face orice om cu rafinament să strângă din dinți, dar îmi plăcea enorm procesul de descoperire.

E un mod de a interacționa cu arta care e modern prin definiție. Fără internet ar fi aproape imposibil să dai peste imagini create de copii amatori și profesioniști atenți aruncate laolaltă și vânătoarea de artă care să placă ar fi mult mai dificilă.

E o experiență culturală? E cu siguranță o experiență complet diferită de vizitarea unei galerii de artă. Uneori am dat peste ilustrații care mi-ar fi tăiat răsuflarea dacă le-aș fi găsit în cărți, alteori peste imagini interesante pentru modul în care au fost create. Brusc, impresia creată de imagini e alta, încep să-mi vorbească în alt fel, încep să simt într-un alt mod detaliile, perspectivele, atmosfera. Printre zeci de desene neinteresante, slabe, disproporționate din neștiință apare unul care-mi spune ceva. Nu e deloc ce s-ar considera cultură din perspectiva tradițională, dar să nu fie deloc cultură?… Hmm.

Hmmm.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |