În dimineața asta m-am trezit și mi-am dat seama că nu am nimic urgent de făcut și că pot să pierd vremea prin casă, un sentiment pe care în ultimele două-trei luni nu l-am prea avut. Am umblat ca o zombie dintr-o parte în alta, încercând să-mi dau seama dacă ar trebui să mă apuc de ce nu-i urgent, sau dacă ar trebui să redevin umană.

Am încercat să scriu pe blog, a ieșit o chestie lungă și dezlânată care nu interesa pe nimeni. Simțeam că trebuie să fac ceva, ceva util. Să mai termin, să mai fac, să mă ocup, să…

M-am oprit. Am ieșit afară fără laptop, am citit, am trecut printr-o librărie (și m-am abținut de la cumpărat cărți), am pus stiloul pe hârtie și am scris câteva pagini de poveste, ignorând sentimentul că ar trebui să lucrez la cu totul altceva.

Încet, a început să-mi revină creierul la normal. Lent. Sunt momente în care trebuie să fii în priză – și altele când trebuie să pui piciorul în prag, chiar și față de tine, și să spui stop. Mai am chestii de predat. Stop. _Ar trebui să… _Stop. _Dar mai e… _Stop. Stop, că o iei razna.

La câteva ore după, lucrurile nu mai păreau la fel de urgente și importante. Acum iată-mă aici, ascultând una dintre ultimele melodii ale lui Rayden și gândindu-mă la oameni anxioși, la disperarea de a face, de a studia, de a înțelege.

[youtube https://youtu.be/eKedLgB6-Sw]

Am cunoștințe mai apropiate sau nu care stau să se studieze și să se analizeze. Persoane care citesc despre tot felul de subiecte în speranța că se vor înțelege pe sine însele, sau care sar din post în post și din carieră în carieră în speranța că dau lovitura. E același fond anxios, sau cel puțin așa mi se pare la ora asta. E o dorință de a ajunge undeva, de a merge departe, de a reuși într-un fel sau altul, dar pe măsură ce te lași în voia ei încep să-ți fugă roțile în gol.

Momentul în care simți că dai rateuri, că faci derapaje, cum eram eu azi dimineață, e cel în care trebuie să spui stop, să faci un pas înapoi, să bei o cafea și să nu te mai gândești la ale tale, să nu mai alergi nicăieri. Senzația e oribilă, ai senzația că ratezi tot dacă nu acționezi acum, imediat, timpul fuge, n-ai voie să-l pierzi _MIȘCĂ!!! _Dar acolo e cazul să strângi din dinți și să te oprești. Da, ca ultimul tont, ca un iresponsabil, ca un ratat  – simți că-ți fuge situația printre degete, dar atunci e timpul să stai.

Cred că trebuie să fac o precizare aici: trebuie să spui stop când o iei pe arătură, nu când de-abia te-ai urnit și nu când e ceva urgent de făcut în mod obiectiv. Deci dacă _ești _ultimul leneș și ai stat degeaba un an de zile, e cazul să faci ceva. Dacă ai o chestie care trebuie predată într-o săptămână și e mult de lucru, n-o lăsa pe mâine că azi n-ai chef. Mă refer la situația opusă în care tu nu vrei să te oprești, deși ai putea, pentru că simți că trebuie neapărat, absolut, complet necesar să mergi înainte.

[Pagina 1] [Pagina 2] [Pagina 3]

Prea multă autoanaliză strică pentru că prea mult orice strică. Hai să iau ca exemplu doar nebunia legată de crizele „cine sunt eu” din perspectiva genului și a sexualității.

Știu persoane care se definesc în termeni de cissexual/noncissexual, aromantic/demi-romantic/romantic, hetero/bi/bi-curios/homo/pansexuale și tot felul de alte terminologii care se referă la identitatea lor de gen, la tipul de persoane de care se îndrăgostesc și la ce persoane le atrag sexual. E plin de etichete din ce în ce mai specializate, pe care le studiază pentru că vor să afle cine sunt.

E ok, până la un punct. Așa afli că da, mai sunt și alții ca tine (indiferent cum ești). Dar problema începe când speri că o etichetă îți oferă răspunsuri, soluții sau validare, pe când eticheta e doar o etichetă. Speri că dacă citești suficient despre eticheta aia afli ce-i cu tine – doar că nu afli mare lucru și rezolvarea e incertă.

Hai să mă iau pe mine ca exemplu (că sunt la îndemână). Nu sunt „cissexuală”, adică nu mă identific cu sexul feminin pe care-l am din naștere. Nu mă identific nici cu cel masculin. Nu identific pe nimeni cu nimic, de altfel, pentru că mi se pare că feminitatea și masculinitatea sunt cam ca zodiile: indiferent în care ești, sigur personalitatea ta va avea trăsături _și _din zodia/sexul de care aparții, _și _din altă zodie/celălalt sex.

Eu sunt:

**Gemeni: **Inteligentă, îmi place să mă joc, am un aer prietenos când sunt cunoscută pe viu (uneori, oricum), am umor, am entuziasm și mă adaptez la situații.

Femeie: Am empatie, sunt răbdătoare, comunic ușor (în funcție de persoană și de un strop de alcool, dacă e necesar), discut despre relații și persoane mai mult decât despre politică și sport, îi susțin pe cei din jur, îmi place ciocolata și am și alte calități excepționale, dar nu mai țin minte cum arăta lista de calități feminine, ca să mă prind care se aplică.

Aș putea fi:

Capricorn: (zodie luată la întâmplare, mă uit acum pe o listă de trăsături) Sunt hotărâtă, ambițioasă, sinceră, responsabilă și am auto-control. Pot să fiu și încăpățânată, timidă și egocentrică.

Bărbat: Sunt hotărâtă, ambițioasă, nu văd chestii aflate sub nasul meu prin casă, pun preț pe reușite și dacă ai o problemă e posibil să vreau să ți-o rezolv, nu să te compătimesc (dacă am habar cum s-o apuc). Bașca mă orientez după puncte cardinale, nu după clădiri, că de-aia nu mă rătăcesc în orașe noi. (excepție notabilă: Brașovul, bată-l vina, unde la început mă învârteam cu exasperare în arcuri de cerc)

Practic, neidentificarea mea de gen are prea puține efecte reale în viața de zi cu zi. Este o non-problemă. Dacă aș avea o criză existențială, însă probabil că m-aș apuca să studiez situația, să văd „cine sunt” și ce fac „cei ca mine”. Aș încerca să-mi dau seama dacă standardele de feminitate îmi fac rău, dacă așteptările de la mine ca femeie mă constrâng – asta dacă aș merge pe curentul social curent al stângii umaniste vestice, care spune că minoritățile sunt relevante.

Dar ce zic eu, doar de identificarea asta. Hai să luăm gemenii și astrologia! Dacă aș avea o criză existențială, însă aș merge pe spiritualitate New Age, mi-aș face astrograma natală ca să descopăr „cine sunt” și ce fac „cei ca mine”. Aș încerca să-mi dau seama ce înseamnă că am luna în rac și ascendentul în pești, ce trăsături negative mă opresc în viață și cum trebuie să le depășesc. Ce înseamnă că Mercur e în gemeni (la el acasă), dar e retrograd? Că am Jupiterul în Taur?

Ar trebui aflat și rezolvat, aș citi o grămadă pe tema asta, aș discuta mult. Dar aș putea să aleg orice altă împărțire pe tipologii: cele din Profețiile de la Celestine? Eneagramă? Eventual aș evita cu totul spiritualul și m-aș ocupa de dezvoltare personală, aș citi articole despre cum pot să-mi depășesc anumite trăsături negative, cum să învăț să iert, cum să fiu mai eficientă, cum să fiu mai iubitoare, mai iertătoare, mai grozavă. Prescrieri, studii, explicații, filozofeli, peste tot!

E un labirint în care te poți pierde: studii, etichete, descrieri, probleme generale cu rezolvări generale. Poți să te pierzi, să crezi mereu că descoperi ceva nou și să afli tot același lucru de o mie de ori. Ceea ce se și întâmplă: la fiecare târg de carte e plin de cărți New Age și de dezvoltare personală. Fiecare promite o viață mai bună. Dacă ar și oferi-o, însă, ce s-ar mai vinde? Nimic, prea puțini ar simți nevoia să cumpere un al doilea și al treilea și al n-lea volum.

E o disperare a autocunoașterii, a dezvoltării, o lăcomie pentru ceva mai bun, dar deseori nu duce nicăieri. Roțile lui „cunoaște-te pe tine însuți” încep să se învârtă în gol și tendința e să răspunzi la problemă cu și mai multă analiză. Nu, uneori soluția e doar să faci un pas în spate și să te întrebi dacă studiul în super-detaliu te ajută la ceva.

Poate că lipsa mea de identificare cu un sex sau altul are cine știe ce efecte în personalitatea mea. Dar am atins un punct de stop: o cercetare în profunzime a problemei ar duce la irelevanță. Nu mă doare, nu mă macină. Orice aducere în prim plan a acestei probleme (de exemplu, prin confruntarea cu persoane sexiste sau care cred în stereotipuri) poate fi tranșată mult mai ușor altfel: „Ce te bagi în viața mea? Hai, valea.”

Un pic de realism, ca să arate absurdul unui abstract mult prea subtil ca să conteze.

[Pagina 1] [Pagina 2] [Pagina 3]

Prea multă ambiție strică pentru că, din nou, orice e prea mult strică. Suntem învățați de mici că putem face multe cu viețile noastre și că merităm mult. Ok, totul e în regulă până aici. Dar e o generație pe fugă: oamenii termină o facultate, se apucă de un job fără legătură cu ce au terminat, apoi sar în al treilea domeniu de activitate, al patrulea, se agită de colo-colo și nu fac nimic cu cap sau temeinic.

Înțeleg dorința de a fugi unde e iarba mai verde, mai ales că am și eu potențial în multe direcții și iarba din traduceri a fost uneori cam uscată pentru gustul meu (acum e bine, în cazul în care se întreabă cineva; programul supraîncărcat e un risc al meseriei, dar nu e o constantă). Dar există, iar, o diferență între a încerca să rezolvi o problemă reală cu o soluție realistă și a fugi aiurea de colo-colo, în disperarea de a ajunge undeva.

Văd oameni din generația mea care se întind în tot felul de direcții. Le e bine undeva, dar nu le place. Le place altundeva, dar nu se pricep. Se pricep, dar nu le e bine. Așa că schimbă cariera, schimbă direcția. Se apucă de treizeci de lucruri deodată, le fac prost, aleargă încoace și încolo și nu ajung nicăieri. Acolo e mai simplu, acolo sunt bani, acolo e frumos: fug dintr-un impuls de moment, nu gândesc problema cu grijă, nu se pregătesc.

Se vede în traduceri: vin valuri de oameni noi, ajung carne de tun la edituri, apoi fug. (caz real: facultate de medicină – medic – psihoterapeut – traducător – psiholog, sexolog și nu știu ce fel de trainer de ceva; eu am cunoscut-o când dădea capitole din cartea de tradus la alții, că nu avea timp de ea) Au fost și valuri de absolvenți de informatică care au nimerit în IT cu un aer pierdut și cunoștințe varză, nesiguri dacă acolo vor să fie cu adevărat, dar știind că sunt bani buni în business. Alții au deschis restaurante și cafenele și le-au și închis. Au pornit o editură, dar nu știu cu ce se mănâncă nici piața, nici procesul de creare al cărților. Migrează, merg de colo-colo, încearcă și asta și aia.

Sunt mânați dorința de mai bun, dar îi urmărește anxietatea. Dacă ratează ceva mai bun dincolo? Nu stau nicăieri suficient încât să se specializeze, să prindă rădăcini, migrează. Acolo e mai interesant, poate viața lor va fi mai bună. Poate aici, poate acolo – cutare a reușit, nu poate fi greu. Vor mai mult de la viață, să facă ceva mai util. Vor și să câștige mai mult. Dacă ar putea face ceva bun în locul următor?

La un moment dat trebuie să spui stop și aici. Să nu mai alergi, să nu mai vezi dacă dincolo ar fi mai bine. Prinzi niște rădăcini, crești. Dacă totuși vrei să schimbi macazul, o faci mai liniștit, mai bine pregătit, cu mai mult angajament. Și chiar dacă urlă în tine ceva că uite ce bine e dincolo, umblă câinii cu covrigii în coadă, spui stop. Și chiar dacă simți că brusc nu-ți dai silința suficient de tare, că ai putea rezolva totul dacă depui doar încă un pic de efort… Spui stop. Nu mult. Până îți revine creierul la normal.

[Pagina 1] [Pagina 2] [Pagina 3]