Roxana-Mălina Chirilă

Câteva mini-recenzii

numele vantului**Patrick Rothfuss – Numele vântului. (fantezie; mai exact, epic fantasy) **

Recunosc că am citit cartea asta în engleză, deci nu pot garanta pentru traducere. În original, am citit-o dintr-o suflare – sau din mai multe suflări, pentru că are peste 600 de pagini; dar oricum, suflările erau una după cealaltă.

Într-un han dintr-un sat uitat de lume trăiește, sub acoperire, un mag și muzician legendar, momentan cu o mare recompensă pe capul lui. Un Cronicar (sau, mai degrabă, Cronicarul) vine să-i afle povestea și s-o scrie pentru posteritate, iar Kvothe începe s-o spună cu tot avântul și talentul unui povestitor de meserie – are un stil ușor de citit, plăcut, fix ce trebuie. Am râs cu hohote pe alocuri și cred că era să-mi dea și câte o lacrimă la un moment dat.

Kvothe e genial, extraordinar, talentat, ceea ce înseamnă că ar fi prea bun la toate și băiat de aur ca să fie o carte bună… dacă n-ar fi prea încăpățânat ca să fie și plăcut de ceilalți, prea dornic să se dea mare ca să fie prudent și prea nerăbdător ca să obțină ce-și dorește ca să stea în rând cu lumea.

Povestea în sine nu mi-a deschis noi orizonturi și nu m-a făcut să văd stilul fantasy într-un mod complet nou – are câteva clișee, lumea e una similară lumilor pe care le-am mai văzut – dar e spusă excelent. O recomand cu căldură (pentru că și eu am dat peste ea pentru că mi-a fost recomandată cu căldură).

Hiromi Kawakami – Cele zece iubiri ale lui Nishino. (literatură contemporană, literatură japoneză) (ebook aici)

Încă o carte bună – zece povestiri spuse de zece femei cu perspective diferite despre același bărbat. Un pic ciudățică, așa cum m-am obișnuit deja de la cărțile japoneze, dar bine scrisă și fluent tradusă. Farmecul constă în atmosferă: în prima poveste fantoma lui Nishino apare în curtea unei doamne pe care o curtase în tinerețea ei – nu că ar avea ceva de zis în mod deosebit, dar îi promisese cu mulți ani în urmă, când s-au despărțit, că avea să vină s-o vadă când murea. Așa că ce e de făcut cu el?… Nimic, primește două pahare cu apă, apoi dispare. Totul povestit, evident, pe tonul cel mai normal.

Erich Kastner – Emil și detectivii. (cărți pentru copii)

Am avut chef de literatură pentru copii la un moment dat – mă apucă uneori. Așa că am dat o raită prin raionul respectiv și am luat-o pe asta, la recomandarea cuiva… și pentru că-mi place seria Cărțile de aur ale copilăriei de la Arthur, e foarte elegantă, plăcută la atingere, cărțile sunt frumoase ca obiecte.

E fermecătoare în stilul vechi și nostalgic al cărților pentru copii, care erau simple, aventuroase și fără prea multe nebunii. Emil e un băiat bun (băiat model, cum ne anunță cartea), care face tot ce poate pentru mama lui – tatăl lui a murit de multă vreme. Iar ea, la rândul ei, ar face orice pentru el, așa că-l trimite în vacanță la bunica și la mătușa lui la Berlin, cu niște bani strânși cu greu pe care să-i dea bunicii… dar din păcate, un domn cu o pălărie îi fură banii. Bine, din păcate pentru el – pentru noi e perfect, că începe o mică aventură.

Emil și cei trei gemeni, cartea următoare din serie, este din păcate mai puțin interesantă. N-are aceeași coerență și aceeași unitate, ci pare mai degrabă peticită din mai multe idei care se potrivesc și nu prea. Ar putea fi vorba despre un răufăcător lipsit de inimă și scrupule care trebuie oprit din răutățile lui, dar e lăsat în pace când dă de înțeles că n-are chef să fie tras la răspundere. Eh, asta-i viața.

Neil Gaiman și Chris Riddell – Noroc cu laptele…

În ziua în care m-a apucat pe mine să iau seria cu Emil, librăria avea ofertă de 3 la preț de 2, așa că am înhățat și Noroc cu laptele…, că tot sunt fană de Neil Gaiman în general și pentru că altfel n-aveam de gând să o iau.

A fost cam dezamăgitoare. Până și pentru o carte de copii, e prea simplificată, are o structură de banc mai degrabă decât de poveste. Pe scurt, mama pleacă la ceva conferință și tatăl rămâne singur cu copiii – dar uită să ia lapte, așa că dimineața se duce la magazin și copiii îl tot așteaptă și-l așteaptă să vină cu el. Când se întoarce, tatăl le povestește cum a fost răpit de extratereștri, trimis înapoi în timp pe o corabie de pirați, a fost luat în balon de un dinozaur și a trecut prin diverse aventuri.

Însă ce e trist e că sare din aventură în aventură cu laptele în mână (și clădește poanta cu laptele pentru final – vorbesc serios cu structura de banc), dar nu zăbovește destul nicăieri încât să intri cât de cât în spiritul aventurii. Nu cred că mi-ar fi zgândărit imaginația când eram mică – sigur, are pirați și dinozauri, dar parcă prea tatăl ăla să se audă vorbind.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |