Roxana-Mălina Chirilă

Povestea lui Genji II: la curtea imperială

A fost odată, demult, demult, înainte de shoguni și samurai, înainte de ceremonia ceaiului și înainte să se lupte lumea cu katane, înainte să existe ninja și înainte să se discute de seppuku (harakiri), de bushido sau karate…

A fost odată o curte imperială a Japoniei în care împăratul era conducătorul țării (nu shogunul), în care nobilimea era pașnică pentru că Japonia era pașnică, onoarea nu era o valoare de căpătâi și frumosul și rafinamentul erau extrem de importante.

Lumea asta, care a existat timp de câteva secole în Japonia în perioada Heian (de pe la anul 800 până pe la 1200), nu prea e foarte cunoscută pe la noi. În perioada asta a fost scrisă Povestea lui Genji și vreau să discut aici despre lumea în care are loc acțiunea, ca să nu-și imagineze nimeni ninja, asasini și bătălii, mai ales că romanul e mai degrabă axat pe povești de dragoste și politică la curtea imperală decât pe altceva. Despre poveste în sine voi discuta în articolul următor.

Deci, Japonia din jurul anului 1000 (cam când a fost scris Genji). Să începem cu o problemă spinoasă: scrierea. Japonezii au importat relativ devreme scrierea chinezilor, care e formată din mii și mii de ideograme. Însă, din păcate, japoneza și chineza sunt de fapt foarte diferite din multe puncte de vedere, așa că deși japonezii își puteau reda limba vorbită prin ideograme, n-o puteau face decât imperfect.

Să zicem că într-un fel chineza seamănă cu engleza și japoneza cu româna, da? Și să zicem că engleza se scrie cu ideograme și că noi, românii, vrem să învățăm să scriem și n-am auzit niciodată de alfabete fonetice, așa că tot cu ideograme vrem să scriem și noi. Ajungem la situația asta:

Engleză: I – , you – , run – 

Englezul n-are nicio treabă, el zice așa: I run – 私 走, you run  – 君 走

Dar românul are o problemă: eu fug – 私 走, tu fugi – 君 走. Dar la noi „fug” nu e egal cu „fugi” și scrierea arată ciudat, nu prea se potrivește cu realitatea limbii vorbite, pentru că noi conjugăm verbe, iar engleza fictivă din exemplul de față nu conjugă nimic.

Ei bine, în condițiile astea japonezii au dezvoltat o scriere fonetică, pe bază de silabe, nu de sunete. E o soluție ingenioasă, dar le-a luat câteva sute de ani s-o facă. Chestia asta ne interesează pentru că, după ce s-a inventat scrierea silabară, brusc cultura a fost deschisă și persoanelor care nu puteau beneficia de pe urma unei educații lungi de câțiva ani în care să învețe să scrie și care brusc se puteau exprima fonetic. Și dintre persoanele în mod cronic „scutite” de educație în multe culturi fac parte și femeile.

În perioada respectivă, bărbații se ocupau cu chestiuni considerate serioase, cum ar fi compunerea de poezii în chineză, studiul chinezei și așa mai departe. Iar femeile erau lăsate să se ocupe de lucruri mai simple, cum ar fi formele de artă tipice Japoniei și scrierea în japoneză. Așa că, într-o interesantă întorsătură a sorții, Povestea lui Genji, una dintre cele mai importante opere din literatura japoneză, una dintre primele opere importante, un roman valoros și azi, o carte care are ceva de zis despre lume și univers și azi… e scrisă de o femeie, Murasaki Shikibu.

Bine, când zic că e scrisă de Murasaki Shikibu, asta nu înseamnă că numele autoarei era chiar Murasaki Shikibu. La vremea respectivă se considera nepoliticos să-i spui cuiva pe nume, așa că la curtea imperială lumea era cunoscută după pseudonime… ceea ce se vede și în carte, în care apar persoane cu nume ca Yuugao/Asagao (nume de flori – „chipul serii”/„chipul dimineții”), Ukifune („luntrea în derivă”), To no Chujo (e un rang de sfetnic) sau Hachinomiya („al 8-lea prinț”). În ce o privește pe Murasaki însăși, Shikibu se referă la poziția tatălui ei în Ministerul Ceremoniilor, iar prenumele coincide cu cel al unui personaj din Povestea lui Genji – și e și o culoare a unei flori.

Ca să sar la cu totul altă idee: nu e prima oară când m-am apucat de Genji, dar e prima oară când am terminat cartea (pentru că în sfârșit am găsit o traducere care să-mi placă). Inițial, am intrat în contact cu ea la cursurile de literatură japoneză din facultate, când din bibliografie făceau parte primele 8 sau 9 capitole (din cele 54 în total). Iar chestia care m-a băgat cel mai tare în ceață când m-am apucat de Genji a fost sistemul căsătoriilor. Obișnuită fiind cu ce e pe la noi, nu m-a surprins enorm de tare faptul că un bărbat se putea căsători cu mai multe femei… dar am rămas perplexă mult timp pentru că nu vedeam în carte nunții, persoane care să oficieze căsătoriile și alt tam-tam.

Nu mică mi-a fost mirarea când, după multe căutări, am descoperit că în perioada respectivă căsătoriile erau mult mai intime. Nu în sensul în care ceremoniile erau restrânse, ci în sensul în care bărbatul se ducea în iatacul domnișoarei trei nopți la rând. În primele două nopți se făcea dispărut înainte să răsară soarele, iar în a treia noapte „uita” să plece și era „descoperit” de părinții ei, care-l serveau cu prăjituri de orez. Nu tu preoți, nu tu ceremonii, doar multă convenție. După căsătorie, ea rămânea la părinți, iar el o vizita acolo până când, la un moment dat, putea să-și facă și el o casă și să o aducă pe soție la el.

E o scenă în carte în care un tânăr e invitat la viitorul socru acasă, teoretic cu ceva altă treabă, deși e clar că pentru o căsătorie; stă el, bea cu socrul și cu viitorii cumnați, apoi i se zice să nu se ducă acasă, că e târziu și e cam băut, ci să rămână la ei – și un cumnat îl conduce în dormitorul soției. E clar că asta urmează să se petreacă, dar mi se pare amuzant că dacă nobilimea europeană o punea de o căsătorie cu surle și trâmbițe, la ei și căsătoriile legitime sunt oarecum pe șest.

Bine, doamnele în general se ascundeau în case, în spatele perdelelor, panourilor și evantaielor și nu se lăsau văzute decât de cei foarte, foarte apropiați, așa că nu e de mirare că nu se făceau nunți ca la noi, nu?

Pentru domnițele extrem de elegante, rafinate, de familie bună și cu multă susținere din partea clanului în spate, exista și opțiunea de a fi trimise la curtea imperială. Ceea ce-mi amintește: căsătoriile erau făcute tot cu scopuri politice, dar nu se discută niciodată în Genji despre pământuri, domenii și alte lucruri care erau foarte importante în Europa medievală – aici, importante sunt poziția la curte și susținerea persoanelor cu influență, astfel încât Genji, de exemplu, se căsătorește cu fiica Ministrului de Stânga, care îi oferă în primul rând _susținere. _Viața la curte e de o importanță maximă: dacă europenii plecau în cruciade și dacă oamenii importanți din Europa aveau un castel și niște pământuri, japonezii de rangurile cele mai înalte rămâneau în capitală și doar cei nenorocoși sau care cădeau din grații erau trimiși în provincie.

Pentru că erau mai multe femei care erau trimise la curte, nu doar una (deși doar una putea primi titlul de împărăteasă) evident că și numărul prinților și al prințeselor era destul de mare. Dintre prinți se alegea moștenitorul tronului. Unii nu ajungeau, evident, niciodată pe tron, iar alții erau excluși din rândurile princiare cu totul – atunci primeau nume de familie și deveneau nobili. Da, în Japonia nobilimea descinde din familia imperială, nu urci în rang de la țăran la nobil. Practic vorbind, în perioada Heian anumite familii nobiliare deja conduceau din umbră Japonia și decideau ce și cum în numele împăratului. Când, mai târziu, s-a instaurat conducerea oficială a shogunilor, shogunul provenea tot dintr-o familie de nobili. Cu alte cuvinte, puterea se învârtea în diverse cercuri de descendenți imperiali. Genji, personajul din povestea noastră, este fiul împăratului, dar în urma unor previziuni ale unui corean, e exclus dintre prinți și devine nobil.

Pentru că da, previziunile sunt o știință destul de exactă în carte: sunt reale și te poți baza pe ele. Iar morții pot să apară în vis și să te anunțe care ți-e destinul. Unele boli se pot vindeca dacă niște călugări budiști îți citesc sutre, uneori poți avea probleme pentru că ești posedat de un spirit răuvoitor și călugării trebuie să facă un ritual de exorcizare. În carte funcționează leacurile astea (inclusiv cele în care înghiți hârtiuțe cu citate vindecătoare), ceea ce înseamnă că probabil că și în realitate erau considerate valide și că astea erau procedurile standard în caz de boală. Asta nu înseamnă însă că toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți: uneori câte un personaj moare din cauza remușcărilor, alteori spiritul e prea puternic sau nu e descoperit la timp, așa că nu mulți ajung la vârste înaintate. (se pare că și pe vremea aia medicii naturiști și exorciștii aveau scuzele pregătite; zic și io)

Și pentru că vindecătorii erau de obicei călugări budiști, să discut un pic și de religie: Japonia era (și a rămas și până-n ziua de azi) și budistă, și șintoistă. Șinto e o religie care s-a născut în Japonia (și acolo a rămas până-n zilele noastre), un fel de animism pasionat de purificări. Budismul a fost importat din China și a fost asimilat pe lângă șintoism, așa că japonezii nu sunt _fie _șintoiști, _fie _budiști, ci sunt și șintoiști, și budiști. Asta se vede și în Genji: când moare cineva, lumea evită să meargă în casa în care a murit respectivul (dacă merg pe acolo, nu se așează, ca să nu se impurifice); la sfârșitul vieții, cei care se simt mai încărcați cu ce-au făcut în viață se retrag din lume și se fac călugări budiști, ca să se renască într-o situație favorabilă într-o viață viitoare.

A, și la un moment dat în carte fosta Mare Preoteasă șintoistă e certată de mama ei că și-a neglijat practicile budiste pe vremea când era mare preoteasă. Mi s-a părut genială ideea: să fii incredibil de sus într-o religie și să te tragă de urechi cineva că ai neglijat-o pe cealaltă.

E o lume complet diferită de cea cu care ne-am obișnuit din filmele cu japonezi și gheișe. E o lume complet diferită și de Europa medievală, care era plină de cavaleri plimbăreți, de nobili cu castele și în care se credea că dragostea vine prin actul de a privi (Genji se îndrăgostește deseori – și uneori se și culcă cu cele iubite – înainte să vadă chipul mult râvnit). E neașteptată, extrem de rafinată și nu e de mirare că până la urmă societatea elitistă și artistică a decăzut în favoarea unei conduceri războinice. Dar cât a durat perioada Heian, a produs o literatură extrem de cultă și elegantă, subtilă, atentă la detalii. Se simte faptul că doamnele de la curte se puteau ocupa de artă, se simte că toată societatea încuraja dezvoltarea artei. Și chiar dacă n-a fost foarte bine pentru ei, până la urmă, e excelent pentru noi, cei de azi.

800px-Ch5_wakamurasaki
Individul din stânga jos spionează femeile prin gard. Dacă ar ști că se uită la ele, ar fugi să se ascundă.

Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |