Din când în când, văd că reapare pe net o poveste de suflet despre triburi primitive care au mai multă inimă decât noi. Povestea zice așa: există un trib în Africa în care vârsta copilului nu se numără de la ziua în care s-a născut, ci din ziua în care a fost conceput în mintea mamei lui. Mama decide că vrea un copil, se duce în junglă și stă sub un copac și ascultă până când percepe un cântec, apoi îl învață și pe tată acel cântec.

Copilului i se cântă acel cântec când se naște, apoi i se cântă din nou de fiecare dată când cade sau când se rănește, i se cântă când trece printr-un ritual de pubertate sau maturitate, de fiecare dată când greșește sau face ceva rău – pentru ca mereu să i se amintească cine e.

E o poveste frumoasă, că altfel nu s-ar propaga atât; dar e doar o poveste, în sensul în care nu e adevărată. E ficțiune. E destul de simplu să te prinzi dacă o poveste de genul ăsta e reală sau nu: dacă sună prea idealizată pentru a fi adevărată, de obicei e. Iar când încerci să te duci la sursă să vezi mai multe, acea sursă nu există.

Am văzut iar azi povestea tribului cântecelor și am căutat să văd ce-au mai scris alții de ea. N-am găsit nimic concret cum că ar fi adevărată (ceea ce nu m-a surprins), ba chiar am dar peste o postare care spune că nu e chiar adevărată și că tribul căruia îi e de obicei atribuită locuiește chiar foarte departe de junglă.

E mai ușor să spui o poveste despre tărâmuri îndepărtate și exotice, că nu prea știe lumea ce e acolo. Chiar și România e pradă unor astfel de povești – am cunoscut, de exemplu, un american care credea că în România sunt lupte de gherilă pe străzi în mod curent, că așa a văzut el imagini cu România în South Park. Și am auzit de turiști care și-au adus hârtie igienică atunci când au venit în vizită aici, că știau că suntem o țară subdezvoltată, deci poate că n-aveam așa ceva. Da, e ceva mai neplăcut decât să auzi că fiecare copil are un cântec al lui, dar cred că nici dacă aș auzi că românii sunt botezați în fiecare an ca să se spele de păcate și apoi trăiesc restul anului în pioșenie și dragoste n-aș fi foarte încântată. Nu că nu e o poveste frumoasă, doar că nu prea are legătură cu realitatea de pe teren.

Am căutat să văd ce obicei interesant au triburile reale din Africa și am dat peste chestia asta: în triburile Surma și Mursi femeile poartă farfurii mari în buze. Mai exact, femeile își scot niște incisivi din partea de jos a gurii și-și găuresc buza, ca să poată să-și pună în ea o farfurie. În timp, poartă farfurii din ce în ce mai mari.

Există și surse academice pentru chestia asta. Și articole de wikipedia, de pe care am șutit poze:

Și fără farfurie:

Nu cred că există o lecție de viață aici, în farfuria asta din buză – și nu e o chestie care să te facă să vrei să fii mai bun. Dar lumea e ceva mai mare decât inventează dezvoltatorii personali din zilele noastre și decât sugerează citatele și povestirile de pe Facebook, care deseori încearcă să câștige o aură de legitimitate cu povești greu de verificat despre locuri și popoare exotice care, ce să vezi, sunt mai fericite decât noi pentru că fac chestii New Age pe care noi le „descoperim” acum.

Lumea reală e mai interesantă, mai complexă și mai ciudată decât pare când începi să afli lucruri de la oameni flower-power, care nu-ți deschid orizonturile, ci le trasează cu grijă, pe unde e mai util ca să adopți viziunea lor despre lume.