Roxana-Mălina Chirilă

Cărți de început de an

Ieri seară ascultam podcastul celor de la ICR și discuțiile despre Batman vs. Superman, când a spus Eftimie un lucru: că există un critic de film care ar avea mai multă dreptate dacă ar da cu banul și ar decide așa dacă un film e bun sau prost.

Doar că, în fond, critica e subiectivă – și singurul mod de a fi cât mai corect cu putință în privința unei creații artistice e să încerci să judeci ce ai în față, pe criterii cât mai solide. N-o să ai niciodată dreptate la modul absolut, dar, dacă știi ce faci, măcar poți să arunci o lumină asupra unui aspect sau altul. Poate că nu toată lumea va fi de acord cu tine, dar măcar ai ceva bun de zis.

Acestea fiind zise, în ce privește cărțile, eu văd lucrurile cam așa:

  • iubesc cărțile complexe, atent construite, cu lumi minuțioase și personaje interesante (revin la Jonathan Strange & Mr Norrell, la Sacrifices Arc, la The Sandman)
  • dar îmi plac și cărțile ușoare, care nu vor prea mult de la ele însele, ci oferă o distracție de moment (să zicem că aici ar intra Agatha Christie)
  • îmi plac poveștile elegante, cu tot felul de zorzoane stilistice…
  • dar îmi plac și poveștile scrise simplu, fără prea multe bătăi de cap.

Depinde de context, cu alte cuvinte. Ce nu-mi place e să văd discrepanțe: cărți care se vor minuțioase, dar în care autorul a ratat tot felul de ramificații, sau cărți de aventură la care adormi, de exemplu.

Acestea fiind zise, ce-am citit anul acesta:

Sergiu Someșan. Mai exact, trei cărți scrise de el: Apocalipsa după Ceaușescu, Să n-o săruți pe Isabel și Aproape îngeri.

Someșan e genul de scriitor pe care un critic serios probabil că l-ar demonta rapid. Norocul face însă ca eu să nu fiu cunoscută pentru mina mea serioasă și gravă, așa că, cu cât îl citesc mai mult, cu atât parcă-mi place mai tare ce scrie.

Are idei absurde care curg una după alta. Evident că una dintre soluțiile la veșnica problemă „am prea multe cărți și n-am când să le citesc” e să mergi într-un univers paralel și să-l răpești pe Ceaușescu, nu? Eh, nu chiar, dar în Apocalipsa după Ceaușescu, e și asta o variantă.

Să n-o săruți pe Isabel (pe care n-o găsesc la vânzare nicăieri, ca să vă dau un link) și Aproape îngeri sunt cărți de povestiri scurte – unele bunicele, altele excelente. În Să n-o săruți…, povestirile sunt într-un fel întrepătrunse, astfel încât funcționează de unele singure, dar citite împreună au referințe dintr-o parte în alta, care m-au făcut să zâmbesc larg și vesel și să râd în surdină. Aproape îngeri e mai puțin intertextuală și meta, dar strălucește ca atmosferă.

Aș putea spune că volumele lui Sergiu Someșan sunt, în ce mă privește, o plăcere un pic vinovată: știu că nu sunt cărțile cu scriitura cea mai elevată pe care am citit-o vreodată, știu că nu vor revoluționa SF-ul, dar îmi plac pentru că sunt absurde, într-o ureche, proaspete, distractive.

Alt autor care m-a încântat în 2016: C.S. Pacat. Bine, de fapt e o autoare. Care are un nume predestinat, ce e drept. E o recomandare de nișă pentru persoanele care au citit mult fanfiction la viața lor și cărora le place slash-ul.

Am ajuns să citesc trilogia Captive Prince pentru că, odată cu publicarea ultimului volum, au explodat vânzările și a început să discute toată lumea de ea. Pe scurt, roman de dragoste (să zicem), cu doi bărbați ca protagoniști (deja mă înjură jumătate din cei care citesc postarea asta), cu o grămadă de întorsături de situație, cu jocuri de putere, tertipuri peste tertipuri, planuri machiavelice și aventuri. E genul de serie care m-a ținut trează noaptea ca să mai citesc „câteva pagini”.

Primele două volume mi s-au părut extraordinare – al treilea e un pic naiv prin comparație, dar doar prin comparație.

Altă serie pe care am citit-o anul acesta: Alias. Benzi desenate. Evident, am citit-o pentru că am văzut seria Jessica Jones de pe Netflix și mi-a plăcut enorm, așa că am vrut să văd și „originalul”.

Poate că nu va surprinde pe nimeni, dar seria TV e mai bună. Benzile desenate nu sunt neapărat rele, dar nu sunt nici excelente, nici foarte memorabile.

Jessica Jones e o fostă supereroină care și-a deschis acum un birou de detectiv particular. Nu e foarte bună la ceea ce face. Nu face foarte multe. Are momente bunicele, în care se simte ceva potențial, dar per ansamblu nu strălucește. Recomand mai degrabă seria de pe Netflix, care a scos din Alias mult mai mult decât era de fapt acolo.

David Duchovny – Holy Cow. Da, autorul e Mulder din Dosarele X. Ceea ce nu-l face un scriitor bun (din câte aud de la cei care au încercat să se uite din nou la Dosare, nu-l face nici un actor bun).

Holy Cow e o carte despre o vacă care scapă de la ferma unde era și se duce să caute un loc unde să nu fie mâncată (alături de un purcel și de un curcan). Evident că ține monologuri lungi despre cum e rău să mănânci carne. Încearcă să aibă umor, dar mai degrabă mi s-a părut agasantă.

Coperta spune că este „O minunată parodie a lumii postmoderne, în tradiția Fermei Animalelor”, ceea ce mă convinge că cei care scriu chestii pe coperți nu știu nici ce înseamnă „minunat”, nici care e tradiția Fermei animalelor.

Barbara Cartland – Triumful dragostei și Pe aripile iubirii. O să vă spun un lucru destul de sincer: am înțeles de ce Barbara Cartland a vândut atât de multe romane de dragoste.

E destul de simplu: pentru că scrie povești simpatice, ușurele, scurte, de suflet, care nu plictisesc cu spume, care nu au tot felul de implicații dubioase și abuzive.

Cu alte cuvinte, e fix ce ar trebui să fie și nu înțeleg de ce alte scriitoare de romane de dragoste pe stil vechi (ahem, Amanda Quick, ahem) nu ajung la aceeași performanță. Nu că m-aș înghesui eu să citesc foarte multe romane de dragoste.

Harlan Ellison – I Have no Mouth and I Must Scream. Asta e o colecție de povestiri scurte de care am tot auzit, dar pe care de-abia acum am apucat s-o citesc.

E ciudată, stranie, bine scrisă, cu imagini de coșmar. Cam asta auzisem, deci nu m-a surprins foarte tare din punctul ăsta de vedere.

Nu cred că o să fie vreodată printre autorii mei favoriți, dar cred că e unul dintre cei la care m-aș întoarce ca să fur meserie.

Shusaku Endo – Tăcere. Acțiunea are loc prin secolul 17. Trei misionari creștini vor să meargă în Japonia.

„Nu vă duceți în Japonia, că misionarii și creștinii sunt omorâți acolo,” le zic absolut toți oamenii de bun simț.

„Nuuu, noi vrem să mergem în Japonia,” spun misionarii.

Unul are noroc și se îmbolnăvește și nu poate ajunge până acolo. Ceilalți doi se furișează în țară. Cam toți creștinii cu care intră în contact sunt omorâți în tot felul de moduri oribile. Unul dintre preoți se îneacă alături de ei. Celălalt renunță la credință ca să-i salveze pe niște creștini pe care el însuși i-a pus în pericol prin simpla lui prezență.

Singura realizare măreață a creștinismului în Japonia pare să fie că a creat multă dramă.

Andy Weir – Marțianul. Povestea seamănă cu un fel de Robinson Crusoe pe Marte. Doar că fără revelații creștine, cu un pic mai mult contact cu civilizația și cu tone de știință.

A, și fără Vineri – cred că o urmă de pas pe Marte și un trib de canibali pe Planeta Roșie ar fi fost un pic prea mult. A, și încă ceva: dacă în romanele de supraviețuire de obicei totul vrea să-l omoare pe personajul principal, aici normal că nu există niciun „tot” agresiv.

În schimb, e un „nimic” agresiv. Tone de nimic: lipsă de aer, lipsă de apă, lipsă de mâncare, lipsă de căldură, lipsă de tot. Practic, e un om față în față cu un nimic gigantic și criminal. E o carte care te prinde, vioaie, cu umor, fără prea multe profunzimi, dar interesantă. Te face să întorci pagină după pagină.

Marian Godină – Flash-uri din sens opus. Sau, mai exact, cartea începutului de an, cea despre care a vorbit toată lumea.

E bunicică. Partea de început e destul de neinteresantă – o autoprezentare a autorului, un pic stângace, care nu reușește să creeze o atmosferă intersantă. Însă povestirile despre viața de polițist sunt mai bune, mai palpabile. Simți că au ceva viu și plin de miez în ele.

Spre deosebire de alte cărți care sunt culegeri de texte de pe net (cum ar fi Dacopatia lui Dan Alexe, de exemplu), Flash-uri din sens opus e o carte mai bine gândită, cu o structură clară, astfel încât devine un volum închegat.

Yoko Ogawa – Profesorul și menajera. Țin minte că atunci când eram mică am citit o carte despre fizica distractivă, ceva cu un profesor trăsnit care explica orice fenomen din perspectiva fizicii.

Profesorul și menajera începe cam la fel: o femeie simplă, care n-a terminat liceul, e angajată ca menajeră în casa unui profesor de matematică foarte pasionat de numere, care-i explică tot felul de lucruri despre numere prime, numere prietene și așa mai departe.

Doar că, spre deosebire de cărțile de popularizare a științei din urmă cu câteva zeci de ani, povestea de aici e ceva mai complexă: profesorul a avut un accident în urma căruia i-a fost afectată memoria, așa că își aduce aminte doar ceea ce s-a întâmplat înainte de accident – sau în urmă cu nu mai mult de 80 de minute. E, până la urmă, o poveste despre prietenie și familie. Și matematică, evident. Ușor de înțeles și pentru cei care nu le-au prea avut cu matematica (probabil), interesantă și dacă te-a pasionat subiectul.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |