Roxana-Mălina Chirilă

Scrisori din Cipangu [Recenzie]

Tags:

„Pe unde o fi și Cipangu?” o fi întrebarea normală; a fost și a mea când am văzut titlul. Denumirea îmi era vag cunoscută, bulina roșie de pe copertă și numele sugerează că ar fi vorba de ceva de prin Japonia. Dar Cipangu? Ce-i cu Cipangu? Unde e Cipangu?

Când am pus mâna pe cartea fizică, misterul s-a elucidat rapid: Cipangu nu e altceva decât Japonia – sau, mai exact, Cipan una dintre primele denumiri ale Japoniei cunoscute în Europa. Marco Polo și portughezii au auzit-o de la chinezi, care vorbeau de fapt de Cipan-Gu, Ținutul Cipan Jipan? Japan?), pentru că ei citeau Ci-Pan cele două caractere din numele țării: 日本. (Bine, și wikipedia m-a ajutat cu explicația).

Volumul Scrisori din Cipangu nu e deci o colecție de scrisori dintr-un ținut dubios. De fapt, nu e nici măcar o colecție de scrisori din Japonia. E o antologie de povestiri scurte ale unor români care au petrecut luni sau ani în Țara Soarelui Răsare și care s-au îndrăgostit de oamenii, de literatura sau de cultura de acolo.

Spuneam nu demult pe undeva că o colecție de povestiri e ca un cufăr pe care-l găsești uitat prin pod: începi să scotocești și dai peste tot felul de lucruri, mici comori, ciudățenii, obiecte care te pasionează sau nu, dar explorezi să vezi ce urmează, ce te mai surprinde.

Aici diversitatea e destul de mare: 14 autori[1] cu preocupări diferite, din medii diferite, la vârste diferite, cu experiențe diferite în Japonia și fiecare cu mai multă sau mai puțină experiență în ce privește scrisul. Sunt povestiri despre șoc cultural, despre viață și moarte, despre dragoste și răceală. Sunt povestiri cuminți, povestiri îndrăznețe, povestiri cu sinucideri sau povestiri cu criminali și victime. Unele descriu lumea japoneză din perspectiva românilor care cu greu se adaptează, unele imită povestirile japoneze get-beget. Unele par să fie aproape biografice, altele sună a ficțiune.

E greu să descrii volumul per ansamblu, însă un lucru care e consecvent de la un capăt la altul e că prezintă Japonia în așa fel încât să ne satisfacă curiozitatea și setea de exotism, dar fără acea mirare amuzată a lui Pleșu de când își povestea experiențele din Japonia (în Comedii la porțile Orientului). Niciunul dintre autori nu pare să fie un turist plecat în vizită, gata să se minuneze la fiecare pas și să povestească despre ciudățenii acasă – le simți experiența, obișnuința cu care descriu locuri și obiceiuri în așa fel încât simți că privești prin gaura cheii către o societate care funcționează și are o logică, chiar dacă nu e una imediat vizibilă. Altceva: povestirile sunt (cu excepția uneia, poate) ușor de citit, fluent scrise. Chiar dacă uneori construcția povestirii sau stilul dă dovadă de un pic de stângăcie, intenția e una de lizibilitate, un lucru care mi se pare de apreciat în contextul Cărtăreștilor literaturii noastre.

Surprinde prin mici detalii (se pare că „Dragostea din tei” a fost o melodie populară și pe la ei; și se pare că e rușinos să fii rasă între picioare, ca japoneză) și pictează decorurile unor felii de Japonia, cu tot cu bune și cu rele. (Dintre rele fac parte și cartierele de plăceri ușoare – de ce nu?)

Una peste alta, e un volum surprinzător de bun, pe care-l recomand cu căldură.


Notă de subsol: autorii sunt Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustăţea, Raluca Nagy, Roman Paşca, Monica Tamaş, Carmen Săpunaru Tămaş, Sabina Yamamoto, Horea Sibişteanu, Deea Avram, Radu Leca.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |