Roxana-Mălina Chirilă

Importanța lui Eminescu în cultura noastră contemporană

În școală nu-mi plăcea Eminescu. Nici nu-mi displăcea. Mi-era indiferent, pentru că suna bine și nu era dezgustător, spre deosebire de alde Arghezi. Însă era mereu acolo, prea prezent și prea lăudat ca să-mi pun problema de a avea vreo părere despre el. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, iarba e verde, mai e ceva de zis?…

De-abia de curând am început să-l apreciez – însă ca poet, ci ca referință culturală. Undeva, în amintirile noastre, mulți dintre noi știm că a fost odată ca-n povești o preafrumoasă fată și că din sfera lui, Luceafărul veni cu greu ca să-i urmeze chemarea. Tot de la Eminescu am aflat că somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele (noapte bună!) și că la steaua care-a răsărit e-o cale atât de lungă că mii de ani i-a trebuit luminii să ne ajungă.

Evident, nu orice vers de Eminescu e magic și ne rămâne înfipt în memorie de la prima audiție. Țin minte și acum că m-am chinuit enorm să rețin fragmente din Călin (file din poveste) pentru școală, dar nu mai știu nimic-nimic din ce era acolo, în afară de faptul că era cea mai plictisitoare nuntă de pe tot mapamondul.

Există însă poezii, citate, versuri pe care le recunoaștem ușor. Când eram prin școală, mi se părea că singurul scop al învățării pe de rost e cel de a satisface sadismul extraordinar al adulților. Acum îmi dau seama că avem un fond de cultură comun, la care putem face referință oricând, pe care-l putem cita, pe care-l putem recunoaște. Nu ne înscriem într-o cultură majoră, dar ne înscriem într-o anumită cultură. Vorbim un limbaj cultural pe care-l putem înțelege, care transcende generațiile. Spre deosebire de referințele la Lannisteri, Eminescu are o logică și pentru bunici, și pentru părinți (și nici nu e plin de sex ca un serial HBO, ca să intri în pământ dacă trebuie să-i explici referința unei vecine de 70 de ani).

N-avem o pasiune extraordinară pentru citate și referințe, noi. N-avem pachete de cărți de joc cu poezii, cum au japonezii. Nu cred că se pune problema să scrie cineva o carte rafinată și plină de citate și parafrazări subtile, cum e Genji Monogatari. Dar un pic de dorință de a cita apare. Și acum în traduceri încep să simt că mă bucur că există un Eminescu, ca să am și eu pe cine parodia când e parodiat un vers din Shakespeare.

Așa am ajuns să-mi dau seama că Eminescu e în continuare relevant. Poate nu ca filozofie, poate că nu ne atinge cu teii lui și țara lui de glorii și codrul care-i cere să rămână pentru că-l iubește atât de mult și îi ascultă toate dorurile. Dar e relevant pentru că îl știm și ne spune ceva.

mona eminescu
Pe holul facultății aveam o statuie cu Eminescu care era la fel de realist încropită. Îi dăduseră jos capul unui comunist și puseseră capul lui în loc -- ceea ce mă face să mă întreb de unde șutiseră un cap de Eminescu.

Acuma, tehnic vorbind, orice autor la fel de numit și răsnumit, disecat și răsdisecat ar putea intra în bagajul nostru de cultură comună, dar Eminescu e mai ușor de reținut decât alții, pentru că are versurile simple și memorabile.

Evident, nu e singurul care a furnizat material de referință. Topârceanu ne învață să ne plângem încâ de la grădiniță: cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii înainte de Crăciun, ca s-apuc și eu s-adun o grăunță cât de mică. Știm de la Coșbuc și că a-nceput de ieri să cadă câte-un fulg, acum a stat. În sobă arde focul, iar noi pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul.

Nu sunt neapărat convinsă de valoarea lor ca artă pentru absolut toți școlerii cu aplicățiune care le rețin versurile, dar e loc de joacă și invenții atunci când o poezie ne gâdilă în mod plăcut urechea. Să nu uităm versuri la fel de bine cunoscute ca ale lui Coșbuc, dar mult mai dure și scrise de alt autor, în care afară ninge viscolit, în sobă arde mama, de grindă tata-i spânzurat, iar eu mă tai cu lama.

E un fel de interacțiune cu cultura care-i mai mult trecută cu vederea. În fond, în școală ne plecăm în fața „marilor scriitori” și scriem compuneri „cu început dat”, în niciun caz nu facem în mod oficial parodii după ce-am învățat ieri. Dar tocmai jocurile și ironiile, referințele și citatele scoase din context arată că toți autorii ăștia devin, încet-încet, ai noștri.

Inclusiv prozatorii, desigur, că așa știm că dacă e să vrem vreun cap, îl vrem pe al lui Moțoc, iar de ne vom scula, pre mulți avem să popim și noi. Nu-i așa? Ba așa e, să moară mam’mare, mamițica și tanti Mița!

E distractiv să găsești citate împrăștiate ici și colo, unde nu te aștepți – și ce citești atunci pare să capete brusc noi nuanțe. Când citeam Deadpool ucide Universul Marvel, de exemplu, am ajuns la o pagină în care protagonistul spune, în mijlocul unui hățiș de eroi pe care i-a ucis, „A-nceput de ieri să cadă câte-un erou, acum a stat”. Nu știu ce era în original, dar traducerea lui Octav Ungureanu e genială. Ne amintim poezia, știm că au căzut eroii ca fulgii de zăpadă, nenumărați: ce mai e de zis? Deadpool, tradus în română, e un pic român – probabil că a stat și el la ore să învețe aceleași lecții plictisitoare și _în sfârșit _i-au folosit la ceva în viață, chiar dacă doar pentru un banc.

Nu că ar sta cititorii vreunei cărți să viseze cu ochii deschiși când aud că vreme trece, vreme vine, pentru că timpul trece și au o carte de citit, dar prind nuanța. Poate că romanticii ne-au învățat că originalitatea e cheia tuturor lucrărilor de geniu, dar mi se pare destul de clar că ne plac și repetițiile și punerea într-un alt context a ceea ce știm deja, altfel n-am sta să ne uităm la a mia ecranizare după Sherlock Holmes.

E loc de mai mult joc cu ceea ce avem deja în cultura noastră. Multe cărți din programă sunt slabe, de exemplu Baltagul, dar le știm. Ce e rău și ce e bine, vom vedea și vom socoate, dar avem un fond pe care putem clădi, care poate fi folosit într-un fel sau altul. O Vitorie Lipan, detectivă la curtea lui Ștefan cel Mare? De ce nu? (Bine, pentru că e încă sub incidența drepturilor de autor, de-asta nu, dar mai așteptăm un pic)

E loc de joc, de referințe, de clădit. Iar Eminescu, împreună cu ceilalți poeți și prozatori care nu ne-au fascinat în școală, are într-un fel rolul de fundație, de limbaj comun. Om fi vorbind noi toți româna (sau cel puțin, așa presupun despre cei care-mi citesc blogul), dar o parte din comunicare se leagă nu doar de cuvinte și sensurile fiecăruia dintre ele, ci de contexte întregi, care au anumite încărcături.

La final, vă las cu o poezie (compusă pe genunchi de subsemnata) care n-ar avea nicio logică fără școala românească și biografiile ei.

Totul este trist și mov
Și totu-i violet și trist
Și trist e plumbul violet
Și trist e movul plumburiu.
E trist când movu-i violet,
E trist când plumbul e de plumb
Dar trist e omul când e tot
Și mov, și violet, și plumb.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |