De curând am dat peste o discuție pe Facebook în care cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că-i e și groază când discută cu persoane de 20-30 de ani pentru că sunt mulți proști în categoria asta de vârstă și-i vine să-și ia câmpii.

Sentimentul nu mi-e străin, am dat și eu de proști din categoria mea de vârstă. Dar în comentarii a început să se dezlănțuie furia: suntem proști, n-avem memorie, suntem impertinenți. Asta pe lângă faptul că am citit o grămadă de articole despre generația mea, care e proastă, cu nasul în calculator sau telefon tot timpul, incapabilă să aibă relații romantice reale, incapabilă să-și facă treaba bine și cââââte și mai câte.

E parțial adevărat. Am dat peste tineri din generația mea care sunt lichele și nu știu să-și facă treaba. Am dat și peste tineri din generația mea care sunt absolut în regulă, la fel cum am dat și peste oameni mai în vârstă pe care pot să-i respect și să-i admir.

Articolul acesta nu este însă despre oamenii decenți pe care-i cunosc, ci despre uscături. Pentru că am dat și de proști de 30-40 de ani, de proști de 40-50 de ani și, ca să nu ne lungim, de proști trecuți de 50 de ani. Proști, nesimțiți, vulgari, lichele. Și obraznici, pentru că aroganța și impertinența nu țin de vârstă. Generația mea a fost boscorodită suficient de mult: hai să discutăm un pic de uscăturile mai bătrâne.

„Ooo, Roxana,” ar spune unii, „cum îți permiți tu să-i judeci pe cei care au venit înaintea ta? Cum îndrăznești să ridici privirea și să spui că sunt proști sau lichele? Doar Liiceanu are voie să spună că sunt lichele!”

Hm. Îl știți pe Nicolae Ceaușescu? N-avea 20 de ani când a murit, ci îl păștea deja moartea naturală. Stalin nu era nici el adolescent pe la final acolo. Și ca să nu ne limităm la dictatori morți și nici la clasa politică, de care suntem de acord că e în principiu nasoală și de obicei sare de o vârstă – Gregorian Bivolaru, cel cu MISA, are 64 de ani. Suntem de acord că astfel de oameni, deși în vârstă, nu merită respectul și admirația noastră?

Nu ducem lipsă de oameni care, deși au împlinit o vârstă, sunt odioși. Poate vreți alte exemple, nu doar unele faimoase. Hai să vă spun o anecdotă.

Un individ trecut de 40 de ani îmi spunea odată că engleza e o limbă inventată pentru că n-are conjugările și declinările limbii române. El susținea că engleza a fost inventată așa ca să fie simplă, să se descurce prostimea cu ea.

„Nici chineza n-are conjugări și declinări,” i-am spus eu. „Engleza se îndreaptă încet-încet înspre chineză, chiar dacă păstrează urme de conjugări/declinări. Oricum, mai demult avea conjugări mai clare: I have, thou hast, he/she hath, chestii de-astea, însă în timp s-a simplificat. Și există documente din care se vede clar cum arăta acum câteva sute de ani, când nu doar că avea conjugări, ci și exista – cine s-o inventeze?”

„Dar n-are conjugări, e clar inventată!” a răspuns el. Nu l-am putut scoate din ale lui.

Nu e singurul individ trecut de o vârstă care are gărgăuni în cap. Dacopații pe care-i știu sunt, din nou, de obicei de vârste care o depășesc pe a mea – și cred că e clar pentru toți că nebunia dacilor ca super-popor n-a pornit de la generația mea. Nu suntem noi nici cei care am inventat lenea – termenul de „scârbici” l-am auzit înainte să ajung la facultate, de la oameni de vârsta alor mei care ar fi preferat să facă orice în loc să muncească.

Dar ca să ne întoarcem la alte acuzații: spuneau unii că generația mea e lipsită de respect și se comportă jegos față de cei din jur. Așa o fi, dar nici cea de dinainte nu-i mai brează. În fond, nu noi am trimis scrisorele la Securitate despre colegii de birou, pentru că noi eram prea mici pentru asta (sau chiar inexistenți). Poate că am fi făcut-o și noi, dar iată că am ratat comunismul și partidul care e-n toate, e-n cele ce sunt, așa că impertinența noastră e una directă – încă n-am ajuns să punem băieții cu ochii albaștri pe urmele celor care ne enervează, chiar dacă le zâmbim dulce peste cameră în timpul unei ședințe de partid.

Nu zic că noi suntem perfecți, dar de la o plimbare de pomină de prin Băneasa de acum câțiva ani, am început să mă gândesc la felul în care înțelepciunea și decența nu apar automat odată cu înaintarea în vârstă.

Există tare de caracter de care te lecuiești în timp, există altele pe care le capeți în timp. Dar decența, politețea, bunăvoința – astea sunt lucruri pe care le poți avea toată viața, sau pe care poți să nu le dezvolți deloc.

Eu sunt din „generația digitală”, după cum insistă toate articolele care căinează decăderea societății. Sunt online de 15 ani sau mai bine, de pe vremea când pe net bărbații erau bărbați, femeile erau bărbați și copiii de 12 ani erau agenți FBI. Am trecut prin tot jocul identităților și măștilor, al anonimității și al prieteniilor legate cu cineva care are un pseudonim, dar nu un prenume.

E genul de exeperiență pe care cei care au interacționat prea puțin cu internetul n-o au: cea în care nu contează cine ești la suprafață (pentru că suprafața e complet invizibilă), ci cum te porți. În care scrisul îngrijit e semn de politețe, pentru că nu-i freci nervii interlocutorului. În care poți fi la per tu cu cineva pe care-l admiri. În care descoperi că nu oricine spune că a citit 1000 de cărți de referință a și făcut-o și uneori constați că persoana care se entuziasmează la noul sezon dintr-un serial horror/acțiune e în același timp o medievalistă tobă de carte care scrie povestiri cu dialoguri în engleza și franceza medievală, pentru că de ce nu.

Am avut un șoc când am început să stau mai mult în zona de internet românesc, pentru că aici e legea junglei. Gramatica și punctuația nu mai sunt un semn de cultură, ci sunt lăsate de izbeliște, iar cei care scriu ca niște copii agramați de 12 ani insistă să fie tratați ca oameni de cultură.

În viața reală cunosc mulți oameni mai în vârstă pe care-i respect și pe care vreau să-i aud vorbind, pentru că într-adevăr merită. Și pe net urmăresc același gen de persoane – de fapt, ar trebui să fiu nebună ca să-mi creez un cerc de oameni care-mi displac, de orice vârstă ar fi ei. Dar societatea e mare și, după cum am aflat acum câțiva ani când mă plimbam pe stradă, uneori te ciocnești de diverse persoane cu care nu vrei neapărat să ai de-a face.

Primul gen de obrăznicie care le e tipic celor mai în vârstă e că, atunci când vor să-ți tragă o palmă, îți trag o palmă culturală. Mai exact, îți bagă cultura lor pe gât, ca să-ți demonstreze că ești prost. Profesori universitari care te anunță de la început că materia lor e mult prea complexă pentru tine – sau care se uită de sus la tine că n-ai citit bibliografia lor de vis înainte să dai la facultate. (cine n-a citit Liiceanu, Pleșu și Derrida încă din fașă, vai!)

Tinerii nu pot să facă același lucru pentru că n-au avut la fel de mult timp la dispoziție să pună suficient de multe cărți și titluri într-un sac cu care să-i izbească peste cap pe interlocutori.

Zic că e o obrăznicie pentru că nu e tocmai culmea eleganței în discurs. E variantă inversă a lui „Tataie, ce naiba te moșmondești atâta cu telefonul ăla, e simplu, pune mâna și prinde-te!” Poate că tataie are altceva de făcut în viață și nu-l interesează cum se folosește Facebook-ul, la fel cum poate tânărul impertinent n-a avut niciun chef să citească un roman în care o gagică suferă tot felul de remușcări și într-un final se sinucide aruncându-se sub tren (spoiler: Anna Karenina moare), după care mai urmează încă o sută de pagini.

Al doilea gen de obrăznicie e cel în care cei mai în vârstă își iau o poziție familiar-superioară, chiar dacă nu cunosc tinerii în cauză. Mai exact, când îi tratează ca pe copiii adolescenți ai prietenilor din copilărie.

Una e când mă întâlnesc cu vreo prietenă de-ale maică-mii care mă știe de pe vremea când mă jucam cu mașinuțele, sau când mă duc la părinții lui și forma de adresare e una de alint. E oarecum vorba de familie, relația e reciprocă.

Dar și în viața reală, și pe net am fost pusă în situația absurdă în care câte cineva cu 10-20 de ani mai în vârstă a început să mi se adreseze cu „scumpa”, „bebe” sau alte alinturi, fără ca relația să fie una chiar familiară. Sau fără ca relația să existe.

Acuma, sunt două variante când te confrunți cu o astfel de situație: ori taci și înghiți și îi lași pe cei din jur să-și afirme eterna superioritate paternă sau maternă asupra ta, ori îi atragi atenția persoanei: „Bebe, zău? Ne tragem de șireturi?” Și atunci se cheamă că dai dovadă de hipersensibilitate. Oricum ar fi, tot pierzi, fie pe termen lung, fie pe termen scurt. Eu prefer să pierd pe termen scurt, pentru că n-am răbdare.

A treia obrăznicie pe care o asociez celor cu vârste mai mari ca a mea este una pe care n-am întâlnit-o decât pe net: politețea de fațadă, care de-abia dacă voalează răutatea. Ar putea să le aparțină și celor de vârsta mea, dar o asociez mai mult cu cei mai în vârstă.

Am dat o căutare pe blog după „stimata”:

Stimata Roxana,
[…] Mie personal îmi lași impresia ca erai frustata ca erai singura pe 8 martie, când ar fi trebuit sa te simți bine și iubita. Sa primești o floare, sa te deconectezi de la treburi cotidiene. Dar lipsa cu desăvârșire a acestor lucruri frumoase au creat ceva daune în subconștientul tău,

(de aici)

În cazul de față, „stimata” nu-i stimată. Comentariul e clar un jeg, dar unul frumos voalat, pentru ca cel care l-a scris să se simtă confortabil în pielea lui. Tinerii se simt de obicei confortabil și dacă mă înjură direct.

Altă dată, un individ, arhitect, mai în vârstă decât ai mei, m-a spam-uit pe Facebook cu povești cu „cufureli” până când am fost nevoită să-l blochez ca să mă lase în pace. „Cufureli” – nu „Du-te dracului, Roxana”, ci povești cu diaree și exprimări la persoana a treia, ca să fie mai subtile atacurile – subtile în capul lui, evident.

Dar cel mai bun exemplu de comentariu  de doi lei din partea cuiva care probabil că n-are sub 30 de ani, ci vreo 40+ sau mai bine nu l-am văzut la mine, ci la idaho pe blog:

Stimată doamnă / domnișoră,

[…]Totuși, revenind la articolul dvs., când l-am recitit l-am evaluat cu alți ochi, precum o nouă lectură a unui roman , sau a unei întregi serii, cum ar fi, de ce nu, Dune.

[…]M-am întrebat atunci dacă cel / cea care exagerează este dl. avocat sau miștocăreala de pizdulice cu aere de blogăriță, care, nu-i așa, ce pula mea, poate vorbi cum vrea ea, dacă e pe trend, pe val sau sub el.

[…]Păi măi pizdă, dacă tot porți lentile de contact, nu ar fi cazul să îți pui și ceva căști? Să auzi mai bine. Doare nu?

[…]Vezi tu domnișoară, limita între bună cuvință și derizoriu este la fel de sensibilă precum sărumâna și să-mi su**** (ei hai că m-a săturat să vorbesc urât).

„Stimată domnișoară, să-mi sugeți pula,” spune un tip sub pseudonimul „Rareș Apcea” (apărându-l pe unul, Rapcea).

Și cu asta, a spus totul. QED, nu numai generația mea are lichele și impertinenți, ci și cele de dinainte. Găsești oameni în regulă peste tot… și găsești și oameni mai puțin în regulă. Poate că manifestarea tarelor diferă, dar…

Eh, și că tot am pomenit de un eveniment de acum câțiva ani, din Băneasa, să vi-l și povestesc.

Mergeam pe stradă în trening, cu rucsacul în spate, când am văzut un bătrân venind spre mine din direcția opusă, poticnindu-se pe șapte cărări. A bălmăjit ceva când a ajuns lângă mine, dar n-am înțeles prea bine ce.

„Poftim?” l-am întrebat, respectuoasă.

„Facem sex, domnișoară?” a repetat el.

A fost momentul în care mi-am dat seama că boii tineri nu devin neapărat mai puțin boi atunci când devin mai puțin tineri.