Roxana-Mălina Chirilă

Sergiu Someșan – Justițiarul [recenzie]

Somesan justitiarulCred că am mai pomenit de faptul că îmi plac cărțile lui Sergiu Someșan.

Nu-mi plac așa cum îmi plac G.G. Marquez și Murasaki Shikibu, de exemplu, care au un stil ireproșabil și creează fiecare în felul lui lumi extraordinare, la limita dintre real și supranatural.

Nu-mi plac nici cum îmi plac cărțile și seriile complexe, pline de fire narative care se intersectează până devin țesături care-ți taie răsuflarea.

Îmi plac însă așa cum îmi plăceau cărțile în copilărie, când mă încântau, mă prindeau, mă făceau să visez și nu-mi păsa nici cât negru sub unghie de detalii pe care am învățat să le observ când am făcut din cărți obiectul meu de studiu și apoi de lucru.

Asta pentru că textele lui Sergiu Someșan sunt absurde, după cum spuneam și altă dată. O spun în cel mai bun sens: de fiecare dată când crezi că știi cum urmează să sune povestea, sare pe un alt plan al povestirii și te lasă mască.

Să luăm Justițiarul: un mare bogătaș aflat la sfârșitul vieții îi lasă unui amic o avere enormă, cu rugămintea de a-i îndeplini o ultimă dorință: cea de a o răzbuna pe fiica lui, ucisă în București (cel puțin, cred că era fiica – scriu recenzia din oraș și memoria mea nu e tocmai cea mai bună ).

Ei bine, amicul e asasin de meserie, român din născare. Merge în București, îi omoară pe neisprăviții responsabili de moartea fetei, după care decide să facă un pic de ordine prin țară… și să impună reducerea numărului parlamentarilor la 300, așa cum s-a votat când a fost referendumul de acum câțiva ani. Fiind asasin, soluția e simplă și evidentă: se pot ucide parlamentarii în exces.

Când m-am uitat pe descrierea oficială a cărții, care apare și pe site-urile de unde poate fi cumpărată, spune că Justițiarul ar fi un roman polițist. Acuma, desigur că există polițiști care încearcă să rezolve cazul parlamentarilor uciși și care merg pe filonul crimelor, dar nu mi se pare că ar fi o descriere aptă. Știm cine e criminalul, iar găsirea lui e o problemă absolut secundară, deci seamănă cu un roman polițist, dar nu răsare. Cred că mai degrabă aș încadra-o la „acțiune”.

Puncte forte: satisface fantezii morbide în care lucrurile se rezolvă decisiv, odată pentru totdeauna; se citește ușor și te prinde; are genul de nebunie/absurd care-mi place atât de mult la Someșan.

Bonusuri: dacă știi cine-i cine în politică, probabil că-ți poți imagina în mod excelent figurile diverselor personaje, pentru un plus de plăcere sadică. Cei de vârsta mea și de interesul meu pentru politică pot însă să-l dea pe Google pe George Pruteanu și să-și imagineze un asasin cu figura lui, e ok și așa.

Puncte slabe: am avut senzația să firele narative au început bine, dar nu s-au legat excelent și că anumite idei au rămas oarecum în aer. Cartea dă impresia că ar putea urma o continuare – poate și pentru că pe la final e un „VA URMA” scris cu litere măricele – dar chiar și așa aș fi simțit nevoia unei încheieri mai… clare? Legate? Puternice?

Una peste alta, e o carte pe care le-o recomand celor cărora le plac ideile crețe, fanilor stilului crack din fanfiction, celor pe care-i interesează politica și umorul politic (și cărțile de acțiune). N-aș recomanda cartea celor care citesc exclusiv autori grei, care iau Nobelul sau ar fi trebuit să-l ia.

Mai jos, discuția continuă cu niște spoilere.

[Atenție, spoilere, să nu ziceți că nu v-am zis]

[Eu v-am zis]

[Han Solo moare!]

[Jon Snow învie!]

[HODOR!!!]

La ce mă refer când zic de fire narative care au rămas oarecum în aer: la începutul cărții, asasinul George Pruteanu își cumpără un stilet dintr-un anticariat din București. Au loc tot felul de coincidențe, dar în cele din urmă primește fix arma pe care și-o dorea de mic copil. Când pune mâna pe ea, are o senzație aproape supranaturală că i se potrivește, așa că toată cartea am așteptat să văd ce se mai întâmplă cu ea. Și nu se mai întâmplă nimic. Iar eu voiam să știu ce-i cu stiletul!

Apoi, asasinul decide să pună în scenă uciderea parlamentarilor printr-un teatru destul de complex, în care implică și alți asasini. După ce m-am gândit puțin, mi-am dat seama de avantajele strategice ale abordării lui, inclusiv de avantajul de a-i coopta și pe alții la uciderea în masă a politicienilor în exces, dar parcă ar fi mers explicată ideea, nu sugerată. Mai ales că polițiștii puteau să se gândească la ceva asemănător.

Nu reiese foarte clar dacă asasinul inițial, Pruteanu, este același cu vreunul dintre asasinii descriși ulterior. Nu că ar conta enorm – ideea rămâne – dar începusem să mă atașez de el ca personaj și apoi a dispărut din peisaj, nu mai am acces la strategiile lui, la gândurile lui, la ideile lui.

Cu alte cuvinte, simt că povestea evoluează din ce în ce mai mult spre ideea uciderii parlamentarilor și își pierde din detaliile inițiale. Mi-a plăcut oricum, e fix pe stilul de nebunie și acțiune care parcă vine din visele cu ochii deschiși, dar mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bine închegată. Nu e prima carte de Someșan pe care i-aș face-o cadou cuiva, dar le-aș pasa-o celor cărora le place deja stilul lui.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |