„E greu să fii zeu” e un SF atât de rusesc încât nu prea seamănă ca stil de scriere cu cărțile obișnuite din genul SF.

Undeva, pe o planetă care n-a ajuns cu dezvoltarea decât în Evul Mediu, există un regat care pare să fie, cultural vorbind, ruso-spaniol. Nobilii sunt leneși și bădărani, se duelează și trag beții memorabile. Însă printre oamenii brutali, vulgari și primitivi există și persoane de vază care ar putea împinge societatea înainte, dacă ar avea mai multe șanse.

De pe o altă planetă super-avansată din punct de vedere tehnologic sunt trimiși niște spioni-observatori care să tragă sforile și să împingă omenirea medievală către o evoluție accelerată. Protagonistul, don Rumata, se ocupă cu promovarea persoanelor de vază și cu salvarea lor în momentul în care puterile de la conducere se întorc împotriva intelectualilor.

Dar să revin la ce ziceam mai sus, despre stilul deosebit de rusesc. Pentru că autorii se numesc Arkadi și Boris Strugațki, probabil că observația sună redundant, dar ce vreau să spun e că „E greu să fii zeu” se axează mai puțin pe acțiune sau pe descrierea lumii (chiar dacă le are pe ambele) mai puțin pe politică și conspirații (chiar dacă sunt acolo din plin) și mai mult pe lumea interioară și gândurile personajului principal, Rumata.

Problema lui Rumata e că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din regat și că simte că, tot prefăcându-se că e un nobil bădăran, începe să și devină astfel, să devină parte din lumea în care a fost trimis. Și începe să se implice emoțional, să se enerveze, să devină și el violent și brutal.

„Frații mei, gândi Rumata. Eu sunt de-al vostru, noi suntem trup din trupul vostru!” Simți brusc sub imboldul unei forțe uriașe că nu este deloc un oarecare zeu ce păstrează în palme licăririle de rațiune, ci este un frate ce își ajută fratele, un fiu care își salvează tatăl. […] „Îți amintești de Serghei Kojin? Dar de George Lenny? Dar de Sabina Kruger?” Rumata își șterse cu palma fruntea transpirată. Uite așa, te gândești, te gândești, te gândești și până la urmă inventezi praful de pușcă.

Nu e chiar ce mi-aș dori eu de la un SF. Mi-a plăcut „Crimă și pedeapsă”, care e toată numai un monolog (chiar și dialogurile par uneori înșiruiri de monologuri) și o dramă interioară. Uneori citesc cu plăcere și SF-uri. Însă combinația mi s-a părut un pic dificilă în „E greu să fii zeu”, unde poate fi mai greu să-ți dai seama ce se întâmplă, mai ales că se amestecă elementele medievale cu cele SF și cu dificultățile morale. Sau poate e de vină proza, un pic prea alambicată și confuză, mai ales la început, axată pe tot felul de detalii care nu se leagă decât vag.

Nu m-a încântat (și uneori m-a plictisit), mai ales că atunci când nu mă întrebam ce se întâmplă, încercam să mă prind dacă e o alegorie a revoluției ruse și a schimbărilor violente și anti-culturale de pe atunci. Dar e o carte diferită și interesantă.

Ce m-a surprins a fost traducerea (de Valerian Stoicescu). Nu știu rusă, ca să-mi dau seama cum sună volumul în original, dar ce am citit eu avea farmec în română. Fie că mergea cineva prin Pădurea Sughițata sau că nu se știa dacă eroul Vaga Roată e mort sau viu, denumirile au o logică și o sonoritate care se potrivesc în context. În fond, probabil că o Vagă e o Agă a cărei stare de existență e neclară.

În plus, când nobilii sunt bădărani, se simte din dialogul lor. Vorbesc prost, se înjură fără probleme, urlă, sunt surescitați – dar nu sunt neapărat și proști. Regele începe la un moment dat să urle, chinuit de o criză de gută:

Unde-i bunul meu Tată? L-ai spânzurat, bă, tâmpitule! Iar eu mă simțeam mai bine doar când îi auzeam vocea! Să tăceți, știu și singur că era un otrăvitor! Ei, și puțin  îmi pasă! Ce dacă era un otrăvitor? Era un vra-a-aci! Înțelegi, criminalule? Un  vraci! Pe unul îl otrăvea, pe altul îl lecuia! Dar voi doar otrăviți! Ar fi fost mai bine dacă v-ați fi spânzurat singuri!

E ok, se taie și se spânzură destul în carte ca să fie satisfăcut până și regele.