Roxana-Mălina Chirilă

„Nu-ți place, nu te uita” e o perspectivă critică (proastă)

Am senzația uneori că până și cuvântul „critică” ar putea să-i facă pe unii să dea în apoplexie. Critica e rea, criticii sunt niște oameni care vin și despică firul în patru ca să se plângă, să fie răi, să lovească în autorii cei buni, să distrugă lucrurile care ne plac tuturor.

Bineînțeles, dacă ceva e un pic rău, atunci trebuie să distrugem totul – nu suntem critici, ci avem dreptatea de partea noastră. Lucrul respectiv trebuie să moară, să dispară, să fie distrus. Un Windows în română, de exemplu, este un sacrilegiu inimaginabil. Lucrurile dublate în română sunt inevitabil nasoale, bleah!, „Vezi, de asta prefer eu să fie în engleză!”

Nu zic că pe mine nu mă scot din minți niște lucruri și că le consider extrem de proaste (traduceri ca „nu dau loc la naștere fără sarcină” din Ubik de Philip K. Dick), dar trebuie să fie vorba de o extremă proastă ca să ajung în punctul respectiv. La extreme se ajunge greu. Multe lucruri sunt parțial bune și parțial rele, fără să devină fie capodopere absolute, fie gunoaie absolute.

**Însă sunt mulți care spun, când se confruntă cu orice critică, „Dacă nu-ți place, nu te uita!” Sau, dacă e vorba de cărți, „Dacă nu-ți place, nu citi!” **Eventual, cu o continuare ce spune „Tu nu puteai face mai bine.”

Regret să vă anunț, dar aceasta este o poziție_ critică de sine stătătoare_. Nu există într-o zonă aflată complet în afara criticii, nu se desprinde de lumea analizei, ci este fix critică de film, de carte sau de ce o fi.

Poziția asta critică spune așa despre creațiile artistice:

  • pot exista doar în extrema bună sau în extrema rea;
  • analizarea lor este interzisă;
  • nicio creație bună nu poate avea probleme;
  • nicio creație cu probleme nu poate fi bună;
  • dacă nu poți crea ceva mai bun (sau dacă cineva neavizat în domeniu nu poate crea ceva mai bun), orice plângere este nulă și neavenită.

Mi se pare absurd. Uite, eu nu știu să fac scaune. Nu mă îndoiesc că dacă aș încerca, aș crea o chestie instabilă și lipsită de orice confort. Dacă aș cumpăra scaune din poziția critică exprimată mai sus, ar trebui să cumpăr primul scaun care pare cât de cât decent, pentru că eu nu l-aș putea face mai bine.

Excelent pentru sufragerie, nu? Eu n-aș putea să-l fac să stea în picioare, deci e bun.

E o perspectivă critică extremistă, care nu crede în viziuni moderate. Ne cere fie să înghițim pe nemestecate arta consumată, fie să renunțăm cu totul la ea. Ne spune să luăm totul sau nimic.

Ne face mai săraci cultural, pentru că ne cere să renunțăm la analiză, să renunțăm la capacitatea de a vedea lucrurile dintr-o perspectivă complexă și să devenim spectatori cât mai naivi. Într-un fel, naivitatea ajunge să fie considerată starea ideală a spectatorului, care refuză sistematic analiza.

Poziția aceasta ne cere să renunțăm de bună voie să înțelegem _de ce _ne place sau nu ceva. E o poziție critică ce se bucură de propria ei naivitate, care se pleacă plină de respect și în fața creatorilor, dar mai ales în fața propriei ignoranțe, pe care și-o păzește cu strășnicie. E destul ca ceva să placă sau să nu placă, dincolo de asta spectatorul își rezervă dreptul de a nu exprima opinii decât dacă sunt superficiale, ca nu cumva să deranjeze statutul de capodoperă/gunoi al creației respective.

Poate că unii își imaginează că, rămânând în extremă, pot vedea foarte clar de ce se află în extrema resectivă. De exemplu, dacă ar urmări/citi o capodoperă, și-ar putea da seama foarte clar ce anume e extraordinar la ea.

Însă nu, spiritul de analiză nu e convenabil; ori există, ori nu există. Dacă începi să te uiți la detalii și să le analizezi, poți la un moment dat să dai și peste lucruri care să nu bată cu imaginea întregului.

Consider deci că perspectiva asta critică e greșită, pentru că vede doar extreme și ucide spiritul de analiză. Eu prefer să văd lucrurila mai moderat. Și spun așa: a** analiza o creație și a vedea că are și părți proaste nu înseamnă că o urăști**. Nu înseamnă nici că-ți displace, nici că o consideri un gunoi. Înseamnă că te-ai uitat mai atent la ea și nu e perfectă.

Ei, nu e așa mare brânză ca un lucru să nu fie perfect. O grămadă de chestii nu sunt perfecte pe lumea asta. Tocmai prin critică, prin păreri, prin tot ceea ce desemnăm în ultima vreme prin englezescul feedback, se pot îmbunătăți. De aceea scriitorii au editori care nu ar putea neapărat să scrie mai bine, dar care pot să analizeze textul pe care-l au în față și să spună ce scârțâie.

E vorba de o creștere dublă: a celui care analizează, care în mod ideal pătrunde în profunzime și devine astfel și el mai profund… și a celui care creează, care își vede lucrarea reflectată din perspectiva altora și poate deci să meargă și el mai departe pe calea către excelență.

Poate că e o viziune idealizată, cea de care zic eu aici, dar mi se pare că oricum e o perspectivă critică ce mi se pare că oferă mai mult decât „Nu-ți place, nu te uita/Îți place, nu critica”.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |