Când eram în școală, am discutat „Luceafărul” lui Eminescu la două materii: la română și la religie. Erudita noastră profă de română și preotul zevzec au avut fiecare câte o interpretare interesantă a poeziei care mi-a rămas bine întipărită în minte după mai bine de zece ani. Însă adevărul despre Luceafăr aveam să-l aflu doar acum câteva zile.

Profesoara de română ne-a explicat că „coboară în jos” nu e pleonasm. În primul rând, Eminescu nu e capabil de pleonasme, orice expresie folosită de el e perfecțiunea însăși. În al doilea rând, Luceafărul era în spațiul cosmic, orice mișcare putea fi privită drept o „coborâre”, deci prințesa a trebuit să-l invoce într-un mod specific și magic printr-o formulă care să-i imprime nu doar o accelerație, ci și o direcție, pentru a crea un vector de mișcare aferent.1Sau cel puțin, așa țin eu minte explicația. E posibil ca amintirile mele să fie vag influențate de faptul că mergeam la olimpiada de fizică la momentul respectiv.

Cu alte cuvinte, nu e destul un „coboară” ca să invoci Luceafărul, pentru că ar putea coborî pe Marte, de exemplu. Trebuie să precizezi și unde vrei să coboare; în cazul fetei de împărat, Luceafărul trebuie să coboare în jos.

Mereu m-am întrebat de unde știe el la care „jos” face referință fata, dar ok, accept explicația.

Preotului care ne preda religie îi lipsea o doagă. Nu vorbea nimic despre religie, nu preda, doar monologa. Nu țin minte mare lucru din monologurile individului, în afară de faptul că ne zicea că toți suntem jeguri… și că a pomenit ceva de Luceafăr.

„Fata din castel i-a cerut Luceafărului să se coboare la ea – dar de ce n-a vrut ea să meargă la el?! De ce nu vor femeile să se ridice între stele?”

Amu, eu când eram mică aveam stele fosforescente pe tavan. Străluceau noaptea, la fel ca stelele adevărate. După o vreme, nu e foarte interesant să discuți cu ele, lucru care probabil că e valabil și pentru stelele adevărate.

Însă, dacă societatea stelară e mai interesantă, de ce să nu vrea fata de împărat să se ridice la cer, să devină nemuritoare și să trăiască veșnic alături de Hyperion? Acum câteva zile, am vorbit cu o prietenă care mi-a elucidat misterul, când mi-a spus așa: Luceafărul era băiat bun. Genul de băiat bun care se bagă repede în seamă, care se consideră super-extraordinar și de care nu scapi.

Fata de împărat se uita la o stea frumoasă și visa cu ochii deschiși la băieți frumoși. Din greșeală, a invocat  o stea frumoasă. Luceafărul a auzit-o și, hop țop, a picat și el din cer fix în dormitorul ei, unde i-a făcut propuneri indecente. Normal, fata a dat-o la scăldat: el e mort, ea e vie, el e o stea, ea e o femeie, chestii de-astea.

Și avea dreptate: în fond, Luceafărul e o stea, nu se presupune că într-adevăr vine dacă o invoci. E ok să te perpelești un pic de dor, e ok să folosești numele unei stele ca să convingi un paj că ești interesată de altcineva, dar dă-o-ncolo, cine se așteaptă să pice din cer un bărbat doar pentru că zici, „Nu-mi pică și mie un bărbat în ogradă”?

Noroc cu Dumnezeu. Atunci când se trezește cu Hyperion la ușă, disperat de furia amorului, îl ia un pic deoparte pe Steluță. Vede că e foarte strălucitor, dar nu și strălucit, așa că încearcă să-i povestească de avantajele nemuririi, de frumusețea sufletului… nimic, nu merge cu „Lasă, tată, că ești prea bun pentru ea.”

Așa că îl trimite să o vadă pe Cătălina fix în momentul în care e absolut clar că fata și-a găsit pe altcineva.

Iar dacă asta vi se pare o interpretare absurdă, n-o uitați pe aia cu vectorul de mișcare imprimat unei stele, ca să știe în dormitorul cui să cadă.

    <td class="footnote_plugin_text">
      Sau cel puțin, așa țin eu minte explicația. E posibil ca amintirile mele să fie vag influențate de faptul că mergeam la olimpiada de fizică la momentul respectiv.
    </td>
  </tr>
</table>