„Ce personalitate are un monstru care poartă o pălărie? De ce o poartă? Am trecut prin straturi de ironie și am început să intuiesc o creatură fantezistă, foarte arogantă, foarte vanitoasă și gata să hărțuiască. Poate că era și puțin nesigură, dar în cele din urmă trebuia să fie și înfricoșătoare. Avea elemente din diavolii care își fac veacul pe la răscruci, așteptând să facă pacturi, din kappa-șii japonezi și din leviatani.” – despre Tahm Kench, de pe site-ul oficial League of Legends.

Există un lucru care-mi place enorm la Riot Games, cei care au creat League of Legends: au creat un joc de tipul „2 echipe de 5 jucători fiecare, ce joacă cu personaje diferite, intră într-o arenă relativ mică și se bat”, dar nu s-au oprit acolo. Au creat povestiri din ce în ce mai complexe (gen O moarte bună, care n-are nicio legătură cu nimic din ce se întâmplă în joc), sau o poveste a originilor un pic horror pentru personajul dual Kindred, reprezentarea morții din universul League of Legends.

Se tot extind, mai bagă câte o bandă desenată, câte un site făcut excelent… și, în plus, vorbesc foarte mult despre ceea ce fac, deciziile luate, obiectivele lor și așa mai departe.

Nu vând doar prin povestea jocului: vând și prin povestea lor, povestea Riot Games. Sunt transparenți, iar transparența atrage, mai ales când cei care povestesc au un dram de charismă și multă pasiune pentru ceea ce fac. Știm cum își creează campionii (vedeți mai sus, Tahm Kench), de ce fac anumite schimbări, de ce nu fac evenimente majore în joc, cum merge cu programarea și design-ul. Tot felul.

Iar faptul că vorbesc și explică ne ține pe noi, fanii, lipiți scai de ei. Ne vând fantezii, ne povestesc lucruri interesante, ne fac să ne pese. Și mi-am dat seama că am ajuns mai fană de Neil Gaiman decât de alții pentru că el are un blog și a tot scris chestii interesante pe acolo despre scris, despre proiectele de care se ocupă, despre de toate. În plus, nu mă interesa nici Nemira foarte tare, până n-am auzit-o vorbind pe Ana Nicolau.

L-am văzut la un moment dat pe Michael Haulică, cel care se ocupă de SF și fantasy pe la Paladin, discutând despre editare, alegerea cărților care vor fi traduse și tot felul de subiecte interesante. Și a fost interesant, dar am fost vreo 20 de persoane în sală. Pe mine m-a convins, dar impactul acelei conversații era limitat de la bun început la o mână de oameni.

Discuțiile mai sincere și mai transparente par rezervate pentru grupuri închise. Poate că ar prinde la publicul larg, dar publicul larg n-are acces la ele. Am intrat la Paladin pe blog: concursuri, oferte. Am intrat la Nemira: concursuri, oferte, cine și ce premii a mai câștigat, ceva recomandări, un interviu preluat de pe site-uri străine. Humanitas nu pare să aibă blog. Leda vorbește de târguri, reduceri și pune vreo două descrieri de cărți.

Mi se pare că e o nișă aici care n-a fost explorată: cea a editurii care vine și se „vinde” pe sine ca entitate, în timp ce oferă informații noi și interesante. Da, n-ar vinde cărți direct, dar ar câștiga fani.

Subiecte despre care eu aș citi cu plăcere? Cum se aleg cărțile pentru traducere. Care sunt cele mai mari regrete/ocazii ratate ale celor care au ales și de ce 1zicea un Haulică cum n-a ales pentru traducere seria True Blood a lui Charlaine Harris, pentru că alta i s-a părut mai bună; și pe urmă a venit HBO și a făcut un serial super-urmărit și la … Continue reading. Câți metri cubi are un tiraj înteg dintr-o carte oarecare (încerc să-mi imaginez dacă aș putea construi un iglu din Calea regilor). Câți oameni lucrează efectiv la sediul editurii. Care e cel mai fain moment pe care-l ai când lucrezi la o carte în diverse roluri.2cel mai fain moment pe care-l am ca traducător e cel când văd pagina goală și îmi imaginez că pot fi genială din prima și că totul va merge excelent; după îmi scade optimismul. Un al … Continue reading

Nu trebuie să fie serioase toate subiectele abordate. Nu trebuie să fie nici măcar super-exhaustive. Multe meserii par foarte normale și neinteresante din interior, dar din exterior mereu e ceva fascinant de aflat. Multe zile normale de muncă avem, dar uneori se întâmplă ceva amuzant și interesant care le-ar putea plăcea și altora.

Da, îmi place să știu când sunt reduceri la cărțile pe care vreau să le cumpăr, dar aici e șpilul: e vorba de_ cărțile pe care vreau să le cumpăr_. Nu o reducere îmi vinde mie cartea, pentru că o reducere nu mă face curioasă și nu creează în mine dorința de a avea acel lucru. Însă o persoană pe care o urmăresc îmi poate vinde cărți (Eftimie mă face să cumpăr SF, de exemplu). Recenziile bune mă pot face să cumpăr cărți. Nu văd de ce o editură nu ar putea deveni și ea o entitate care să mă facă s-o urmăresc și să cumpăr de la ea ce-mi sugerează că ar merita și ar fi pe gustul meu.

    <td class="footnote_plugin_text">
      zicea un Haulică cum n-a ales pentru traducere seria True Blood a lui Charlaine Harris, pentru că alta i s-a părut mai bună; și pe urmă a venit HBO și a făcut un serial super-urmărit și la noi, iar seria mai bună a fost, ahem, <a href="http://profitshare.ro/l/2780656">moartă pentru toți</a> cei care ar fi putut să-i fie fani. (scuzați-mi gluma)
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6238_1420('footnote_plugin_tooltip_6238_1420_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6238_1420_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      cel mai fain moment pe care-l am ca traducător e cel când văd pagina goală și îmi imaginez că pot fi genială din prima și că totul va merge excelent; după îmi scade optimismul. Un al doilea moment fain ar fi cel în care mă prinde cartea.
    </td>
  </tr>
</table>