Citeam acum o chestie și râdeam de una singură prin casă: un tip era pe tren și în fața lui erau un el și o ea, fiecare cu căștile în urechi și ochii în tabletă. Clar cuplu, chiar dacă nu-și vorbeau. Ceata de pe Facebook ofta: așa e cu generația asta, pierdută în tehnologie.

După cum ziceam, am râs. Mă identific cu cei din cuplu. Când ies în oraș cu prietenul, deseori ne scoatem laptop-urile și ne ignorăm reciproc. Sau telefoanele. Sau Kindle-urile. Sau cărțile. Sau caietele. Sau ce-o fi în ziua respectivă. Știți de ce? Pentru că trăiesc cu el în casă de vreo doi ani de zile și-l văd dimineața și după-amiaza și weekend-urile. Știu cum și-a petrecut copilăria, știu ce păreri politice are, știu care sunt atitudinile lui față de religie, oameni, politică, SF, fantasy, limbi, limbaje, voluntari, Star Trek, Lord of the Rings, Harry Potter, desene animate, biserică, educație, muzică românească și o grămadă de alte lucruri.

Mai mult decât atât, vorbesc cu el dimineața, schimbăm trei vorbe în timpul programului, discutăm după-amiaza. Ieșim în plimbări prin oraș și… stați așa… vorbim pe drum. Sau acasă, comentăm un serial împreună, sau eu citesc Micul prinț și i-l comentez caustic cum n-o fac pe net ca să nu par deosebit de rea, sau el îmi citează din cine știe ce știre politică. Am o idee de articol? Păi uneori i-o zic lui, alteori o organizez tocmai pentru că i-o povestesc lui și-mi dau seama ce vreau să zic – și tot așa.

Dar vine un moment când chiar îl lași pe celălalt să respire și să se ocupe de chestii. Să citească cărți și articole, să se joace, să discute cu alți oameni, să se certe cu niște boi pe net, să vadă un serial la care tu nu te uiți, să iasă la cumpărături de unul singur, să vadă un clip stupid pe Youtube. Și când zic „lași”, nu vreau să zic „nu-i interzici”, ci „nu te agăți de el să-i mai ceri atenție”, mai ales că poate mai vrei și tu să faci altceva. Nu de alta, dar doar pe la sate și prin orașe mici și cu atribute de sat am văzut oameni cu abilitatea extraordinară de a discuta același lucru 5 ore pe zi, zi de zi, fără să ajungă la lacrimi de disperare și plictiseală. Mai și taci, te bucuri că ești cu celălalt, dar nu mai ții să-l implici activ în fiecare secundă a existenței tale.

Așa am ajuns la întrebarea pusă mai în glumă, mai în serios: „Ai chef să mergem să bem o cafea și să ne ignorăm reciproc?”

Daaa.