Roxana-Mălina Chirilă

Harry Potter and the Cursed Child [recenzie în română]

Tags:

Pentru că Harry Potter e atât de faimos, nu are nevoie de o introducere prea largă. 7 cărți în seria originală, fiecare corespunzând unui an petrecut la Hogwarts, școala de magie și vrăjitorii.

La noi seria a fost tradusă inițial de Editura Egmont, care scotea și revistele Mickey Mouse, și care a dat faliment între timp. Traducerea era cam copilăroasă și inexactă pe alocuri, din câte am văzut. Primele două volume au fost retraduse la Editura Arthur, unde, din răsfoielile mele, par cam scorțoase – dar nu le-am citit, deci e posibil să mă înșel.1Am dat peste un titlu de capitol care m-a frapat, „Profesorul de filtre și elixire” – am stat să mă întreb dacă poțiunile făcute de Snape sunt ca țigările, cu filtru și fără … Continue reading

Dincolo de traduceri, seria s-a terminat destul de clar: binele a triumfat, vrăjitorul cel rău a fost distrus, iar supraviețuitorii, se sugerează în epilog, au avut vieți cât se poate de normale.

Acuma, lumea din cărțile Harry Potter e descrisă în foarte mult detaliu – știm cum arată Hogwarts, Ministerul Magiei, casa familiei Weasley și sunt pline de lucruri interesante. Însă, chiar dacă vedem extrem de detaliat anumite lucruri, restul lumii magice e complet în obscuritate. Și recunosc că așteptam cu nerăbdare să văd mai multe aventuri în locuri sau în contexte de care n-am aflat nimic până acum.

Harry Potter and the Cursed Child” („Harry Potter și copilul blestemat”, dar cartea n-a fost tradusă în română) nu explorează nimic nou, din păcate. E o piesă de teatru în două acte care se bazează mult pe nostalgie, care revizitează anumite idei sau scene din seria originală, care ne readuce în fața eroilor pe care i-am îndrăgit.

Într-un fel, e ca o interacțiune între dorințele noastre ca spectatori și textul-sursă: am vrea ca unele persoane să supraviețuiască, am vrea ca Severus Snape să știe că Harry și-a numit unul dintre copii după el (hei, e în epilogul cărții a șaptea: unul din copiii lui Harry se numește Albus Severus Potter, pentru că Harry e un părinte de o cruzime incredibilă).

Însă e un text nostalgic bunicel, cu un fir narativ care funcționează, cu călătorii în timp care nu doar că ne readuc în momente bine cunoscute din original, dar au și un rol esențial în poveste. E perfect pentru fani care vor să reviziteze seria, dar nu aduce nimic nou, care să prindă la fel de mult. În mod interesant, e mai puțin despre Harry Potter și mai mult despre fiul lui, care e acum prieten la cataramă cu fiul lui Draco Malfoy.

Cartea m-a făcut să mă duc să caut fanfiction bun pentru Harry Potter, deci nostalgia funcționează.

Mai jos e plin de spoilere multe,
Cine nu le vrea, să nu mă asculte.

.

.

.

.

.

.

.

.

Harry Potter and the Cursed Child” se îndreaptă în una dintre direcțiile Hollywood-iene curente: cea care e hiper-preocuptă de relația părinte-copil.

În vechiul Star Wars, de exemplu, Han Solo era aventurier că era aventurier, Luke și Leia încercau în modul cel mai serios să salveze galaxia și aveai impresia că toți fac ceva nou și că, deși sunt tineri, au toate responsabilitățile și dificultățile pe care le-ar avea adulții. În noul Star Wars, Darth Emo se agață de bunicul lui și problema lui e că are un fel de rebeliune adolescentină nu foarte serioasă, iar toată lumea se bate din nou pentru chestiile vechi.

Idem, în Harry Potter, Hermione, Ron, Harry și Draco își văd de ale lor, au probleme, aventuri, răfuieli și de toate. Relația lui Ron cu ai lui există, dar nu e un punct central al existenței lui. Draco e descris mai degrabă ca băiat de bani gata, nu ca fiul tatălui său, pe care încearcă să-l înțeleagă și în jurul căruia orbitează. În „Harry Potter and the Cursed Child”, însă, Albus Severus Potter nu reușește să-și înțeleagă tatăl, iar Harry Potter nu reușește să-l înțeleagă pe el. E o Mare Dramă Importantă, care m-a cam sâcâit.

Mai exact, Albus Severus Potter ajunge în casa Viperinilor, cum a fost tradusă la Egmont – sau Slytherin, cum e în original. Multă lume îl vede cu ochi răi, iar Harry nu reușește să-și înțeleagă fiul, care e foarte diferit de el în multe privințe. Noroc însă că-și găsește un prieten de nădejde, pe Scorpius Malfoy, fiul lui Draco, un băiat simpatic, prudent și studios. Singura problemă cu el e că toată lumea șușotește că ar fi de fapt fiul lui Voldemort și că mama lui s-ar fi întors în timp fix ca să rămână însărcinată cu Lordul Întunericului.

După cum se vede, spre deosebire de seria originală, „Harry Potter and the Cursed Child” nu ezită să ne sugereze ce făcea Voldemort în timpul liber cu suporterițele lui.

Albus Potter se tot ceartă cu tatăl lui – nepotrivire de caracter, ca să zicem așa. Iar la un moment dat în casa lor dă năvală Amos Diggory, al cărui fiu, Cedric, a fost omorât pentru că era la locul nepotrivit în momentul nepotrivit în al patrulea volum al seriei – și îi cere lui Harry să se întoarcă în timp și să-l readucă pe băiatul lui la viață. Harry refuză, dar Albus face echipă cu Scorpius Malfoy și cu nepoata lui Diggory, Delphini, ca să-l salveze pe Cedric.

Urmează evenimente a la „Efectul Fluture”, în care micile schimbări duc la mari diferențe în viitor – reușesc la un moment dat chiar să dea de un viitor aproape comic de violent și teribil, în care Voldemort a câștigat războiul și conduce întreaga lume. Însă, din fericire, totul este reîntors pe făgașul normal, care pare să fie cea mai bună variantă a lumii.

Însă totul nu se termină: Delphini Diggory se dovedește a fi fiica lui Voldemort și noua Mare Răutate care trebuie înfrântă pentru a salva soarta lumii.

Nu e deloc cea mai originală și interesantă poveste care putea fi scrisă despre Harry Potter, dar e bunicică pentru ceea ce este. După cum ziceam, valoarea ei constă în nostalgie și în plăcerea de a revedea personaje și scene din seria originală – și își atinge obiectivele aici. Are acțiune, are motive solide pentru a revizita trecutul, are personaje noi care sunt mișto (Scorpius, mai ales), e ușurică, e în regulă. Ar fi putut fi mai mult, dar e ok și așa.