„Ready Player One” e o carte despre jocurile și filmele anilor ‘80 și despre dragostea față de cultura geek a acelui deceniu. E plină-ochi de tot felul de referințe la jocuri de pe console Atari (și alte console timpurii), la filme ca „Înapoi în viitor”, seriale ca „Doctor Who”, Monty Python și câte și mai câte – de obicei, doar pomenite sau explicate pe scurt, fără să trebuiască să știi ceva de acolo în profunzime.

Într-un fel, mi-aduce aminte de „We Didn’t Start the Fire”: o înșiruire lungă a unora dintre cele mai memorabile lucruri din perioada respectivă, dar care sună bine și dacă nu știi despre ce e vorba în jumătate din cazuri.

Povestea sună cam așa: prin 2040, omenirea e cam în rahat. Mâncare nu, combustibili nu, viață bună nu. Wade Watts e un elev de liceu care locuiește cu mătușa lui într-un fel de turn de rulote puse una peste cealaltă. Uite, o poză cu rulotele luată dintr-un articol care spune că Steven Spielberg o să regizeze filmul:

Însă chiar dacă realitatea s-a dus pe apa sâmbetei, există o realitate virtuală la care se poate conecta întreaga planetă: SISAO, în care există mii și mii de lumi enorme, în care poți fie să te joci, fie să-ți petreci timpul, fie să înveți – aproape orice. Și, pentru că tehnologia a evoluat mult, poți să vezi realmente orice din joc de parcă ai fi acolo.

Evident, cel care a creat SISAO e un tip care a ajuns putred de bogat, James Halliday – un creator de jocuri probabil autist, care n-a prea reușit să se descurce social, dar care a avut de-a lungul întregii vieți un succes nebun pe plan profesional. Halliday e extrem de îndrăgostit de anii ‘80, în care a crescut și de cultura deceniului. Iar atunci când moare (la ceva timp înainte de începutul cărții), lasă prin testament întreaga sa avere și SISAO primei persoane care reușește să ajungă la capătul unei vânători virtuale de comori, mergând din indiciu în indiciu – și singurul lucru de care toți sunt siguri e că indiciile sunt legate de cultura anilor ‘80.

Evident, mulți încep să caute – averea e enormă. Dar anii trec și nimeni nu reușește să găsească nimic. În punctul în care începe „Ready Player One”, au mai rămas în cursă doar cei foarte hotărâți, câțiva nebuni și cei cu o pasiune reală pentru anii ‘80… și o corporație enormă care vrea cu orice preț să preia controlul peste SISAO. Wade Watts e un nebun foarte hotărât cu o pasiune reală pentru anii ‘80, care știe aproape tot ce e de știut despre Halliday și filmele, jocurile și serialele lui favorite.

Acțiunea e destul de simplă: Wade Watts și câțiva alții încearcă să dezlege ghicitorile, să rezolve misiunile și să câștige totul înainte s-o facă corporatiștii. (Bine, se mai întâmplă și prin viața reală câte ceva interesant și se mai schimbă din când în când datele problemei, așa că te ține-n priză.)

Cartea e simplu scrisă și ușor de citit. Am simțit foarte clar faptul că noi n-am avut aceiași ani ‘80 pe care i-au avut alții – la ei era Atari, la noi era Ceaușescu, la ei era Monty Python, la noi erau cartele cu mâncare. Așa că multe referințe au trecut pe lângă mine fără să-mi sune cunoscut… ceea ce n-a fost o problemă. Tot ce era important era explicat, iar dacă nu, oricum nu se bătea apa în piuă pe subiectul respectiv.

Traducătorul pentru versiunea de la Nemira (cea citită de mine) e Mihai-Dan Pavelescu, redactorul e Oana Ionașcu. În mod normal nu aș pomeni redactorul, dar am senzația că „Ready Player One” e o lucrare la două mâini și nu știu de ce. O fi foarte redactată, o fi Mihai-Dan Pavelesu un traducător paradoxal – nu știu.

Cert e că uneori ce citeam suna a română, ba chiar a română de tineri care freacă menta online și vorbesc cu englezisme și cuvinte preluate de pe cine știe unde:

•  „Ce făceai?” […] „Mă dădeam pe net. Tu?”
• „Sorrento, […] vreau ca tu și boșii tăi să știți o chestie. Voi n-o să găsiți niciodată oul lui Halliday. Și știți de ce? Pentru că el a fost mai deștept decât voi toți laolaltă.”
• „Nu-i mare chestie! a strigat el. _Nu-i. Mare. Chestie? _Tu-ți bați joc de mine? De-acum ești o legendă, hombre!”

Deci, chiar în regulă, sună a română. Zboară paginile. Însă alteori mi-a stat mintea în loc:

• „Însă obținerea accesului la informațiile acelea s-a dovedit a fi o blagoslovire cu două fețe.” – o ce, mă? Știu că acum câteva zile căutam cuvinte legate de preoți, dar totuși.
• „dar în lumea reală interacțiunea cu alții mă transforma într-o ruină nervoasă.” – îmi imaginez așa ceva.
• „Sixerii foloseau droizii aceștia primordial ca ordonanțe” – primordial, în primul rând, tot un drac.
• Mai era și o expresie tradusă mot-a-mot cu cineva care aruncase prosopul, care vine din box (sau alt sport cu bătăi?) și înseamnă „a renunța” – am uitat s-o notez și n-o mai găsesc și pace.

Nu mi se întâmplă prea des să găsesc texte care să fie traduse ba fluent, ba ca nuca-n perete, ba cu expresii care sunt folosite curent în română, ba cu mot-a-mot-uri din engleză, dar „Ready Player One” face fix asta. O fi o referință la Margareta Nistor și la alte persoane care făceau dublaj în anii ‘80? E ceva ce-mi scapă? (și de ce e plin de „realmente” și „finalmente”? Sunt traduceri la „really” și „finally”? Așa par.)

Apoi, o altă chestie paradoxală. O grămadă de cuvinte și expresii sunt lăsate netraduse: Player versus Player, „first person shootere”, „third person RPG-uri”. Ceea ce e ok, e jargonul cu care ne-am obișnuit, e felul în care se discută pe forumuri și pe peste tot. Dar în același timp, cuvinte ca „share”, de exeplu, sunt traduse cu ciudățeniile lor românești, gen „a partaja”1asta e o traducere care apare în Windows în română și în nu știu câte alte părți. Bănuiesc că a fost introdusă de niște bezmetici cărora nu le-a păsat că partajul e o chestie … Continue reading. Apar la un moment dat franșize ale unor companii, nu francize. „Dungeon”, ca în Dungeons & Dragons, e tradus cu „donjon” (chiar dacă e subteran). E ca și cum ar fi ales o direcție generală de traducere (lăsăm în engleză toate chestiile specifice), apoi ar fi schimbat politica pe ici, pe colo.

Însă, per ansamblu, „Ready Player One” e ușor de citit chiar și în română, dincolo de ciudățeniile care răsar din când în când. Cred că ajută și simplitatea stilului original, și faptul că e o carte de acțiune și aventuri.

Mie tare mi-a plăcut și o recomand mai departe, mai ales pentru gameri, adolescenți pasionați de jocuri sau care recită pe dinafară dialoguri întregi din filmele favorite, persoane care au crescut cu Înapoi în viitor. Nu-i perfectă, dar e mișto; cred că o pun pe lista de cărți de folosit ca momeală pentru cei care nu citesc, dacă vreau să-i tentez să citească.

    <td class="footnote_plugin_text">
      asta e o traducere <em>care apare în Windows în română</em> și în nu știu câte alte părți. Bănuiesc că a fost introdusă de niște bezmetici cărora nu le-a păsat că partajul e o chestie judecătorească pe care o faci cu o avere, de exemplu la divorț... nu o chestie pe care s-o faci de bună voie cu prietenii
    </td>
  </tr>
</table>