Săptămâna trecută, cei de la ICR Podcast au primit o provocare: să numească 5 cărți din literatura universală care ar merita băgate în programa școlară la limba română (acolo unde se face și Salinger, deci).

Au numit ei câteva cărți – una din seria Harry Potter, cărți de San Antonio, Sherlock Holmes, Stăpânul inelelor, Shogunul lui James Clavell, Fundația lui Asimov și altele (pentru că au trișat și au numit mai multe).

Ei au mers pe ideea de „literatură care să placă” – și îmi plac majoritatea sugestiilor lor. Eu vin cu o listă care se axează pe partea mai universală a literaturii universale. În plus, cred că bibliografiile vor fi mereu mai puțin axate pe popularitate pură și mai axate pe faptul că textele au ceva interesant de spus/au fost apreciate și de critici șamd.

Dintre cele care n-au ajuns pe listă, dar mi-au trecut prin minte:

• Odiseea, de Homer – pentru că deși e un text antic, e cu aventuri și zei și un Odiseu care se bazează pe discutat și vorbe ca să obțină ce vrea. Am zis că s-ar putea să fie prea „clasică”, însă, și să nu mă creadă nimeni că merită.
• Maestrul și Margareta, de Bulgakov – ce e o listă de cărți fără ruși? Iar cartea asta e cu vrăjitoare și cu diavolul care vine să se plimbe prin Rusia. Dar pe urmă dădeam prea mult în fantasy cu lista.
• Cărți de Terry Pratchett – care sunt excelente, dar sunt recente și se pot recomanda și altfel, nu în programa școlară. În plus, nu vreau să văd ce ar face profesorii de română dacă l-ar avea pe mână. Probabil numai rele.
• Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien – dar e un text mai scorțos decât s-ar crede și sunt sigură că profesorii de română ar insista ca toată lumea să citească poeziile lungi și eventual să și memoreze câteva.
• Povestirile din Canterbury, de Geoffrey Chaucer, dar sunt lunguțe și nu toate sunt interesante (e o hagiografie1biografie de sfinți pe acolo care meh). Mă gândeam la povestirea nevestei din Bath, dar e tot din zona arthuriană, doar că e cu viol și mi s-a zis că nu e ok.
• Ceva de Natsume Soseki, care e unul dintre cei mai mari scriitori japonezi, dar mi se vedea prea mult înclinația spre Japonia – Shikibu e suficientă.
• Călătorie spre Vest, de Wu Cheng’en, o poveste despre o maimuță budistă cu puteri supranaturale, dar e îngrozitor de lungă și devine ușor plictisitoare la un moment dat (și e îngrozitor de lungă).
• Jules Verne, dar iar ajungeam la aventuri; în plus, căutam ceva care să nu sune foarte a „pentru copii”.
• Rudyard Kipling (fie Cartea junglei, fie Kim) – singura lui problemă e că a venit Disney și a făcut o variantă pentru copii din Cartea junglei, deci, iar, s-ar putea să nu fi fost luată recomandarea mea în serios.
• Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupery. Pe care n-am adăugat-o pentru că n-aveam destule poziții pe listă ca să-mi permit să fiu troll.

1. Sir Gawain and the Green Knight (autor necunoscut).

Asta e o poveste despre un cavaler de la curtea regelui Arthur, scrisă prin secolul 14. Pe scurt, un cavaler verde vine în mijlocul unui banchet regal și le propune o provocare celor de acolo: să-l lovească o dată cu toporul, cu condiția ca, peste un an și o zi, să i se întoarcă lovitura.

Sir Gawain se oferă voluntar și îi taie capul dintr-o lovitură cavalerului verde – la care cavalerul verde își ia capul, îi spune un echivalent medieval de „atunci ne vedem peste un an și o zi și-ți tai și eu capul” și pleacă.

Urmează o poveste cu aventuri, flirtat cu o domniță căsătorită cu altcineva și magie.

Versiunea originală e scrisă în engleza medievală și e aproape imposibil de citit și apreciat dacă n-ai multă voință și dicționare bune, dar există o grămadă de traduceri moderne – inclusiv una făcută de Tolkien, care a fost nu doar scriitor de fantasy, ci și profesor de literatură medievală. Bănuiesc că s-ar putea face o traducere bună și în română, dacă s-ar dori.

De fapt, dacă s-ar băga în programă, aș traduce povestea asta chiar eu. Chiar dacă ar trebui să mă arunc în studii medievale pentru ea.

2. Primele 4-5 capitole din Povestea lui Genji, de Murasaki Shikibu

Povestea lui Genji e o carte scrisă aproximativ acum o mie de ani de o doamnă de la curtea imperială a Japoniei. E extrem de elegantă, extrem de lungă și extrem de diferită de ce se predă pe la noi. Primele 4-5 capitole sunt suficiente ca să-ți faci o idee despre tonul poveștii, ca să poți să discuți diferențele între estetica noastră și cea a Japoniei, despre poezie înglobată în proză și tot felul de subiecte interesante.

În plus, prima parte a cărții e episodică. Prințul Genji este fiul împăratului Japoniei, dar a fost născut de o concubină de rang inferior – așa că e exclus din linia dinastică. Însă e atât de șarmant, frumos și rafinat încât o grămadă doamne sunt îndrăgostite de el, iar el e oarecum un don Juan. Prin primele capitole flirtează cu o doamnă căsătorită care tot fuge de el, discută cu prietenii despre calitățile importante ale doamnelor – și se îndrăgostește până peste cap de o domniță care e ucisă de spiritul răzbunător al unei femei pe care Genji a neglijat-o.

Repet: o domniță e ucisă de spiritul răzbunător al unei femei pe care Genji a neglijat-o.

E cu poezie, dramă, rafinament și fantome. Ce-ți poți dori mai mult?

Traducerea mea de suflet pentru Genji e cea a lui Dennis Washburn, care are și talent poetic și care poate și să explice tot felul de referințe. La o adică, cred că primele capitole s-ar putea traduce și la noi, măcar via engleză dacă nu altfel. (nu, nu e suficient un traducător oarecare de japoneză – și la ei a evoluat enorm limba și se traduce textul în japoneza modernă până și pentru nativi)

3. Sherlock Holmes, de Arthur Conan Doyle

Sherlock Holmes e peste tot – e în seriale din US și din UK (Sherlock de la BBC e o serie excelentă), în filme, în cărți derivate din seria originală, în jocuri pe calculator. A inspirat multe alte povești, dar mai mult decât atât: e o serie excelent scrisă, cu mister, deducții logice și o atmosferă interesantă. N-are nevoie de prea multe explicații despre ce și cum e cu ea, că am auzit cu toții de Sherlock.

Mai mult decât atât, prinde la public: țin minte și acum că prima poveste pe care am citit-o a fost „Cinci sâmburi de portocală”, o cărțulie veche și ponosită pe care am găsit-o când exploram prin bibliotecă – și apoi am tot căutat Sherlock Holmes fără prea mult succes, dar sigură că trebuia să mai existe ceva pe undeva. În plus, îi place și lui frate-miu, care are cu totul alte preferințe literare decât mine.

Traduceri există cu duiumul.

4. Fundația, de Isaac Asimov.

Înainte să se inventeze termenul de „fantasy”, o mare partă din literatură era cât se poate de fantastică, începând cu Odiseea (pe care m-am gândit serios dacă s-o adaug pe lista asta) și continuând cu toate cărțile despre zei, Dumnezeu, eroi, vrăjitori, miracole, fantome și așa mai departe. Inclusiv primele două cărți din listă.

Așa că ar merge niște SF, ca să mai echilibreze situația. Fundația lui Asimov are un concept interesant și e un amestec bun de probleme morale, știință și istorie (istoria Imperiului Roman, mai exact), care te și prinde și care poate și să ducă la discuții interesante în clasă.

Eu o am în engleză, dar dacă n-aș avea-o, mi-aș lua-o de la Paladin, că tot îmi plac cărțile lor.

5. Candide, de Voltaire.

Pentru că în cea mai bună dintre lumile posibile, cartea asta ar fi în bibliografie, desigur. E o satiră în care personajele trag concluzia că orice s-ar întâmpla, tot răul e spre bine și lumea lor e cea mai bună dintre toate lumile – chiar dacă sunt bătute, biciuite, pierd totul și toate aventurile duc din rău în mai rău. Mi se pare de actualitate în condițiile în care jumătate dintre dezvoltatorii personali din ziua de azi vin cu teorii la fel de optimiste, la fel de greu de justificat în fața realității – și cu toate astea sunt justificate cu la fel de multă disperare.

În afara faptului că acțiunea se desfășoară rapid (și vesel, pentru cititor dacă nu pentru personaje), mi se pare că e una dintre cărțile care aruncă în aer ideea că tot ce e vechi și apreciat trebuie să fie și greu, prăfuit, dificil și lung.

    <td class="footnote_plugin_text">
      biografie de sfinți
    </td>
  </tr>
</table>