Stăteam eu și îi ascultam săptămâna asta pe băieții de la ICR Podcast povestind despre cum în filmele vechi sunetul era foarte clar – fie că e vorba de „B.D. la munte și la mare” sau de replicle lui Mărgelatu, se aude foarte bine ce vorbesc.

Secretul e destul de simplu. Sunetul din filmele vechi nu e înregistrat pe platou, la filmări, ci în studio – actorii trăgeau câteva duble în care încercau să spună replica în așa fel încât să se potrivească cu mișcarea buzelor lor de pe film, apoi replicile se montau pe bucățele.

De-asta, dacă vă uitați la filme vechi, o să vedeți că e ceva ușor nenatural în felul în care vorbesc oamenii. Da, replicile sunt clare, dar parcă nu simți mișcarea oamenilor în ele – dacă închizi ochii sau te uiți altundeva decât spre ecran și doar le auzi vocea, nu îți dai seama dacă se plimbă, dacă se apleacă în față, dacă se întorc. Dar filmele vechi unt ca un fel de teatru radiofonic ilustrat cu video, că altfel nu știu cum să-i zic. Uite aici, la ăștia care se împiedică, cad și se opintesc, dar vorbesc fără prea mare efort. La final parcă-și aduc aminte să gâfâie un pic, dar nu prea mult.

Acuma știți.