Roxana-Mălina Chirilă

Cum îți alegi următoarea carte?

Într-o postare anterioară, ziceam că sunt unii autori care încearcă să-și crească „vadul” de cititori băgând siropuri, ca să câștige și inima coafezelor – fie că siropul se potrivește sau nu cu ce altceva au acolo.

Și am zis și următoarele:

Evident că doritorii de sirop/acțiune nu se duc să citească o carte/vadă un film despre cu totul altceva, în ideea că o să aibă și o parte menită să-i atragă pe ei. Pot oricând să citească/vadă ceva care să fie cap-coadă ce-și doresc.

Un comentator (TNS) mi-a atras atenția că lucrurile nu stau chiar așa și că nimeni nu prea găsește din prima ce caută. M-a întrebat: „Există autori care, deși păstrează stilul, schimbă paleta creativă de la o carte la alta. Uneori o dau în bară cu noua lor creație și-și dezamăgesc cititorii, nu? Tu, de exemplu, după ce te orientezi ca să găsești „exact” ceea ce vrei să citești?”

Eh, eu în postarea respectivă mă refeream la faptul că dacă vreau să citesc un roman de dragoste, cu siguranță nu pun mâna pe un roman de acțiune.

Însă întrebarea lui e interesantă: cum îți alegi următoarea carte?

Nu pot să răspund pentru alții, dar pot să vă povestesc care sunt criteriile mele, cu rezultate bunicele. Unele dintre chestiile de mai jos sunt absolut evidente. Altele mai puțin.

1. Partea evidentă

Aici e vorba de cărți pe care le aleg fără să știu neapărat ce e în ele, pe baza reputației.

  1. Autorul e mare/notoriu?
  2. Cartea e mare/notorie?
  3. Cartea e în liste cu cele mai bune cărți, a primit premii, a fost luată în considerare pentru diverse premii?
  4. E recomandată de persoane care știu câte ceva despre cărți?

Înainte să citesc seria „Discworld” a lui Terry Pratchett, îi văzusem numele din nou și din nou pe lista „BBC Big Read”, în care poporul britanic și-a votat favoriții – și era acolo împreună cu Tolkien, Jane Austen, J.K. Rowling, Charles Dickens și Oscar Wilde, deci numai nume bune. După ce am început seria, am citit-o până la capăt, toate cele peste 30 de volume – e o alegere bună.

Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke a fost recomandată de Neil Gaiman și a luat premiul Hugo în 2005. A ajuns una dintre cărțile mele favorite din toate timpurile.

Dacă o carte e foarte populară, dar nu a luat premii serioase și nu e recomandată de nimeni important, atunci e posibil să fie ca seria „Twilight” sau ca „50 de umbre”: are ceva deosebit, ceva care prinde, dar e probabil o carte destul de proastă. Pe astea le citesc fără prea multe speranțe, doar ca să mă pun la curent – scopul nu e să descopăr o poveste grozavă, ci să pot discuta liber despre un punct cultural de referință.

2. Cartea fizică

Bun, sunt în librărie, mă învârt printre rafturi. Să zicem că am cumpărat deja tot ce părea interesant dintre cărțile de la punctul unu, acum nu mă mai bazez pe reputație și popularitate decât într-o măsură mai mică. Întrebările de aici sunt diferite.

  1. Cum arată cartea?
  2. Cine a scos-o?
  3. Care e rezumatul de pe ultima pagină?
  4. Care e primul paragraf?
  5. Cum arată câteva paragrafe aleatorii de la mijocul cărții?

Cum e coperta? Ce calitate are hârtia? Cum e fontul? Dacă obiectul în sine e neplăcut, cititul e chinuitor. Dacă obiectul în sine e excelent, e mai ușor să treci cu vederea din problemele cărții.

Cea mai proastă experiență am avut-o cu „Cimitirul din Praga” a lui Umberto Eco, scoasă în colecția Top 10+ de la Polirom. Textul în sine e mai degrabă dificil decât ușor, iar fonturile erau obositoare pentru ochi, așa că experiența per ansamblu a fost chinuitoare.

Reversul medaliei l-am avut cu colecția de buzunar de la Paladin – nu mă omor eu după crime, dar volumele lor mici sunt o plăcere, sunt relaxante de citit.

Editura și colecția spun multe. Mai exact, fiecare editură sau colecție își selectează cărțile după anumite criterii și stiluri. În plus, ce e tradus la noi a fost deja selectat de o editură din străinătate, a avut succes acolo, apoi a fost selectat și de editurile noastre. Sunt șanse mari să fie ok.

Din observațiile mele personale: cărțile japoneze de la Polirom tind să fie traduse mai fluent și sunt mai citibile. De la cele de la Humanitas mă aștept să fie mai grele, traduse mai scorțos. Tocmai am cumpărat „Enigma Rikyuu” de Kenichi Yamamoto de la ei, tradusă de fostul meu profesor din facultate, Flavius Florea, și e fix cum mă așteptam. N-am citit-o, dar am deschis-o la întâmplare și am dat peste asta:

Hideyoshi se așeză în fața daisu-ului de aur, adoptă o poziție relaxată, împături fukusa și luă capacul de la kama de aur. Dintre cele trei niveluri de chanoyu cu daisu – shin, gyou și sou -, executa o procedură shin.[…]

Hideyoshi apucă maiestuos hishaku-ul de aur și scoase apă, turnă într-un chawan tenmoku de aur și-l încălzi, vărsă apa și, când îl curăță cu chakin-ul, ținu chawan-ul exact orizontal.

Ceea ce-mi amintește de o chestie pe care o tot văd recent.

Totul merge conform lui keikaku. (n. tr.: keikaku înseamnă „plan”). Adică e japoneză gratuită la greu.

Primul paragraf îmi spune dacă autorul are fler sau nu și ce fel de carte scrie. Începe lent? Începe în mijlocul acțiunii? Are ceva amuzant, are vreun paradox, are vreo problemă, are vreun conflict? Dacă da, excelent. Dacă nu…

Însă sunt și autori cărora le place să surprindă. „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov (ed. Humanitas), de exemplu, începe cu un dialog relativ plictisitor purtat pe o bancă în parc – un pic mai încolo, unuia dintre interlocutori îi taie capul un tramvai și pe urmă cartea e cu vrăjitoare pe mătură, un motan vorbitor și multă nebunie. „Cele șapte biserici” de Milos Urban (ed. All) începe cu o plimbare lungă prin parc, plină de descrieri despre frunze și prostii – și pe urmă încep să apară tot felul de personaje dubioase și să moară oameni în accidente ciudate.

Mijlocul cărții îmi dă o idee despre stil și atmosferă. Chiar dacă autorul încearcă în mod intenționat să impresioneze în primele pagini, la mijloc nu mai are aceleași intenții. Acolo dai peste vrăjitoarele de pe mătură, peste dialogurile de doi lei, peste descrieri bune sau proaste naivități și așa mai departe.

Așa am ajuns să citesc „Casa de la Riverton” de Kate Morton, pentru că aveam chef de o carte lungă și lentă, mai de atmosferă, iar mijlocul cărții mi-a sugerat că ar fi exact așa ceva. Nu m-am înșelat. Pe criteriul „mijlocul cărții” aș fi renunțat la „Enigma Rikyuu”, dacă nu m-ar fi interesat suficient de mult subiectul.

3. Să găsești „exact” ce vrei

Nu stau să caut fiecare carte cu grijă, pentru că citesc suficient încât să-mi permit să pierd niște timp citind chestii neimpresionante. Așa că, de multe ori, nu caut „exact” un anumit lucru. Cu mici excepții. Sunt momente când vreau „o carte de atmosferă, în care nu se întâmplă foarte multe și în care acțiunea e lentă și liniștită”, sau „o poveste de dragoste/acțiune care să nu fie pe tipicul siropos”, sau „o tragedie în adevăratul sens al cuvântului”.

Cel mai greu găsesc tragedii bune, pentru că deseori eticheta de „tragedie” ajunge pe orice operă în care moare cel puțin un personaj principal. Se moare de cancer? E tragedie. Se scufundă vaporul? E tragedie. Moare un robot care a fost declarat în cele din urmă om după două sute de ani de existență? E tragedie. Problema fiind că eu caut tragedii cu personaje nobile pline de calități, dar care au câteva defecte care le aduc inevitabil pieirea. Fără cancere, fără intrat în iceberguri, pentru că astea nu-s defecte. Aș prefera să nu fie piese de teatru (gen Hamlet, Macbeth &co.), ci cărți de sine stătătoare. (Merg și benzile desenate, gen The Sandman.)

Îîîîîn fine, sărim peste dorința mea de a găsi cărți dintr-o nișă foarte îngustă.

Întrebarea aici e ce se spune despre cartea asta? Și nu, nu-mi pasă dacă e „de bine” sau „de rău”. E o carte complexă? E o carte frumoasă stilistic? E o carte plină de acțiune? Cine o recomandă și de ce? Cine n-o recomandă și de ce?

Tind să mai discut despre cărți sau să văd discuții despre ele relativ des, deci astea sunt informații pe care le stochez pe undeva prin memorie și de care-mi amintesc atunci când vreau ceva anume.

Cărți luate „exact” pe ce-mi doream:

  • The Night Circus”, de Erin Morgenstern. Avea multe recenzii, cu stele de la 1/5 la 5/5  care spuneau același lucru: o carte fantasy în care nu se întâmplă nimic, dar e extraordinar de bine scrisă. Pentru mine e 5/5, e frumoasă ca o pictură, ca o sculptură, ca o poezie.
  • „Me Talk Pretty One Day”, de David Sedaris. Non-ficțiune, umor. O prietenă e absolut încântată de Sedaris, a mers să-l și vadă de câteva ori live. Mi-a dat și un link către Sedaris citind una dintre povestirile lui. După câteva luni sau vreun an după ce am auzit de el, chiar am pus mâna pe o carte scrisă de el. Pentru că atunci aveam chef de așa ceva.
  • Aceeași prietenă mi-a recomandat și „The Name of the Wind” de Patrick Rothfuss, care e ditamai cărămda fantasy, tot bine scrisă. Îmi place să am prieteni cu gusturi comune.
  • Seria „Captive Prince” de C.S. Pacat. Am zărit-o printre recenziile de pe Goodreads, cu descrieri foarte pasionate de firul narativ. I-am pomenit-o unei prietene. „Numai de ea aud pe Tumblr”, mi-a zis. Recenziile ziceau că personajele sunt excelent construite și că, well, it’s fucked up și că e cu tot felul de planuri și conspirații, plus situații imorale, ceea ce e fix ce-mi doresc de la o poveste de dragoste. 1Pe bune, chiar e. Aaaa, și cuplul e de doi tipi. Apropo, așa aș vrea să traduc seria asta, dar nu cred că e vreo editură care are de gând să facă o mișcare riscantă și controversată și … Continue reading

Mai am cărți de citit pentru când vreau ceva anume: o serie de Brandon Sanderson, pentru când vreau aventuri fantasy simple, dar în lumi mișto. „Casa de la Riverton” de Kate Morton, pentru când am chef să stau să citesc cu orele o carte mai lentă. „The Tale of the Heike”, pentru când vreau japonezisme clasice. „Sanshiro” de Natsume Soseki când am chef de „ceva bun”2Natsume Soseki e unul dintre autorii mari ai japonezilor, doar că n-a fost la fel de tradus pe la noi și de-aia nu-l știe lumea; mie, personal, îmi plac mai mult cărțile lui decât ale lui … Continue reading. Ben Aaronovitch pentru când dau peste o carte atât de proastă/prost tradusă încât mi se taie cheful de viață3Mitago” are genul ăla de traducere – e prima oară când mi-am luat țeapă de la Paladin, am băgat Aaronovitch după. Sergiu Someșan pentru când vreau să mă bucur de o carte ca-n adolescență (adică entuziast și fără să gândesc prea mult).

Am o listă lungă – tot ce am menționat mai sus există și fizic în bibliotecă, dar lista din capul meu e mai lungă și mai puțin clară decât selecția fizică. Evident.

4. Texte online

Secțiune bonus! Am citit suficient de multe texte publicate direct pe net prin diverse locuri încât să am listă de criterii și pentru astea.

  1. Fără texte agramate. Cu cât un text e mai agramat, cu atât sunt șanse mai mari să fie prost și ca poveste. Nu merită.
  2. Dacă primul capitol pare format aproape doar din dialoguri, ori e: a. o decizie stilistică intenționat a autorului (variantă rară); b. un text excesiv de naiv (varianta aproape întotdeauna valabilă)
  3. Dacă personajele strigă/oftează/murmură prea des, șansele sunt ca textul să fie naiv.
  4. Dacă sunt metafore/comparații/cuvinte foarte specializate/culori aruncate degeaba prin primele paragrafe, șansele sunt ca textul să fie excesiv de naiv. De ex., „Reflexia aurie a soarelui se oglindi pe cortexul Ioanei ca un râu de seninătate.” E posibil să ratez un Milos Urban cu „Cele șapte biserici” din cauza asta, dar ratez și 99 de texte proaste din 100. E un schimb destul de bun, luând în considerare faptul că viața e scurtă și lista de cărți e lungă.
  5. Sexualitatea gratuită/transcendentală/folosită ca figură de stil e încă o chestie peste care sar, că n-am răbdare. Și când zic „gratuită”, nu mă refer la chestii gen „James Bond e în toiul… acțiunii… când primește următoarea misiune”, ci la chestii gen, „Ion mergea pe stradă când nasturii cămășilor tuturor femeilor din jur săriră, degolindu-le sânii plini ca nișe fructe coapte, numai bune de mușcat”. În 99% din cazuri, textele astea sunt gunoaie. Eventual sunt gunoaie pretențioase, dar sunt gunoaie.
  6. Dacă un text nu are nimic interesant după 10 minute de citit, probabil că nu va avea nici în continuare. În plus, dacă e prost scris în primele câteva pagini, șansele sunt mari să fie prost scris și după aceea.

Cu alte cuvinte, în urma unei experiențe destul de îndelungate, elimin tot ce nu pare interesant/bun de la bun început.

Această poză există doar pentru a face articolul să arate frumos pe Facebook.

 

References

    <td class="footnote_plugin_text">
      Pe bune, chiar e. Aaaa, și cuplul e de doi tipi. Apropo, așa aș vrea să traduc seria asta, dar nu cred că e vreo editură care are de gând să facă o mișcare riscantă și controversată și s-o publice. Bine, și oricum nu cred că m-ar contacta brusc pe mine, chiar dacă ar fi. Dar pot să visez.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6811_1484('footnote_plugin_tooltip_6811_1484_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6811_1484_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Natsume Soseki e unul dintre autorii mari ai japonezilor, doar că n-a fost la fel de tradus pe la noi și de-aia nu-l știe lumea; mie, personal, îmi plac mai mult cărțile lui decât ale lui Yasunari Kawabata
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6811_1484('footnote_plugin_tooltip_6811_1484_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6811_1484_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      „<a href="http://profitshare.ro/l/3300293">Mitago</a>” are genul ăla de traducere -- e prima oară când mi-am luat țeapă de la Paladin, am băgat Aaronovitch după
    </td>
  </tr>
</table>

Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |

© Roxana-Mălina Chirilă

since 2012

References
1