Ca să încep cu începutul: „infodump” înseamnă o cantitate mare de informații oferite dintr-o dată într-un stil oarecum eseistic. Chestia se practică deseori în povești SF/fantasy, când scriitorii au o lume întreagă de prezentat și nu știu cum să înghesuie toate informațiile la început, ca să poată ajunge la partea de acțiune.

Problema e simplă – ai, să zicem, un univers super-diferit. Cerul e gri. Ninge des cu cenușă. Unii oameni sunt sclavi, alții sunt nobili, iar diferența e atât de mare încât unii își pun problema că e vorba de rase umane diferite. Unii dintre nobili pot face tot felul de magii, împărțite în 8 magii de bază, 2 speciale și una teoretică, care funcționează destul de complicat și toată acțiunea ta depnde de magiile astea și finețurile lor. Plus sistem economic. Plus politică. Plus religie. Plus specii ciudate. Plus istorie de acum 1000 de ani pentru a explica de ce lucrurile sunt cum sunt. Ai material cât pentru vreo 20 de pagini de explicații stufoase – sau mai mult.

Acuma, nu știu voi cum sunteți, dar eu nu prea apreciez cărțile care au nevoie de un promotor lângă ca să mă asigure că, după ce trec de începutul greoi și plicticos, acțiunea e chiar mișto. Și am un prieten care mă întreba cum să evite problema asta pe care o vede din nou și din nou în cărți, așa că vă zic și vouă ce i-am zis și lui: să fure de la alții tehnici. De exemplu, pe ale lui Brandon Sanderson.

Brandon Sanderson, pe care-l tot pomenesc pe aici, e un scriitor de fantasy care creează niște lumi foarte deosebite și complexe, în care magia, biologia și sferele sociale funcționează după reguli stricte și complicate. Dar are un stil extrem de simplu la nivel de frază și nu te plictisește cu pagini întregi de eseuri, oricât de mult are de comunicat.

Citesc acum „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson, care începe destul de simplu: ninge cu cenușă, un lord se uită plictisit în sus și speră că n-o să-și păteze hainele. Pe urmă se întoarce înapoi spre sclavii biciuiți de pe plantație pe care tocmai îi inspecta, i se pare că sunt cam leneși, dar își dă seama că nu-i nimic deosebit acolo – și îi zice unui alt tip de lângă că, după o mie de ani de munci fizice pe plantație, ai crede că ar fi din naștere mai pricepuți la munca pe care o fac.

De pe prima pagină afli fără niciun efort că:

• e normal să ningă cu cenușă
• sclavii sunt tratați ca animalele
• nu există mobilitate socială; nobilii nu ajung sclavi, sclavii nu ajung nobili
• ceva important s-a întâmplat în urmă cu 1000 de ani, când anumiți oameni au fost înrobiți
• există un oarecare concept al geneticii în lumea asta

Aproape fiecare bucată de univers e introdusă printr-o acțiune, o remarcă, un efect al ei. Sanderson are încredere că legile pe care le folosește sunt palpabile, chiar dacă rămân neexplicate timp de zeci de pagini, chiar dacă misterele despre un aspect sau altul al lumii sunt neexplorate timp de sute de pagini.

Lasă în ceață și răspunsuri gen „Cum a reușit Kel să omoare zeci de oameni, printre care și câțiva soldați, și să ardă un conac al unui nobil fără să lase niciun semn de viață?”, care sunt clar acolo ca să stârnească interesul, dar și lucruri mărunte – 8 tipuri de bază de magie? Nu trebuie explicate pe lung din prima, pot fi sugerate și demonstrate pe rând.

N-are o problemă să lase goluri în cunoștințele cititorilor pentru că are încredere în ei – pot să deducă fără să li se spună explicit, pot să înțeleagă personajele fără să știe totul despre ele, pot să urmărească acțiunea chiar dacă nu percep absolut toate subtilitățile ei. E în regulă, e suficient să ofere suficente detalii de atmosferă, gesturi, reacții și acțiuni și restul se poate insera subtil când îi găsește un loc confortabil în poveste.

Încă o chestie: Sanderson jonglează și cu puncte de vedere și niveluri de cunoștințe. Dacă de obicei ai un personaj care e inițiat în lumea mai mare pe care vrea s-o expună autorul (vechiul clișeu al tânărului dintr-un sat implicat într-un mare război în regat, care descoperă lumea din afara sătucului său), aici unii sunt pasionați de religie, alții au cunoștințe sau obsesii legate de Lordul care conduce lumea sau de mine secrete. Unii știu istoria mai bine și le explică altora cum au mai fost purtate războaie, alții știu despre manierele nobililor. Din interacțiunile lor, aflăm și noi. Informația e picurată pe ici, pe colo, cu pipeta – până când te și miri că a reușit să creeze un întreg univers fără să stea să-ți povestească niciodată prea mult despre cum funcționează.

[][1]