Azi mă grăbeam un pic spre casă, așa că am luat taxiul din centru până la mine. Taximetristul era un tip extrem de vorbăreț și prietenos care-mi punea tot felul de întrebări personale. În general mă doare sufletul să nu le răspund oamenilor de genul ăsta, chiar dacă n-am chef să le povestesc toată viața mea… așa că ce să fac? I-am răspuns.

„Ah, s-au terminat cam toate, nu domniță, și junii și tot? Dar a fost frumos anul ăsta.”

„Așa-i, așa-i,” am aprobat eu entuziast. Aș fi putut să spun că nu, că a fost mai puțină lume ca-n anii trecuți, că a fost de râsul curcilor că și-au amânat parada din cauza unei brume de zăpadă. Doar că n-am fost deloc la juni anul ăsta, așa că mi-era să nu fi fost ditamai puhoiul de lume și cea mai superbă paradă din ultimul secol.

„Soțul n-a venit?”

Soț? Ok, pot să am și un soț pentru contextul acestei discuții. Mi-am ascuns un pic mâinile, ca să nu se vadă lipsa completă a verighetei.

„O, nu,” am zis eu. „Soțul n-a avut chef, a rămas acasă.” Mi-am vârât degetele sub geantă, pentru că mi-am adus aminte că femeile măritate își ascund verigheta mai ales când se duc la amant și n-aveam chef de discuția aia.

„Da, de fapt în fiecare an e cam la fel, nu? _Hristos a-nviat, Hristos a-nviat _și cam gata. Dar e frumos pentru copii. Aveți copii, domință?”

„N-am.” Și nici nu sunt pregătită să susțin că aș avea fără să stabilesc dinainte câți sunt, ce vârste au și, mai ales, ce fel de mamă sunt. Astfel de povești au nevoie de un pic de _pregătire, _nu pot să mă prefac că sunt mătuș-mea și să povestesc despre copiii ei (mai ales că „fiicele mele și-au luat doctoratul de curând” nu e tocmai credibil).

„Eh, dacă ați avea, le-ar plăcea parada.”

„Probabil,” am aprobat eu cu covingere.

„Ah, ce aglomerație e. Măcar mâine e zi liberă, nu domniță?”

„Aaaa, nu, la mine nu.” Un pic cântat, trist.

„Nu?!”

Ups. M-a luat gura pe dinainte, era cât pe-aci să-i spun că am lucrat și-n weekend. Ia să schimbăm macazul, că n-am chef să fiu traducătoare liber profesionistă.

„Eh, la privat nu prea-i liber,” am zis eu, cu o jumătate de oftat trist.

„Nu?! Păi cei pe care i-am mai întrebat, domniță, și i-am tot întrebat – cam toți au zis că au liber. În ce domeniu sunteți?”

Uuuups.

„Sunt programatoare.” Tata ar fi _atât _de mândru să audă, el și-a dorit mereu să mă fac eu programatoare. „Și noi lucrăm cu străinii.” Eh, voila! O brumă de adevăr.

„Aaaa, americani?”

„Da.” Hai că unii cu care lucrez au filială și prin America, chit că n-am eu legătură cu el. „Alt continent, ce să-i facem.” Csf, n-ai csf.

„SGS?” întreabă taximetristul.

…SGS? Ce-i SGS-ul ăsta? La csf mă mai descurcam.

„Nu, noi suntem cu altele.” Am o experiență  de peste 2 ani în spus chestii vagi când nu sunt sigură de context. Se simte. Nu la alții, nu facem altceva. Cu altele. Altă firmă, altă tehnologie, alte chestii, alte lucruri – sună mai clar decât doar un „nu altceva”, sună de parcă m-aș referi la ceva anume, la niște chestii clare care sunt în mintea mea, dar care pur și simplu n-au fost exprimate în acest context. Pro-fe-sio-na-lism.

„Am înțeles. Știți, eu sunt ospătar de felul meu.”

„Oho, frumos.”

„Să nu mergeți pe la fast food-uri, că e uleiul vechi, toți zic că uleiul îl schimbă la trei zile, dar nu e adevărat. Credeți-mă, mâncăruri mai rele nu există.”

„Eeeeh, există și mai rele.”

„Unde, domniță, mai rele?”

„Ooo, păi la mătuș-mea,” am zis eu, spre amuzamentul omului. „Face uneori niște chifteluțe de năut pline de ulei de nu-i adevărat. Vai de capul meu ce grase sunt.” Nu știu ca mătușa să fi gătit vreodată năut. Maică-mea le mai are cu năutul, dar ea nu gătește gras.

Aproape că mi-a părut rău că am ajuns acasă, pentru că mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre noul meu loc de muncă, soțul meu cu care mă înțeleg atât de bine și mătușa care experimentează cu năut. Îmi plac indiscreții uneori – n-oi avea timp să scriu romane, dar măcar apuc să spun și eu o poveste, două.