Un scriitor bun
Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă.
Eu îl propun pe Vlad B. Popa în rolul ăsta.1Bine, mai aduc aminte și de Sergiu Someșan uneori, dar de el am mai vorbit.
Da, știu:_ „Cine?!”_ N-a auzit mai nimeni din cercul meu de el, pe verificatelea, pentru că-l mai pomenesc din când în când.2Da, așa am ajuns să fiu hipster literar. Ei, în principiu, Vlad e un tip care a terminat ditamai facultatea serioasă de Drept, și-a început cariera, a descoperit că o urăște, și-a dat demisia și a decis să se reprofileze și să trăiască din spus povești. Și din poze, din câte am priceput. Pentru că, evident, în România fix din asta poți trăi: din scris și din poze. Dar mai ales din scris, asta da profesie profitabilă.
Bine, la început a stat și a făcut site-uri ca să aibă din ce trăi, dar s-a ocupat de artă, a învățat meserie și până la urmă s-a mutat cu totul pe direcția de literatură și fotografie. Într-o lume în care majoritatea scriitorilor pe care i-am întâlnit ridică din umeri a neputință – „Nu se poate supraviețui din artă, lumea nu citește, viața e grea, România e nedreaptă etc.” – el reușește cumva să trăiască din artă și cărți.
Asta înseamnă că nu creează pentru niște super-elite care au timp să stea și să descifreze înțelesurile subtile ale întorsăturilor tale de frază, ca să-l laude apoi pentru profunzimile lui neînțelese, ci se străduiește străduiești să fie ușor de citit, interesant și să spună o poveste bună.
Și asta se simte.
Prima carte a lui pe care am citit-o a fost „Cameleon – Baza”, un SF ok, cu puternice influențe de pe la Hollywood, sau cel puțin așa mi s-a părut mie la momentul respectiv. E cu răpiri și spioni și planuri peste planuri, plus câteva chestii care nu stau foarte tare în picioare din punct de vedere narativ, dar e absolut citibilă cap-coadă.
A doua carte a lui pe care am citit-o a fost „Povestiri de sub papuc”, care e o colecție de povestiri de umor ocazional misogin, dar în care am început să simt talentul pentru scris dialog – și pentru stil în general. E un fragment aici. În principiu, de fiecare dată când îmi zice o colegă de muncă de prin străinătate că ar vrea să mai citească ceva în română, ca să nu-și piardă simțul limbii când traduce, îi recomand cartea asta. Sau i-o cumpăr și i-o dau. Una din două.
A treia carte a lui e „Dracula’s Kitchen„, un proiect foarte ambițios: o aventură fantasy prin România aia mitică pe care și-o imaginează cei care vorbesc de viața idilică de pe la țară, atâta tot că e și cu vampir(i?), iele și babe băgăcioase care vor să știe tot. Are și poze și tot felul de rețete românești străvechi culese de peste tot și încercate și fotografiate de autor. E una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am văzut pe la târguri, e excelent scrisă, e mai de suflet, e tot ce vrei și ce nu vrei3ce nu vrei: un fir narativ un pic previzibil, dar asta e. Chiar i-a ieșit.
][6]Uite un fragment dintr-o parte cu un vampir care se întâmplă să fie și pirat:
-- Am văzut cu ochii mei – așa începea de fiecare dată și ca să-și întărească vorba bătea tare de trei ori cu piciorul de lemn în podea.
Dacă era să-l crezi pe olog, Radu Corvin era departe de a fi om ci fără îndoială un demon scăpat din adâncurile iadului. Avea peste o sută de ani chiar dacă arăta de treizeci, omorâse cu mâna lui sute de oameni, chiar și primul echipaj al Strigii, care se răsculase când căpitanul nu-i lăsase pe uscat trei ani de zile. Le scosese inimile din piept și hrănise pescărușii cu ele. Turcii spuneau că e ghiaur și vine dintr-un neam care ridică credincioșii în țepe înalte cât brazii și-i lasă să se chinuie cu zilele înfipți așa, genovezii spuneau că e valah cu sânge blestemat și alții se jurau că e din Lumea Nouă, de temut însă era temut de toți.
[...]
”Aiureli de om nebun” își spusese la început Pierre dar încet încet toate poveștile acelea căpătau din ce în ce mai multă greutate. Trecuseră luni de zile și niciunul nu-l văzuse pe căpitan ieșind pe soare din cabină sau mâncând, ce se vedea însă limpede era groaza ce-o stârnea în pirați de fiecare dată când părea mânios. Lupi de mare trecuți prin zeci de bătălii, criminali și hoți fără nimic sfânt pe lume, tremurau ca niște fetițe speriate în fața unui om niciodată înarmat și mai firav decât aproape fiecare dintre ei.
][7]Acum, la Bookfest, lansează „Tati”, o carte despre aventurile lui ca tată. Pentru că am ajuns să am ceva pile la el, am apucat s-o citesc înainte de publicare. Nu că mi-aș fi dorit neapărat, cu un titlu și o descriere ca astea: în general ascult poveștile despre copii cu un dezinteres doar pe jumătate mascat. Dar asta pentru că părinții sunt în general afoni în ce privește poveștile despre odrasle -- în loc să aleagă cele mai mișto faze și cele mai geniale replici, reușesc să spună mereu banalități.
Eh, cartea asta nu suferă de afonism părintesc. Dimpotrivă, Vlad B. Popa găsește poantele, le pregătește, are povești întregi care sunt din ce în ce mai mișto până ajung la faza finală. Ce mai, are urechea formată:[4]Poliția umorului o să vină să mă aresteze pentru gluma asta.
”Cuuum? Nu i-ați pus cercei?”
Mă uit la bebe, mă uit la ei, mă uit la bebe, din nou la ei… cum să-ți treacă prin cap să-i găurești urechile la câteva zile după ce a venit pe lume?
”Acum nu o doare, are urechea subțire și țac-pac îi trece într-o clipă.”
Soția îmi aruncă o privire otrăvită, parcă mormăise în maternitate ceva cu cercei, dar eu am crezut sincer că glumește. Înnebunise lumea, nu alta, ce-i trebuiau cercei la două săptămâni? Avea de mers la balul sugarilor?
”Nu, măi istețule, dar oricum o să vrea cercei în trei-patru ani și dacă-i pui de-acum nici n-o să simtă la cât are de subțire urechiușa…”
”Așa?”
”Îți mai aduci aminte cum ți-ai pus tu cercel?”
Îmi aminteam.
Nu știu exact ce legătură avea cu subiectul, nu era vorba să plece fiică-mea când face trei ani la mare cu gașca, să-și amorțească urechea frecând-o cu sare pân-o face vânătă, să-și pună un prieten să i-o găurească c-un ac de seringă, să-și dea seama că nu are cercel, să umble cu acu în ureche pe la tarabele din Costinești, să nu găsească model destul de masculin, să-i dea o fată unul potrivit de argint care să i se rupă odată băgat în ureche, apoi amicul găuritor să scobească după el cu alt ac de seringă până reușește să scoată schija rămasă înăuntru.
N-aveam cum să nu-mi amintesc, umblasem o lună cu urechea neagră și umflată, de-mi puseseră colegii nume de indian ”Ureche de Abanos”…
Iar fiica, atunci când crește și ea suficient încât să poată da replici, are momente foarte simpatice. Uite din chestiile super-scurte:
”Tati, de ce nu am și eu telefon?”
”Ești prea mică, gândăcilă.”
”De ce nu au copiii mici telefon?”
”Pentru că nu știu pentru ce și când să sune, în loc să-ți spună ceva se joacă, sună tot timpul chiar și când nu au nimic de vorbit, te deranjează de o sută de ori când ai treabă și nu înțeleg ce înseamnă să-ți piardă timpul degeaba.”
”Adică bica(soacră-mea) e ca un copil mic?”
”Exact, gândac, ai înțeles perfect despre ce e vorba.”
*
”Fluturașul meu e tare drăguț că are și picioare. Fluturașul meu face și miere. Este un fluture care face miere duminica.”
Deci, după cum ziceam, când e vorba de autori români contemporani care scriu bine, dar sunt necunoscuți de publicul larg, eu votez (și) cu Vlad B. Popa.[5]Da, așa-i spun și în capul meu: Vladbepopa Și dacă tot vine Bookfest-ul, am zis să-l amintesc, mai ales că scrie pentru Editura Datagroup, care e aproape de negăsit prin librării[6]Bănuiesc că și din cauza asta e el încă mai necunoscut de felul lui, dar care are un stand la târg. Unde parcă aveau și bere anii trecuți.
Dacă ajungeți pe la Bookfest, răsfoiți-i măcar cărțile, după care spuneți-mi de ce autorii voștri necunoscuți sunt mai buni. Și promit că poate îi citesc.
][8]References
| ↑1 |
|---|