Roxana-Mălina Chirilă

Diana Gabaldon – Călătoarea [recenzie]

Diana Gabaldon - CălătoareaAm tot auzit de seria „Outlander” de Diana Gabaldon și îmi cam făcea cu ochiul prin librării, mai ales când am auzit premisa: o asistentă medicală din 1945 se întoarce în timp în 1743, când scoțienii tocmai se apucă să susțină un pretendent la tronul Angliei. Și traducerea de la Nemira, „Călătoarea”, părea în regulă, iar cartea fizică e frumoasă.

Perfect! Un ditamai volumul de aventuri istorice, ce puteam să vreau mai mult? Mai ales că la început s-a dovedit că protagonista, Claire, are ceva umor și forță de caracter.

Atât de mult mi-a plăcut începutul, încât practic am inhalat primele sute de pagini în vreo 2-3 zile, de-abia așteptând să înceapă de-a binelea intrigile politice în care avea să se încurce călătoarea noastră în timp. Era și o semi-poveste de dragoste pe acolo, așa că romanul promitea să se ocupe de toate planurile: de politică, de dragoste, de războaie, de psihologii, de realism istoric.

Doar că, încetul cu încetul, mi-am dat seama că e de fapt o carte care se îndreaptă nu spre complexitate, ci către stilul facil al romanelor de dragoste în care iubirea înfrânge totul, inclusiv orice firele narative secundare despre politică, care mor în fașă.

Mai mult, e despre cultura violului. Sau, mai exact, despre agricultura violului.

Cred că la un moment dat Diana Gabaldon a primit o grămadă de semințe într-o plasă pe care scria „violele”. Imaginându-și că avea să planteze viorele, le-a pus frumos în pământ și le-a lăsat să crească până au devenit răsaduri de violuri mici. Ei, până atunci se îndrăgostise deja de ele, așa că a decis să le folosească în carte, dacă oricum nu putea să și le planteze prin curte.

Oriunde merge Claire, e aproape violată. Se întoarce în timp? Primul bărbat peste care dă e antagonistul, care aproape o violează. E salvată de un scoțian și dusă între niște scoțieni fugari, care-și pun problema să o violeze, doar că n-au timp de așa ceva atunci. Merg în castelul scoțian, unde e aproape violată de niște bețivi, dar e salvată de un tip tot semi-beat, care o sărută nitam-nisam și o trimite la culcare, spunându-i că dacă nu dispare repede, o violează el. La un moment dat, se căsătorește cu un tip și, în timp ce se culcă cu el pe undeva pe un câmp, sunt întrerupți de doi tipi care vor s-o violeze. Dar scapă.

Gabaldon observă că violele ei mor repede, lovindu-se de protagonismul lui Claire. În fond, ca o eroină ce se respectă, e aproape intangibilă: nu are voie să moară (evident), să fie rănită puternic sau să sufere o astfel de traumă. Plantată într-un câmp de violele, Claire le ofilește pe toate. Dacă ar face la fel și cu buruienile obișnuite, ar fi cea mai mare minune pentru toți fermierii bio de pe lumea asta.

Cu tristețe, văzând că toată cultura ei de violuri a murit lamentabil, Gabaldon a încercat să-și dea seama cu ce le-ar putea altoi pentru ca măcar unul să supraviețuiască.

Aici merită menționat că bărbatul de care se îndrăgostește Claire în trecut e Jamie, un scoțian foarte bun la suflet (și care-și păstrează fecioria până la căsătorie!), care a fost: biciuit de englezi; biciut sălbatic de antagonist; atacat mișelește pe la spate și aproape ucis de un scoțian necunoscut; împușcat de ai lui; bătut pentru că s-a oferit să încaseze o bătaie în locul unei puștoaice de 16 ani. Practic, e un magnet de violență. Dacă e o bătaie pe o rază de 3 kilometri, el o să fie cel care o încasează. E nobil, acceptă totul cu stoicism, e bun la suflet, e rezistent.

„În sfârșit!” și-a zis Gabaldon. „Un altoit cu care aș putea combina una dintre violele și să văd dacă rezistă!” Așa că se dovedește că antagonistul, un sadic incredibil, e atras sexual de Jamie.

Va reuși aventura agriculturală a Dianei Gabaldon să supraviețuiască? Va ajunge una dintre violele la maturitate și va înflori într-un viol? Sau va fi protejat Jamie de protagonismul său, care-i oferă puteri magice de regenerare și evadare de sub nasul englezilor? SUSPANS!!!!

Ca roman de dragoste, nu-i rău, deși se cam lungește la un moment dat. Problema fiind că promite mult mai mult și ajunge să se axeze pe coincidențe, pe faptul că nici Jamie, nici Claire nu reușesc să facă doi pași fără să fie capturați, atacați sau, în cazul ei, să fie acuzați de vrăjitorie prin asociere. La un moment dat, am început să mă detașez emoțional de personajele care păreau să devină din ce în ce mai mult parodii ale lor însele, astfel încât deși finalul poveștii ar putea fi foarte puternic, n-am mai simțit un impact emoțional prea mare.

În general, am văzut că e o carte destul de iubită, deci probabil că dacă vrei o carte nu foarte profundă, ci să fie despre doi oameni care se iubesc1și fac sex o dată la trei pagini când nu sunt ocupați să fie luați prizonieri într-un decor istoric, e excelentă. Pe mine m-a cam dezamăgit, dar și aveam așteptări mai mari de la ea.