Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones:

SF – literatură științifico-fanastică, axată pe dezvoltări ulterioare are științei și pe lucruri teoretic posibile – călătorii interstelare, roboți, războaie cu clone/genetică, teleportări, extratereștri, chestii.

**Fantasy – **literatură axată pe magie, fără baze științifice. Povești cu magi, vrăjitori, puteri paranormale și alte astea.

Diferența dintre genuri nu e bătută în cuie, dar vreau să fie clar despre ce vorbesc. Am citit dintotdeauna fantasy (Harry Potter, Tolkien, C.S. Lewis etc.), dar cu SF-ul stăteam mai prost. Așa că am pus mâna pe o listă cu SF-urile clasice foarte apreciate și le-am luat în ordine. Nu mai găsesc lista, dar știu că de-acolo am citit așa:

• Fundația, de Isaac Asimov
• Eu, robotul, de Isaac Asimov
• Infanteria stelară, de Robert A. Heinlein
• Străin într-o lume străină, de Robert A. Heinlein
• Jocul lui Ender, de Orson Scott Card
• Neuromantul, de William Gibson (o experiență absolut cruntă, pe care n-o s-o repet prea curând)

Când eram pe la începutul listei, i-am povestit lui taică-meu de noul meu proiect și mi-a zis, citez, „Eu nu citesc SF pentru că mi se pare deprimant.” Și până la urmă, tot dintr-un motiv asemănător am renunțat și eu la idee: mă claustra.

SF-ul e un gen care îmbătrânește urât, pentru că nu se bazează doar pe știință (pe care uneori o bușește jenant), ci pe viziunea oamenilor asupra lumii – asupra evoluției umane, asupra punctelor de interes. Orice e pus în viitor e încărcat de trecut, pentru că autorii nu merg niciodată în viitor cu adevărat, ci scriu întotdeauna în prezent.

Poate că sună alambicat ce zic aici, dar hai să luăm un exemplu concret: „Fundația” lui Isaac Asimov. E o carte care mi-a plăcut, nu zic nu – e foarte atent construită din punctul de vedere al psihologiilor maselor, al ideilor non-violente. Și totuși, nu poți să nu observi că nu există personaje feminine care să facă ceva relevant și că relația soț/soție e una blocată la începutul secolului 20. Societatea descrisă, de bărbați care fumează trabucuri, de femei care nu au influență, e depășită palpabil în zilele noastre, iar faptul că acțiunea e setată undeva _departe în viitor _o face să fie și mai vizibil depășită.

În „Eu, robotul” de Isaac Asimov, roboții nu puteau fi făcuți să vorbească pentru că – stați că e tare – sistemul vocal al oamenilor e prea greu de imitat și, dacă nu mă-nșeală memoria, era complicat să reproducă diafragma și corzile vocale. Iar nouă ne vorbesc aparate mult mai puțin inteligente decât roboții lui.

S-a făcut recent un film după „Jocul lui Ender”, de Orson Scott Card, din care s-au scos părțile în care sora și fratele lui Ender își creează o personalitate extraordinar de influentă politic pe un fel de internet, deși sunt copii mici. Totul e descris atât de naiv încât în ziua de azi pur și simplu nu mai e credibil.

Ca să nu mai vorbim de faptul că SF-ul reflectă sentimentele generale ale epocii: explorarea spațială (de la care ne-am luat gândul ca societate după ce s-a liniștit lumea cu ajunsul pe lună) și nebunia lumilor vrtuale au lăsat locul obsesiilor cu CORPORAȚIILE CARE VOR CONDUCE LUMEA și fricii de sisteme totalitare care permează până și literatura pentru adolescenți. Nu înseamnă că nu se mai scrie despre temele astea deloc, dar se scrie altfel (cu nostalgie pentru trecut, de exemplu, sau mai puțină aventură cutezătoare și mai mult realism.

Într-un fel, faptul că încearcă să prezică viitorul face din SF un gen al mentalităților curente, o proiecție a unor idei prezente într-o exagerare viitoare. E destul să schimbi două-trei premise pe care se bazează proiecția și începe să-și piardă din realism. Cu alte cuvinte, SF-ului încep să i se vadă ridurile relativ repede și generațiile mai noi încep să se uite la bunicuțul ăsta de gen literar cam cum se uită la poveștile bunicilor: sunt interesante, „Dar ce de detalii desuete, taică, ca să-ți vorbesc pe limba ta. S-au schimbat vremurile, nu mai e cum crezi tu.”

Ce nu îmbătrânește la fel de tare sunt aceleași lucruri ca de obicei: rezolvările inteligente, situațiile interesante și personajele puternice. Cu puțin noroc, dacă-s destul de bune elementele astea, publicul înțelege mentalitățile depășite și le iartă. Altfel, „lasă, taică, nu mă mai bate la cap cu prostiile”.