Roxana-Mălina Chirilă

Dezastrul numit „Cum citesc bărbații cărțile femeilor”

Acum vreo săptămână spuneam că citesc un volum numit „Cum citesc bărbații cărțile femeilor”, o culegere de tot felul de scrieri și cugetări despre literatura scrisă de femei, coordonată de Lia Faur și Șerban Axinte.

Am primit cartea cadou de la cineva care a vrut să-mi dea literatură mai „feministă” (cuvântul ei). Îmi imaginez că n-a citit-o, doar a răsfoit-o puțin, cam cum am făcut eu când i-am făcut cadou mamei mele „Viermele de mătase” de JK Rowling, știind că e un roman polițist și că e bine scris (fiind de JK Rowling). Doar ca să mă trezesc puțin mai încolo că-mi zice mama, „Dar de ce mi-ai făcut cadou o carte cu canibalism?” Uuuf.

La fel și aici: ce pare a fi o carte cu tentă feministă și multă cercetare în spate se dovedește a fi doar poleială. În primul articol despre ea mă miram de ciudățenia de poezie din introducere și de faptul că Dan C. Mihăilescu confundă misoginia cu homofobia și ne anunță senin că iubește cărțile lui Yourcenar, în pofida faptului că aceasta avea o relație de dragoste cu o femeie.

Jocul de băut

Ce nu știam era că restul cărții avea să fie mai slab decât atât, cu vreo 3 excepții. Inexactități, formulări vagi și dubioase, repetarea la infinit ale acelorași nume și idei. Dacă are cineva chef să facă un joc de băut pe baza cărții, propun așa:

  • o gură de tărie când e menționat Călinescu
  • o gură de tărie când apare Lovinescu
  • două guri la Manolescu
  • o gură la Hortensia Papadat-Bengescu
  • dat paharul pe gât când e menționat Proust ca un autor feminin

Cine nu e în comă alcoolică la sfârșitul lecturii înseamnă că a cedat repede.

Un ghiveci de eseuri – și cine-s autorii?

Dar să revenim la oile noastre. Prima problemă care mi-a atras atenția e că autorii eseurilor (vreo 34, dacă nu cumva i-am numărat aiurea) nu au nici măcar un rând de biografie trecută sub nume, ca să aflăm cine sunt și de ce ar fi relevantă părerea lor. Hai că de Dan C. Mihăilescu și de Emil Hurezeanu am auzit, dar de Raisa Beicu? (o bloggeriță, pare ok altfel) De ce îmi pasă mai mult de ce spune Teodora Coman, de exemplu, decât de ce spune vecina de pe palier? De ce îmi pasă de ce spune Adrian G. Romila mai mult decât de ce spune Sergiu Motreanu?

Chestia asta m-a făcut să simt că volumul ar fi scris de o clică mică, pe bază culturală, în care toată lumea se știe și în care nu se acceptă persoane noi. Nu știi cine e Felix Nicolau? Eh, ghinion, ești incult de incult, pleacă și nu te mai chinui să citești acest volum.

**Apoi, mâna editorială lipsește, **deși cei doi coordonatori se presupune că sunt de meserie. Lia Faur e lector dr. la Universitatea de Vest din Arad, iar Șerban Axinte e, conform Wikipedia, „cercetător știintific la Institutul de Filologie Româna „A. Philippide” din Iași, redactor al publicației cu profil academic „Philologica Jassyensia”. Și cu toate astea, „Cum citesc bărbații cărțile femeilor” e o carte de un amatorism dureros.

Dezastrul nu e evident lipsa unei viziuni unitare – unii autori sunt de părere că nu contează sexul scriitorului, alții că ar conta enorm. E ok. Problema e când remarci că citești al n-lea articol scris cam la fel și menționând cam aceleași nume și teme: femeia oprimată în istorie, Călinescu și Lovinescu comentând ca niște misogini, Papadat-Bengescu scriind ca un bărbat, Proust scriind ca o femeie. De câte ori poți să citești aceeași idee fără să te întrebi dacă e o lecție predată la școală și repetată papagalicește?

Am început să simt la un moment dat că mulți dintre autori sunt oameni lipsiți de pasiuni, care nu citesc de plăcere, ci din obligație. Te-ai aștepta de la oameni care lucrează în facultățile de litere să știe tot felul de lucruri interesante, să aibă pasiuni, să aibă interese, dar majoritatea par încorsetați în Călinescu-Lovinescu-Papadat-Bengescu-Eliot-Woolf, în nume mari și răsunătoare. Hai o Ursula K. Le Guin, dar nu simți o variație, nu e ca și cum cineva ar ieși din tiparele culturale ca să aibă o autoare favorită care să nu fie într-un canon sau altul.

Apoi, am simțit o supărare feminină, mai ales din partea autoarelor, care mârâie și hârâie că ar fi discriminate. Sincer, cel mai tare mi-au amintit de episodul de ICR Podcast în care a fost invitată Petronela Rotar: din clipa în care a preluat cuvântul, primele cuvinte ale autoarei brașovene au fost un grr-hau-hau de supărare, căci ea ca femeie se simte discriminată de critici și de forurile superioare. La fel și aici, discriminare, discriminare! Un urlet de supărare exagerată, cu care mi-e greu să empatizez sau simpatizez.

Deliruri înamorate

Alți autori și alte autoare au început să aiureze romantic, de parcă ar fi mers la agățat:

Un bărbat care citește literatură se transformă treptat într-un fel de înotător prin ape de argint. Mă refer aici la acei Cavaleri ai Literelor și ai plăsmuirii, știți, cei cu câte o carte sub braț, cu laptopul plin de PDF-uri. Care caută cu orele un buchet de flori. Care scriu scrisori de dragoste. Dar câtă lume are noroc de acei cititori?!

– Doina Ruști, „Bărbații care m-au citit”, p. 109

Am în casă un bărbat care citește și niciodată n-am simțit nevoia să-l compar cu un înotător în ape de argint. E și destul de lucid, nu caută cu orele buchete de flori, ci-și amintește repede unde le-a lăsat.

Sau:

Cu alte cuvinte, o femeie va scrie literatură întotdeauna feminin, iar universul de culori și de senzații al textelor ei va semăna cu un nud de cuvinte. Lectura va fi, atunci, o dezgolire treptată, un preludiu și o posesie.

[…]

Un bărbat așteaptă o femeie, un bărbat privește o femeie, un bărbat iubește o femeie, un bărbat posedă o femeie – sunt acțiuni care se pot concentra într-una singură: UN BĂRBAT CITEȘTE O FEMEIE.

– Adrian G. Romila, „Acordul lin și masculin: citind Exuvii, de Simona Popescu, p. 186, p. 195

Adrian G. Romila îmi amintește de un poet din Timișoara care încerca să mă agațe cu cuvintele, „Noi doi ar trebui să scriem… un roman de draaaagoste… despre el și ea la malul măăăriiiii – și maaaareaaaaa și iubiiiiireeeaaaa”.

Alt șarmant fermecător:

Îmi amintesc că o domnișoară a dus brusc la gură, consternată de ceea ce făcuse, palma cu care îmi „răsplătise” nu mai știu ce remarcă nepotrivită. Să spun că i-am dat-o galeș la o parte și am sărutat-o? Nu spun, sunt un ins discret…

– Robert Șerban, „Delicată, dar fierbinte”, p. 209

Astea sunt doar bucățile de delir amoros pe care mi le-am notat. Pentru că e o carte scrisă de oameni de cultură înaltă, nu pot folosi o memă aici. Așa că o să pun o bucată dintr-un film de Federico Fellini:

(Omul din copac urlă: „Vreau o femeie!”)

Informații greșite

N-am stat să verific toate informațiile care apar în carte, dar câteva probleme mi-au sărit în ochi din avion:

Aș mai adăuga, folosind datele sondajului britanic pomenit mai sus, că cea mai citită carte de către bărbați, Viermele de mătase (2014), a celebrei autoare Joanne K. Rowling, cunoscută grație cărților ei despre Harry Potter, este un roman de dragoste.

– Aliona Grati, „O ecuație cu mai multe necunoscute”, p. 138

După cum ziceam în introducere, întâmplător am cumpărat cartea asta pentru mama știind că e un roman polițist. Și s-a dovedit a fi cu canibalism. Nu e tocmai un roman de dragoste, deci Aliona Grati, „critic și istoric literar, doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar din Republica Moldova” (cf. Wikipedia) a zis că merge și-așa, nu trebuie neapărat să se documenteze.

În 1813, Jane Austen semna primul său roman, Mândrie și prejudecată, sub forma „a lady”. Anonimitatea era o măsură de precauție pentru o lume literară ostilă femeilor și literaturii lor. Două sute de ani mai târziu, critica literară încă nu și-a explicat dacă genul este sau nu relevant în creația literară.

La numai doi ani după ce femeile primesc dreptul de a deschide conturi bancare fără aprobarea soțului lor, tot în Franța, Roland Barthes declară moartea autorului (1967).

– Raul Pavel, „femeie, s.f. | autor, s.m.”, p. 212

În primul rând, legat de „tot în Franța”: Roland Barthes era într-adevăr francez, dar Jane Austen era englezoaică get-beget. Mai mult decât atât, primul ei roman nu a fost „Mândrie și prejudecată” (1813), ci „Rațiune și simțire” (1811). Semnat, e drept, „a lady”. Nu mi-e foarte clar de ce Radu Pavel a presupus că „lady Jane” ar fi franțuzoaică, poate din cauza lui „Austen”. Sau poate n-a presupus deloc, ci doar s-a exprimat greșit – caz în care rămâne valabilă confuzia dintre cele două romane.

„Pentru că femeia a început să scoată nasul sau, mă rog, creștetul capului pe deasupra apei abia de vreo sută și ceva de ani. Au existat și înainte, mă gândesc la Shogun. Există o carte splendidă scrisă de o chinezoaică, despre parfumuri, despre mirosuri, despre catifea, despre mătase, despre culorile mătăsurilor, ale catifelelor, despre flori, plimbări, despre cer, despre nori, o splendoare de carte.

– Angela Marinescu, „Convorbire telefonică Lia Faur – Angela Marinescu”, p. 241

Ar putea fi vorba de „Însemnări de căpătâi” de japoneza Sei Shonagon, care are tot felul de comentarii poetice când scrie de ce se întâmplă pe la curtea imperială. Sau nu. Oricum, un „shogun” este un dictator militar al Japoniei.

Asta ca să nu mai vorbim despre exprimări ambigue, ca asta:

Nemulțumindu-se cu rangul de muză a bărbatului scriitor, secole la rând femeia a purtat lupte aprige pentru a obține un alt statut social care să depășească rolurile discriminatorii și portretele stereotipe de care avea parte în cadrul societății, a cărei „elită” era eminamente masculină.

Abia în Evul Mediu reușește să devină cititoare/auditoare. Și abia înspre secolul XX reușește să-și vadă numele scris pe cărți.

– Dana Pîrvan, „Firescul unei anumite diferențe”

Asta sună de parcă mișcarea pentru drepturile femeilor ar fi început să se deruleze înainte de Evul Mediu. Desigur, ignorând conducătoare ca Boudica, Cleopatra, Zenobia și scriitoare ca Sappho. Ignorând-o pe Anna Comnene, alumna a Universității din Constantinopol de pe vremea Imperiului Bizantin, istorică, scriitoare a Alexiadei.

Iar „înspre secolul XX” ignoră complet scriitoarele victoriene (și previctoriene, ca Jane Austen), precum și pe cele medievale (puține câte sunt) șamd.

Eșecul lumii „culte”

Nu sunt lipsită de suflet. Dacă volumul le-ar aparține unor tineri aflați la primul efort, aș scoate în evidență textul interesant al lui Emil Hurezeanu despre Oriana Fallaci, statistica simplă a cărților citite de Raisa Beicu (și mostrele de poezie dintr-un autor și autoare) și un text simpatic scris de Adrian Cioroianu despre experiențele lui cu cărțile și autoarele în copilărie.

Dar e vorba de o carte cu peste 30 de texte, scrisă de oameni care par a fi, din câte am avut răbdare să-i caut, numai vârfuri culturale. Oameni de vază. Care scriu anost, nu deviază de la formule, nu verifică informațiile pe care le scriu la repezeală – sau care delirează amoros.

Nu sunt lipsită de suflet, dar sunt lipsită de înțelegere pentru oameni care ar trebui să știe să-și facă treaba, dar nu o fac. Când oamenii angajați pentru cunoștințele și ideile lor, pentru a face cercetare și a preda se dovedesc a avea cunoștințe restrânse, idei trase la xerox, inabilitatea de a cerceta (și de a-și ascunde carențele) și a fi și anoști.

Volumul e un eșec major. Și da, trebuie taxat – trebuie taxat împreună cu toate celelalte eșecuri evidente ale lumii culturale, care trebuie smulsă din turnul ei de fildeș și luată un pic la întrebări. Dacă doar dăm din umeri și spunem „asta e, așa merg lucrurile”, înseamnă că ne convin și nivelul învățământului, și nivelul elitelor noastre intelectuale.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |