Roxana-Mălina Chirilă

Cele două mari mituri nocive ale scrisului

Primul mit e că scriitorii se nasc, nu muncesc ca să învețe să scrie. E o idee atractivă, dar falsă. E atractivă pentru că ne spune că există un domeniu în care umblă câinii cu covrigi în coadă, mai ales dacă te naști cu aplecare spre spus povești.1Apropo de articolul lui George Damian: e foarte amuzant, pentru că Eftimie povestește cum a învățat jurnalism de la ziariștii de modă veche din Brașov și a muncit mult până să scrie … Continue reading

Pentru toate celelalte domenii, e necesar să lucrezi: vrei să fii inginer? Trebuie să înveți inginerie. Vrei să faci ilustrații pentru cărți? Trebuie să înveți să desenezi. Vrei să fii istoric? Se pare că nu e suficient să îți imaginezi ce făceau dacii înainte de venirea romanilor, ci trebuie să te pui cu burta pe carte. Vrei să faci haine? E musai să înveți să coși, barem.

Numai la scris își imaginează lumea că lucrurile merg de la sine, vine îngerul plin de har și zice, „De acum încolo, acest bebeluș va fi sortit unei cariere literare. Toate dialogurile lui vor fi realiste, toate descrierile frumoase. Când va pune pixul pe hârtie, natura va plânge.”

Dar la noi nu prea există literatură bună și nici scriitori de valoare. Nu prea sunt oameni care să-ți spună că trebuie să muncești pentru treaba asta, nu e destul să vrei. Că durează până poți scrie o carte bună. Mă uit la ce se spune în exterior: Neil Gaiman zice că trebuie exersat mult, citit mult, trăit mult, editat mult. Terry Pratchett zice că e bine să pui o grămadă de întrebări: de ce e asta așa, cum arată aia? Și mai zice și că e bine să citești o grămadă de chestii care nu țin de domeniul tău – să afli cum funcționa poșta în secolul 19, de exemplu. Pentru că într-o bună zi s-ar putea să-ți folosească.

Noi nu avem programe unde să înveți să scrii – și și dacă am avea, nu prea avem oameni care să știe cu ce se mănâncă scrisul. Există o altă impresie greșită, anume că din facultățile de litere ieși scriitor – nimic mai fals, sunt filoloagă, n-am învățat absolut nimic despre scriere creativă. Cauzalitatea a fost inversă: am iubit cărțile, m-am apucat să scriu povești și am ajuns apoi la filologie pentru că era domeniul care mi se părea cel mai apropiat de ce mă interesează pe mine. Când n-ai un drum deschis înspre ce îți dorești, îți faci unul.

Al doilea mare mit spune că un autor „talentat din punct de vedere stilistic” scrie încărcat și greoi. Ceea ce e absurd, dacă stai să te gândești. În momentul în care ai un text chinuitor și imposibil de înțeles, textul respectiv nu poate fi bun. În momentul în care ai un text plin de adjective și comparații care nu duc nicăieri, nu poate fi bun.

Stilul vine în ajutorul a ceva. Te face să simți o atmosferă, să înțelegi mai bine o idee, să simți un personaj. Dacă ai „vezuvii prehensile care se făimăresc mijlocitor” sau altă chestie pe care ți-e rușine să recunoști că n-o pricepi nici cu dicționarul, ăla nu e un text bun. Faptul că tu încerci cu chiu, cu vai, să deslușești o chestie pe care autorul a pus-o acolo la beție nu înseamnă că ăla e un text bun.

Am fost odată la o piesă de teatru din Oradea. Mă rog, piesă era mult zis. Un singur actor era pe scenă și făcea un spectacol trist în care se juca cu un glob pământesc și vorbea de unul singur fără noimă. Când am ieșit, cei din jurul meu erau gânditori și impresionați.

„Ce porcărie,” am zis.

Nuuu, mi s-a răspuns. Nuuu, nu e o porcărie, e o metaforă a existenței umane și a dorinței de putere care caută și nu găsește – adică, nu e clar ce, dar e un sens, dar e ceva acolo. Și așa se ajunge ca fiecare prostie să fie considerată „stilistic bună” dacă nimeni n-are răbdare cu ea și nimeni n-o poate înțelege.

Hai, să terminăm cu asta. Împăratul e cel mai adesea gol.