Roxana-Mălina Chirilă

Îmbunătățirea educației poate începe doar de la manuale

Quand j’ai été dans le 5e année à l’école… chestia asta are sens în franceză? Am făcut limba asta la școală opt ani de zile și nu-mi dau seama.

Engleza am început-o din clasa a doua și, teoretic, ar fi trebuit să facem o nouă limbă străină doar dintr-a șasea, dar diriginta noastră de la vremea respectivă a convins colectivul de părinți să ne lase să facem un opțional de franceză „doar un an, cât să învețe copiii bazele”. Ea era profesoară de engleză și franceză, iar părinții probabil că au fost loviți de un puseu de naivitate. Sau poate că nu le-a trecut prin minte că cineva care avea în mână destinele copiilor lor se putea deda la mici minciuni și manipulări.

Într-a șasea, evident că problema a fost tranșată rapid: copiii știau deja un pic de franceză, cum să continue cu germana? Zut alors, am făcut franceză în continuare cu diriginta, care era o profesoară atât de bună încât doar în dimineața asta am aflat că „zut alors” nu înseamnă „astfel”, așa cum am presupus mereu, ci „la naiba”. Stau să mă întreb dacă am vrut vreodată să spun „astfel” când am fost în vizită prin Franța. Sper, la naiba, că nu.

Eu am început studiul limbii cu stângul. Nu știam franceză deloc – știam din cărțile lui Dumas că era limba vorbită de regele Ludovic și de Maria Antoaneta, dar habar n-aveam că „Ludovic” nu e nume franțuzesc. Am crescut în secuime cu RTL și cu Cartoon Network și, chiar dacă aveam habar cum sună germana, engleza și maghiara nu auzisem prea des alte limbi. Maică-mea știe franceză, dar cum n-are obiceiul să se plimbe prin casă vorbind de una singură în limbi străine, nu avusesem niciodată ocazia să-i prind măcar sonoritatea.

Dar am deschis manualul din ziua în care l-am primit, curioasă să învăț ceva din limba asta. Era o carte mare, nu foarte frumoasă, și începea cu o veveriță numită Jojo. Primele pagini erau cu imagini. În prima, Jojo făcea cu mâna: „Salut”. Apoi, o nouă imagine, arăta spre sine: „…Jojo”.

M-am uitat la pagină o vreme, apoi am răsfoit următoarele pagini. Era plin peste tot de puncte-puncte, așa că m-am uitat ca pisica-n calendar și am închis cartea la loc. La prima oră de franceză, diriginta a început să vorbească direct în franceză. A luat manualul în mână și eu am pierdut șirul imediat – „saliujâmapel jojo”. „chescâse? seanlivră”. Nu reușeam să înțeleg cum se legau lucrurile și care erau cuvintele. Ce era un „sean”?

Pe lângă faptul că ne imersa cu forța, diriga preda doar jumătate din orele de franceză – în rest, discuta despre ce răutăți mai făcuserăm. Pentru că ajunsesem să urăsc materia, faptul mă bucura, mai ales că eram tămâie la limba asta.

Țin minte că am dat la un moment dat o lucrare din forma negativă a verbelor – „care e forma negativă?” am întrebat noi, bâtele, disperate. „Cea cu ne pas,” a răspuns diriga. Am comentat mai mulți că nu ni se predase, dar ne-a tăiat macaroana. „Je ne pas suis malade,” am scris eu în lucrare, în disperare de cauză.

Când au venit lucrările corectate, diriga ne-a făcut cu ou și cu oțet că nu învățaserăm. „Dar nu ne-ați predat!” am comentat noi, bâtele. „Ei, aș! Atunci unii de ce au știut?!” Poate părea inutil de zis, dar mai erau unii care știau limba aia din alte părți – la fel cum eu reținusem la 7 ani că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu greutatea volumului de apă dizlocat (o întrebasem pe mama de ce plutește jucăria în vană și maică-mea mi-a spus definiția oficială, după care mi-a explicat ce înseamnă), puteau și ei să rețină de altundeva cum se folosește ne pas-ul vieții.

Într-a opta, nu știu cum se face că diriginta a fost înlocuită de o profesoară excelentă de franceză, doamna Silvia Aldescu. Pentru prima oară, am început să pot să învăț la materia asta și m-am pus cu burta pe carte. Ei, într-o zi maică-mea s-a întâlnit cu profesoara mea de franceză pe care o știa de multă vreme – și a întrebat-o cum se descurcă fiica ei.

„E un dezastru,” a spus Aldescu.

„Doar ea sau și colegii?” a întrebat mama.

„Absolut toată clasa.”

Iar la liceu, altă profesoară slabă, alți ani de chin și frecat menta degeaba.

Sunt mulți care zic că depinde de profesor cât de tare pricepi o materie. Poate că și povestea mea poate sprijini teoria asta: Aldescu ne-a învățat multe (între limite umane; n-avea de unde să știe părerea mea despre zut alors, de exemplu), iar celelalte profesoare nu.

Însă de multe ori mă întreb ce ar fi fost dacă manualul de franceză care ne-a fost dat într-a cincea ar fi arătat așa:

„Salut! Je m’apelle Jojo. Comment tu t’appelles?” Iar lângă să fie un mic dicționar: je – eu, tu – tu, _comment _– cum, appeller – a se numi. „Salut! Mă numesc Jojo. Tu cum te numești?” În fond, așa am învățat japoneză în anul întâi de facultate și am avansat destul de repede, până când au intervenit alte probleme și mi-am pierdut avântul. Poate ar fi mers și la franceză, chiar dacă franceza e grea.

Manualele de engleză le citeam din scoarță în scoarță, pentru că aveau tot felul de articole și povestioare interesante și ne explicau tot felul de lucruri. Am citit un fragment din „Ghidul autostopistului galactic” în unul dintre ele și am fost fascinată. Am auzit tot dintr-un manual de engleză de „Zen și arta reparării motocicletei”. Erau cele mai tari manuale, alea. Mi-am dat seama din ele de cât de grozav e să înveți sau să predai o limbă nouă, pentru că poți discuta despre orice și învăța în același timp.

Dar celelalte manuale de cele mai multe ori nu sunt la fel. Grele, cu un limbaj scorțos. Neinteresante. Acum câtva timp, am pus mâna pe un manual de matematică de liceu să văd cum arată și cum sunt rezolvate exercițiile. Eram cu cineva care a terminat informatica și a băgat matematică pe pâine, o știe mult mai bine decât mine, chit că nici eu nu-s chiar pe lângă subiect. Am văzut un exercițiu, m-am uitat la finalul cărții și am văzut că scria ceva gen, „Se observă că nu există soluții pentru numere naturale mai mari decât trei”. M-am simțit jenată, pentru că nu observam deloc asta – am presupus că am uitat eu prea multe. Însă a luat și el manualul și s-a uitat, „De unde se observă?!” a întrebat. „Nu se observă de nicăieri, cum poți să-i spui unui elev de liceu așa ceva?!”

Dacă ar fi să revoluționez eu sistemul de educație, de la manuale aș porni. Le-aș face citibile, în primul rând. Ușor de înțeles. Unde definițiile folosesc cuvinte neobișnuite, aș explica în termeni simpli. Să fie totul cât mai clar.

Nu spun asta pentru că neg valoarea profesorilor, ci pentru că sunt o realistă. Într-o lume ideală, toți elevii ar avea profesori buni și manuale bune. Însă nu trăim într-o lume ideală: există peste două sute de mii de profesori în România, ceea ce înseamnă că există peste două sute de mii de oameni care ar trebui să-și facă treaba cu talent și pasiune.

E enorm – în niciun domeniu nu poți avea angajați numai unul și unul, numai superstaruri care să facă din rahat bici. Iar la o scară atât de mare, încep să se vadă anumite lucruri: posturile râvnite sunt cele care le permit profesorilor să trăiască confortabil într-un loc care să le placă; posturile mai puțin râvnite sunt cele pentru care trebuie să faci naveta în satul de lângă un oraș neatractiv. Poate că profesorii tineri și buni care încă n-au de ales ajung și acolo pentru scurtă vreme, dar altfel?… Cu toată pasiunea pentru predat din lume, ai o viață de trăit și te sacrifici destul ca profesor și fără să ai bătăi de cap în plus cu drumul și locuința.

Ce vreau să spun e că e greu să îmbunătățești calitatea generală a muncii pentru două sute de mii de oameni. Poți lua anumite măsuri în privința asta (de exemplu, poți crește salariile, ca să atragi și oameni care ar avea talent ca profesori, dar care preferă să lucreze în domenii cu condiții mai favorabile), dar chiar și cu toate măsurile din lume, lucrurile vor fi mereu dezechilibrate într-un fel sau altul.

Manualele, în schimb, sunt mai ușor de controlat din punct de vedere calitativ. Nu se modifică pentru că se satură de viață sau pentru că majoritatea elevilor fac gălăgie. Sunt la fel și în centrul Bucureștiului, și în satul Zagon. Le poți citi și reciti fără să se enerveze că ești mai greu de cap (sau doar te simți așa, cum mă simțeam eu).

Manualele mai bune n-ar rezolva toată problema educației – evident că nu. Însă dintre toate problemele educației, asta mi se pare cel mai ușor și mai ieftin de rezolvat. Doar de aici cred că s-ar putea începe, pentru că restul problemelor sunt mult mai spinoase și mai complicat de rezolvat.

Dar _que sais-je? _(Că franceză sigur nu.)


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |