Roxana-Mălina Chirilă

Noi suntem Armada (în vizită pe la editura Nemira)

Mă distrează să merg în vizită pe unde muncesc alții, așa că atunci când se ivește ocazia să văd fabrica de la Covalact sau un șantier de prin Covasna, tind să merg. Iar dacă am putut să văd o editură, am făcut-o fără să stau pe gânduri.

Sediul Nemira e pe o stradă mică și liniștită din București și îl găsești ori știind de el, ori rătăcindu-te cu harta în mână (în apărarea mea, GPS-ul mă plasase la altă intersecție decât eram). Spre dezamăgirea mea, am văzut repede că n-au nici tipografie, nici depozit de cărți în incintă: e o casă cu parter și etaj și o curte mică, genul de loc în care ai putea visa să locuiești. Sau nu – e un loc _realist _în care să locuiești, pentru că de visat, poți visa multe.

Pe Alexandra Florescu, PR-ul editurii, o știu de câțiva ani buni, când niște cunoștințe comune și-au dat întâlnire după un târg de carte. În timp ce în jurul nostru se discuta de bula de IT din Cluj, ne-am împrietenit discutând de faptul că unele restaurante nu știu să taie frunzele de salată altfel decât lungi și subțiri, de trebuie să le mănânci ca pe spaghete. După care am intrat în panică că nu știam ce să mai zic, așa că am întrebat-o ce cărți avea de la târg și m-am mirat că-și cumpărase doar SF-uri – moment în care a reieșit că nu le cumpărase, ci le dădea; nu erau ale ei, ci ale altora; și nu erau un hobby, ci erau de la muncă.

Acum, e ghidul meu. Îmi deschide poarta în timp ce eu casc ochii în jur și mă întreb cât de mari sunt tiparnițele și dacă n-ascund totuși una pe acolo. (Nu. Cărțile nu sunt tipărite de ei – de fapt, tipografiile sunt trecute la începutul fiecărei cărți, deci aș fi putut să-mi dau seama.)

Sunt sedii de firmă în care intri doar cu ecusonul special și în care ai impresia că vei semna în sânge să nu divulgi secretele afacerii. Aici, în schimb, sunt mult mai informali – ai impresia că e genul de loc unde vin oameni din afară și sunt primiți ca oaspeți (…impresia doar se confirmă când vii din afară și ești primit ca oaspete).

Intarea în casă e la câțiva pași de poartă. Urci câteva trepte, deschizi ușa și dai de niște cristale _imense, _genul care arată de parcă cineva ar fi tăiat o bucată de mină și ar fi adus-o în casă.

„Ă,” zic eu, extrem de elocvent, și mă blochez în ușă. Am mai văzut eu cristale de-alea, de-obicei pe la oameni care vor să acceseze energiile oculte ale universului. Mă uit la cristale, mă uit la Alexa și mă întreb cum pot să formulez cât mai elegant întrebarea legată de preferințele oculte alte șefei.

„Domnul Nicolau, fondatorul editurii, era geofizician,” îmi zice Alexa, observându-mi perplexitatea. „Îi plăceau florile de mină. Încă le mai avem. Mai sunt lucruri aici care erau ale lui, personale.”

Florile de mină ale domnului Nicolau.

Flori de mină. Nu cristale și nici vorbă de energii ale universului – doar unul dintre lucrurile care-mi amintesc că Nemira e o afacere de familie. Poate că editura este una dintre cel mai cunoscute de pe piața actuală, dar nu e un colos intangibil și impersonal. Chiar dacă Valentin Nicolau a murit în 2015, amprenta lui e încă acolo.

Alexa mă conduce spre subsol, unde au bucătăria. E un loc micuț și sufocant, mai ales că i-am prins pe câțiva dintre Nemireni la prânz și sunt și-așa înghesuiți pe-acolo. Nu par surprinși că a venit cineva în vizită, de unde deduc că le trec mulți oameni pragul. De altfel, dacă stau să mă gândesc, editura are o armată de colaboratori din afară, dintre care bănuiesc că traducătorii și scriitorii sunt doar o parte.

Aș face poze, dar n-am avut niciodată nonșalanța fotografilor de a le face poze celorlalți direct sau de a-i ruga să mă lase să-i fotografiez. Accept o cafea, ne îndreptăm înapoi spre zona de editură unde se și lucrează. Pe drum, fac o poză cu florile de mină și regret puțin faptul că n-am un aparat foto la îndemână, doar telefonul (și că nu am învățat niciodată să fac poze bune, dar asta-i altă poveste).

„Ana nu e aici,” îmi zice Alexa. Îmi pare rău să aud, pentru că o știu pe Ana Nicolau doar din vedere; după ce am ascultat episodul de ICR podcast care o avea ca invitată, mi-ar fi plăcut să o cunosc pe bune. Pe de altă parte, habar n-aș ști ce să-i zic, deci tot răul spre bine. „Dar chiar și așa, putem merge la ea în birou.”

Rodica Ojog-Brașoveanu și Sven Hassel.

Biroul Anei e o cameră în care nu prea vezi pereții din cauza rafturilor. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mi-aș imagina biroul ei înainte să-l văd, m-aș fi gândit la un loc plin de cărți scoase la ei la editură, eventual în ordine cronologică, cel puțin câte un exemplar din fiecare ediție – un fel de bibliotecă-catalog. Însă m-aș fi înșelat. Sunt cărți de la Nemira acolo, dar văd și o serie de cărți în engleză, cărți de artă și o serie de volume vechi în germană, legate superb.

Joe Haldeman, Alastair Reynolds și nu numai -- variantele în engleză. Și o bufniță!
Bradbury, „The Encyclopedia of Science Fiction” și „The Once and Future King” de T.H. White, o poveste arthuriană pentru copii -- toate în engleză.

„Alea sunt cărțile domnului Nicolau,” îmi spune Alexa în timp ce eu fac poze cu cărțile care nu prea au nici în clin, nici în mânecă cu profilul Nemira și uit complet să fac o poză de ansamblu.

„Vreau și eu rafturi ca astea acasă…”

„N-ai și tu biblioteci?” râde ea de mine.

„Ba da, dar nu atâtea.”

Alexa așteaptă până sunt eu pierdută pentru omenire și pozez cărțile alea cu atâta pasiune de zici că-s nuduri.

Cărțile de artă ale domnului Nicolau.
Habar n-am ce sunt, dar mi-ar fi și frică să le deschid, așa că le admir de la (nu foarte mare) distanță.

Preț de câteva clipe, o invidiez pe Ana Nicolau. Invidiez totul, de la cărți la faptul că a moștenit o editură care are un portofoliu de cărți atât de impresionant, care traduce atâtea volume bune; au George R.R. Martin, au Stephen King și „Eleganța ariciului” și câte și mai câte. Să lucrezi aici pare un _vis _– să ai un club de carte, să inviți autori la interviuri prin Skype, să-ți creezi o comunitate de cititori, să știi că aduci tot felul de povești grozave și le împărtășești celor din jur. Ar fi _atâtea _lucruri mișto de făcut. Sigur, industria de carte din România nu e prea grozavă, dar chiar și-așa.

Atenția îmi e distrasă de faptul că văd un obiect ciudat ascuns într-un colț al camerei.

„Ăla e un acvariu?”

„Da.”

E oarecum ascuns într-un colț și nu-l vezi din prima din cauza biroului.

Cu părere de rău, mă las târâtă afară din biroul Anei – iar pe hol văd încă o bibliotecă mică.

„Alea-s cărțile noastre,” îmi zice Alexa. Văd „Outlander” de Diana Gabaldon pe acolo, de care știu că au tradus-o – idem și „Under the Dome” de Stephen King. Unele nu-mi par cunoscute, dar n-aș putea spune dacă e din cauză că nu le știu eu tot catalogul sau pentru că nu le-au scos ei încă.

Ne continuăm turul prin casă și urcăm la etaj. Când ajungem la capătul scărilor, atenția mi-e distrasă de două obiecte în ton cu aerul vechi al casei – o oglindă și un ceas mare de perete.

„Zici că a stat cineva aici și nu s-a mutat niciodată cu adevărat,” zic eu.

„Chiar a stat cineva aici,” îmi răspunde. „Asta era casa familiei Nicolau, aici a crescut Ana.”

Vreau s-o întreb când au făcut editura, când s-au mutat, dacă au fost vreodată acolo concomitent și casă, și editură, dacă au făcut modificări mari ale casei – dar mi-e teamă să nu primesc răspunsuri prozaice, pentru că m-a luat poezia. Îmi imaginez editura pornind firav din sufragerie, tot crescând ca o junglă prietenoasă și îmblânzită, extinzându-se din cameră în cameră până cucerește restul casei. Familia își transformă casa în acvariu (terariu? Editariu? Mă rog, într-un loc propice pentru creșterea editurilor) și se mută ca să-i lase loc să se extindă.

…jur că în capul meu asta e o imagine _grozavă _și plăcută. Nu un film horror.

La etaj vizitez biroul comun PR + marketing + social media + grafică. E o cameră nu foarte mare de la mansardă în care lucrează patru oameni. Au câteva tablouri pe pereți pentru culoare și câteva rafturi cu cărți.

Tablouri mai vesele la fața locului decât în poza mea.

Pe un raft, văd o grămadă de bufnițe și-mi aduc aminte că am văzut una și în biroul Anei – poate că nici nu e de mirare, sigla Nemi de pe cărțile pentru copii e o bufniță.

Nu știu cum le cheamă, eu le-am zis Neli, Nedi, Neti, Bufniță-Neni și Bonc.

La parter ar mai fi niște birouri (contabilitate, cred), dar ne ducem afară pentru că e vreme frumoasă și pentru că sunt hârțogăriofobă. Acesta fiind momentul în care recunosc că am fost la Nemira în vară și scriu articolul doar în octombrie. Dar am avut un motiv bun.

(Ok, am avut câteva motive proaste, printre care și că am tergiversat și am avut îngrozitor de mult de lucru și că am avut o perioadă mai sumbră în care tot ce scriam ajungea de o durere sfâșietoare, inclusiv articolul ăsta – dar de dragul aparențelor, o să pretind că era un motiv foarte bun.)

Nemira are o grădină surprinzător de bogată pentru un sediu de firmă, deci bănuiesc că cineva de acolo le are cu grădinăritul. Cât timp se iau niște scaune și lumea se învârte să pregătească locul de stat, mai fac câteva poze.

Urmează să fie aduse și scaunele.
Mi s-au zis numele unor plante, dar am uitat tot. Deci, în această poză vedeți... ăăă... iarbă și trandafiri? Mda.

Ne așezăm la masă și în curând apare și Laura Câlțea, care e redactor-șef la Nemi – adică e șefa pe partea de cărți de copii. Am auzit de ea pentru că are Blogul unei cititoare de cursă lungă și pentru că o mai urmăream pe net uneori.  Acum, e prinsă în discuții la telefon legate de o carte de astronomie pentru copii.

Dacă tot sunt acolo, întreb de ce e vorba și aflu că e vorba de cartea „Ghidul micului astronom prin Univers” de Adrian Șonka, astronom și lector la Observatorul Astronomic din București (da, au scos ei cartea înainte să scriu eu articolul) și discută despre cum o să arate datele din carte – cele gen 6.000.000 î.e.n.

În timp ce Laura Câlțea dezbate problema cu autorul, încep să aud zgomote de sus. Ridic privirea ș nu văd nimic.

„Vin pisicile,” zice Alexa.

Într-adevăr, se preling de pe acoperiș în pom, apoi coboară cu acea lipsă de grație caracteristică tuturor mâțelor. Nu reușesc s-o prind decât pe una dintre ele în poză, după care mă prind ele pe mine și iar sunt pierdută pentru omenire.

Când îmi revin din transa pisicească, Alexa lucrează la Ceva Interesant. Se pregătesc de finalul Nautilus, care e partea de SF și fantasy din Nemira și 90% din motivul pentru care eram atât de încântată să fiu acolo. Însă înainte să apuc să mă îngrijorez, aflu că în loc de Nautilus se înființează Armada, noul imprint pentru SF, fantasy și thriller.

Se schimbă imaginea, se schimbă un pic stilul, se schimbă ideea. Pe undeva, mi se pare că are logică. Lumea de azi e foarte diferită de cea din ‘92, când s-a lansat Nautilus cu „Vânătorul de recompense”.
Iau un covrigel din rezerva de ronțăială a Alexei și las lumea să muncească în timp ce stau pe gânduri și aștept să se termine programul de lucru ca să-mi văd de restul lucrurilor pe care le mai am de făcut și care implică întâlnirea cu oameni care trebuie să plece de la birou.

Nautilus era submarinul căpitanului Nemo din „20.000 de leghe sub mări” de Jules Verne. Explora. Te ducea în lumi noi și necunoscute – și la începutul anilor ‘90, explorarea era în toi. Se deschisese România către lumea din afară, se importa mult, se descoperea mult. Jules Verne era în vogă. Dar era în mare parte o explorare singuratică sau cu un mic grup de prieteni (cât să încapă de un submarin), iar science fiction și fantasy erau genuri mai de nișă.

Azi, suntem mulți fani ai genurilor, iar comunitățile sunt mai, deschise, accesibile. E ușor să ajungi printre cei ca tine și să simți că nu ești singur, ci sunteți mulți. Nu un submarin de exploratori, ci o întreagă armadă, în care încape și Nautilusul celor care au crescut cu Jules Verne, și navele spațiale și corăbiile fanilor SF și F vechi și noi. Noi suntem Armada.

Sau poate că doar m-a luat iar imaginația pe dinainte și nu asta voiau să spună. Dar fac parte din noua generație de fani, care iubesc ce citesc, apoi creează pe marginea ideilor care le-au rămas în minte și care-i fac să viseze, iar acum Armada devine un pic și a mea. Mă face să mă simt inclusă – și nu doar pentru că aflu de chestia asta cu mult înainte să devină publică.

…Bine, după cum ziceam, atât m-am lungit cu scrisul încât până și schimbarea asta a devenit publică. Tot răul spre bine, altfel trebuia să păstrez secretul și nu mă pricep la așa ceva. Acum au și o listă cu ce cărți publică anul ăsta și în 2019, așa că puteți să aflați tot felul de lucruri de la ei.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |