„Istoria pierdută a creștinismului” de Philip Jenkins [recenzie]

Odată ca niciodată, înainte ca Orientul Mijlociu să fie musulman, era creștin. În primele secole de după Hristos, când majoritatea Europei era încă păgână, înainte să se petreacă schisma dintre catolicism și ortodoxism, creștinismul s-a extins de-a lungul Drumului Mătăsii, prin Siria, India și chiar China și Mongolia. S-a extins și în nordul Africii, atât pe lângă Marea Mediterană, cât și în Etiopia, unde a rămas până în zilele noastre.

Nu e o poveste SF, e pe bune. Philip Jenkins povestește cu destul de multe detalii despre asta în „Istoria pierdută a creștinismului”, unde nu uită să precizeze la fiecare zece minute că istoria asta e de obicei trecută cu vederea și se pune atât de mult accentul pe creștinism în zona Mediteranei încât mai toată lumea are impresia că religia asta n-a ajuns mai la est de Turcia decât în perioada modernă. Devine un pic enervant, chiar dacă are dreptate…

Recunosc că am pus mâna pe cartea asta nu doar pentru că mă interesa subiectul, ci și pentru că are o copertă superbă, lucru care nu-i foarte clar din poză. Părțile aurii chiar strălucesc ca foița de aur, ai senzația de obiect de artă în fața ei (hârtia din interiorul cărții e foarte în regulă, dar nu specială din vreun punct de vedere). Am avut surpriza plăcută să văd că în general e bine tradusă și ușor de citit – iar faptul că au avut drept consultant științific un „ierom.” mi-a dat un pic de încredere, mai ales după ce am căutat pe net și am aflat că un „ieromonah” e un fel de călugăr-preot, deci cineva mult mai în temă cu conceptele religioase decât omul de rând.

Ca idee, m-am uitat la Baroque Books să văd ce altceva mai vând în aceeași colecție („Savoir Vivre”, se pare) și n-am înțeles nimic din modul în care-și organizează publicațiile. În fine, frumos obiect, îmi place.

Înapoi la conținut. Jenkins se concentrează mai mult pe fapte și date – când au fost misiunile creștine în China, când au venit mongolii, când a devenit islamul o putere, câți creștini era probabil să fie într-o anumită zonă la o anumită perioadă. Informația nu mi s-a părut foarte bine structurată și uneori aveam impresia că lucrurile se repetă puțin sau că datele încep să-mi scape, dar per ansamblu sunt o grămadă de chestii interesante de aflat din carte, inclusiv povești despre rolurile mai politice pe care le aveau cei de la vârfurile ierarhiei bisericești, la roluri mai culturale, la faptul că religia islamică avea inițial multe în comun cu creștinismul răsăritean.

Mi-ar fi plăcut mai multe informații despre cultura creștinilor „pierduți” din răsărit, despre riturile lor comune cu ale musulmanilor, despre practicile lor – dar e bună și o istorie despre oameni și fapte, mai ales că Jenkins reușește să creeze o imagine de ansamblu asupra situației și, deși n-aș zice că e genul de carte care „te ține în priză”, nu e deloc plictisitoare.

Mai mult, spune o poveste interesantă despre cât de rezistentă poate fi o religie marginalizată, despre efectul politicii asupra părerilor credincioșilor, despre idei care nu se dau duse, ci se tot transformă, despre oameni care fug în munți ca să-și apere religia și ajung să și-o piardă prin faptul că sunt departe de centrul ei, despre cum musulmanii n-au fost nici atât de răi pe cât cred unii, nici atât de buni pe cât cred alții.

În plus, e interesant să vezi creștinismul și din perspectiva unei religii minoritare, care nu se bucură nici de susținerea conducătorilor, nici de prietenia altor versiuni ale religiei, care consideră că ce cred creștinii răsăriteni de capul lor e cam eretic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.