Era o dimineață noroasă de ianuarie. Fără niciun motiv, m-am trezit cu o dorință inexplicabilă de a citi poezie. M-am sculat din pat, mi-am făcut o cafea și am așteptat să-mi treacă. Nu mi-a trecut. A doua zi, sumbru, am plecat să lucrez din oraș și _poate _să cumpăr o carte de poezie. În caz că nu-mi trecea.

Nu mi-a trecut.

M-am întrebat de unde putea veni ciudatul impuls. Sigur nu de pe vremea școlii, când uram poezia – nu neapărat pentru conținutul sau forma ei, cât pentru faptul că trebuia s-o învăț pe de rost, iar memoria mea nu e dintre cele mai bune. „Călin (file din poveste)” mi-a rămas în minte ca un coșmar al descrierilor interminabile și fără noimă, o amară pată de cerneală în istoria mea școlărească. Aș zice că mai țin minte și acum poezia aia, dar nu țin minte nimic. Copy-paste, cu dramatism, ca să fie clar de ce nu-mi plăcea: „Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă, A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe, Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.”

După ce am trecut de perioada în care trebuia să rețin poezie, am început să mă mai înmoi față de idee. Am ajuns la facultate și am dat de povești scrise în versuri (Chaucer), de poezii elegante și fără zorzoane (japonezii) și de câțiva oameni pasionați de poezie. Iar lucrurile astea fac diferența, pentru că una e să citești despre pânze străvezii ca niște mreje, alta e să citești despre cum un cavaler a violat o femeie și pedeapsa lui a fost să afle ce vor de fapt femeile în decurs de cel mult un an, sau să moară.

Ei, în acea fatidică zi de ianuarie, cum mergeam eu spre oraș, mi-am dat seama că dorința ciudată de a citi poezie începuse de fapt nu doar atunci, ci chiar pe 1 ianuarie, când căutasem din proprie intenție poezii japoneze. Mă luase de eleganța curții imperiale japoneze, dar cheful mi se curmase brusc când dădusem de o traducere dubioasă.

Dar poate nebunia mea nu era din vina japonezilor, ci a lui Eminem. Dacă am avea un poet la fel de bun ca Eminem în România, literatura noastră ar fi mult mai departe decât e – are Eminem o densitate de jocuri de cuvinte, rime, referințe și aliterații de nu-i adevărat. Da, bine, el e rapper, nu poet propriu-zis, dar chiar și-așa.

În fine. În mod normal, n-aș fi știut nici măcar ce să caut, fiind complet p-afaristă în materie de poezie, dar norocul face să fiu prietenă cu Alexa, PR la Nemira și în general mai în temă cu cultura românească decât mine. Noroc că vorbește despre ce face la muncă uneori și ce mai lansează. Mai citisem și „Trado” acum ceva timp pentru că era ea încântată de cartea aia – și văzusem că era ok.

După plimbări îndelungi prin oraș, am ajuns să nu iau o carte de poezie, ci mai multe. Și dacă tot am trecut printr-o perioadă de nebunie, măcar să scriu un articol despre asta.

„Japanese Women Poets: An Anthology” de Hiroaki Sato e cartea cu care am început anul. Am ales-o pentru că era pe Questia, unde am cont și deci nu mă costa nimic în plus s-o citesc, pentru că era poezie japoneză și pentru că era ordonată cronologic din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. Mă fascinează evoluțiile, deci n-am putut să nu dau clic.

În general, poezia japoneză pe care am mai citit-o în alte contexte e scrisă în cuvinte simple, iar intenția e de eleganță (excepție făcând timpurile moderne, în care nu știu dacă eleganța mai era un concept de bază). Versurile din timpurile foarte vechi erau legate de anumite contexte, fie evenimente de la curte, fie mesaje pentru cineva, lucruri de-astea. Versurile din timpurile mai apropiate erau mai apropiate de conceptul nostru de poezie ca gen de sine stătător, fără context – și și stilul era influențat de cel european.

M-am pregătit să fiu încântată și eventual să și aflu câte ceva. Dar am fost dezamăgită repede. Traducerea m-a băgat în ceață prea des – uneori mi s-a părut și deosebit de butucănoasă. Când am dat de versuri neinteligibile precum „Frozen, sleepless, should my sleeves turn color, dew-forming, tree-searer over the peaks?”, am renunțat cu părere de rău.

„Bani. Muncă. Timp liber” de Elena Vlădăreanu e o carte lansată la finalul lui 2017. E împărțită în trei părți, care sunt fix despre ce scrie pe copertă. Are și câteva poze cu graffiti.

Prima parte e despre condiția de poet muritor de foame. Mai exact, e un colaj de dialoguri și gânduri despre tema asta, plus o grămadă de scrisori de respingere de la diverse fundații care se ocupă cu arta/poezia.

A doua parte e despre muncă – mai exact, despre munca făcută de femei în casă de-a lungul timpului, în general fără să înțeleagă cei din jur să înțeleagă că e un efort, că mănâncă timp și că ucide visurile. Și partea asta conține un colaj de povești/citate, cu multe citate din oameni celebri (sau mai puțin celebri), care însă sunt date fără autor, așa că am stat să caut după ei pe internet.

A treia parte e un fel de poezie SF despre roboți care fac totul în locul nostru, lăsându-ne fără muncă și cu o grămadă de timp liber, dar ca să trăim trebuie să muncim, deci trebuie să muncim mai ceva ca roboții.

ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Ha-ha, ce glumă bună!

Mi s-a părut că e o poezie militantă. Nu sunt neapărat de acord cu ideile Elenei Vlădăreanu, poate pentru că mi se pare de la sine înțeles că în ziua de azi treburile casei se fac de către amândoi și pentru că replicile mele în general sună cam așa:

„voi fi plătită pentru colaborarea la această carte?
_ Nu.
vreți să lucrez pe gratis?
_ Da._
ha-ha, ce glumă bună!” _

Dar în afara diferenței de viziune asupra vieții, cartea e simpatică și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Chiar descrie o lume și simți viața poetului respins, a femeii care învață de mică care-i e rolul domestic și a… Bine, partea de SF mi s-a părut mai puțin reușită și e cam abstractă, dar primele două părți cred că merită. Pentru cei care simt nevoia să citească poezie, vreau să zic.

Ok, nu-s mulți. Dar nu știi când te pocnește nebunia. Zău. Nu știi.

„Jocul de-a amiba” de Tara Skurtu a fost lansată în 2018. E o carte de povestiri-poezii despre viața autoarei. (Stați, tocmai s-a trezit Spiritul Profesoarelor de Română și mi-a zis că nu sunt despre viața autoarei, ci despre viața eului liric. Ok. Cum zic profele, așa e.)

E tot o carte citibilă. Bine, sincer, fix pe criteriul lizibilității am cumpărat volumele. Am răsfoit cărți în librărie și le-am ales pe cele care păreau să aibă ceva clar de zis, evitându-le pe cele care păreau scrise la tabla de Scrabble.

Unele povestiri-poezii sunt mai amuzante, altele par doar genul de amintiri care-ți rămân în minte, scene care te marchează și nu știi de ce.

În curtea din față a cabanei de cercetași
câte o fată devenea pe rând
amibă și le conducea pe restul.
Nu știam ce erau amibele,
doar că nu erau oameni sau animale,
se mișcau ca o mie de picioare oarbe
înaintând ca prin melasă.
Și se făcea că și capetele și brațele
deveneau picioare și tălpi, unduind
fără noimă spre apus. Legănându-ne umerii
de la stânga la dreapta, chicoteam prin guri
pe care n-ar fi trebuit să le avem, prefăcându-ne
că nu aveam ochi și că nu știam de unde
venim și unde ne ducem.

Mi s-a părut o carte simpatică, deși am avut deseori impresia că mă uit pe geam în casa cuiva și că nu prind tot contextul, că nu am șansa să prind tot contextul și că nu voi pricepe niciodată tot. Pe de altă parte, sunt fix genul de persoană care se uită pe geam în casele oamenilor, deci ăsta a fost mai degrabă un atu al „Jocului de-a amiba”.

„Femeile din secolul trecut” de Mircea Dinescu e… wow.

Cartea asta nu mi-am cumpărat-o eu. Am primit-o la un moment dat cadou de ziua mea de la o persoană dragă, care mă știe suficient de bine încât să-și permită să facă bancuri de-astea. Am găsit-o acum prin casă și mi-am adus aminte că persoana respectivă era pe jos de râs când mi-a dat-o. Îmi imaginasem că amuzamentul ei era enorm pentru că-mi dădea o carte scrisă de unul dintre dinozaurii sforăitori ai poeziei românești.

Mamă, ce m-am înșelat.

Cartea asta e scrisă de un om cu maturitatea unui copil de clasa a cincea care vrea să pară adult. Reflectă întreaga experiență erotică pe care ar putea s-o aibă un călugăr ce n-a părăsit muntele Athos din fragedă pruncie, dar are acces la internet, de unde se „documentează” zilnic. Are finețea și subtilitatea pe care te poți aștepta să le găsești într-o cârciumă de cartier după câteva păhărele. Este scrisă cu atenția la detaliu și structura complexă a textelor găsite pe pereți la WC.

Crăciun

În seara cînd tu umfli cozonacii
o să mă vîr pe horn ca să-ți ling cracii
pudrați cu zahăr candel și fistic
și-o să-ți extrag stafida din buric
și minereul de futai din coapse
dar pe neve, că statul pune taxe
(cum pun eu hulpav mîna pe popou)
și-ți trece goliciunea-n embargou
și țîțele în fișa de cadastru
de-mi face pula drepți ca Fidel Castru

Generația mea are multe tare, dar măcar nu l-a dat pe Mircea Dinescu.

**„The Fall of Arthur” de J.R.R. Tolkien **nu e o carte despre elfi. Nu mă așteptam să fie, dar mi-am dat seama după o vreme că majoritatea îl știu  pe autor doar ca fiind omul care a creat genul high fantasy așa cum îl știm azi. Însă, pe lângă realizarea respectivă (un pic accidentală, n-a pornit la drum cu ideea de a revoluționa lumea), J.R.R. Tolkien era profesor universitar și avea o pasiune deosebită pentru literatura engleză și pentru cea nordică veche.

Și când zic că era pasionat, vreau să spun că nu voia doar să predea despre formele poetice din vremuri demult apuse, voia să le și reînvie. Evident, acolo a avut un pic mai puțin succes decât cu revoluționarea fantasy-ului, dar nu poți să le ai pe toate în viață.

„The Fall of Arthur” e o povestire în versuri a ultimei părți din viața regelui Arthur (da, cel cu cavalerii și masa rotundă). Sau, mai exact, e începutul poveștii, pentru că Tolkien n-a terminat-o niciodată. Cartea are puțin peste 200 de pagini, din care doar câteva zeci sunt partea din poem pe care a apucat J.R.R. Tolkien s-o scrie. Restul sunt notele lui Christopher Tolkien despre povestea lui Arthur, despre sursele folosite în poemul lui J.R.R. Tolkien și despre ce părea să vrea să facă autorul cu restul poveștii.

E păcat că poemul n-a fost terminat niciodată, pentru că sună absolut epic:

Foes before them,    flames behind them,
ever east and onward    eager rode they,
and folk fled them   as the face of God,
till earth was empty,    and no eyes saw them,
and no ears heard them    in the endless hills

După cum ziceam, e scris în stilul nordic vechi. Fiecare vers e compus din două părți, cu o pauză scurtă între ele. Unul sau două cuvinte din prima parte trebuie să aibă o primă silabă accentuată care începe cu o consoană care se repetă la începutul unui singur cuvânt din a doua parte. „Foes before them,   flames behind them”; „and folk fled them   as the face of God”.

În fine, regulile sunt complicate, dar nu trebuie să le înțelegi ca să simți efectul.

Mai e o problemă: povestea e greu de citit și înțeles pe alocuri, pentru că J.R.R. Tolkien a pus mai mult accent pe scene impunătoare și pe felul în care sună totul decât pe lizibilitate.  Aici am avut noroc cu Christopher Tolkien, care povestește la final despre ce se întâmplă în diverse secțiuni.

În mod normal, nu-mi place să trebuiască să fac eforturi suplimentare ca să înțeleg ce citesc; mi se pare că autorii care scriu prea ilizibil se urcă într-un turn de fildeș. Însă în cazul de față, nu mă deranjează efortul în plus, pentru că îmi place sonoritatea versurilor și mi se pare că rezultatul merită.

„Altera Pars” de Horia Marchean e unul dintre cele două volume de poezie publicate în ultimii ani în România care au titlul ăsta. Pentru că, evident, un singur volum numit „Altera Pars” era prea puțin.

„Altera pars” înseamnă ceva gen „cealaltă parte”, din câte m-am prins cu Google în față și luându-mă după asemănarea limbii române cu latina. Ceea ce are sens, pentru că volumul e „o ceartă cosmică pe strada Revoluției”. E foarte filozofic- spiritual și pare foarte personal. Dacă la Tara Skurtu aveam impresia că mă uit pe geam în viața ei personală, la Horia Marchean am impresia că stau la masa de lângă când cineva vorbește clar la telefon despre lucruri, oameni și situații cu care nu sunt în temă.

Bine, am prins niște referințe la Simon & Garfunkel, am dat pe Google după niște personaje menționate pe ici-colo, dar deși am priceput la ce se referă, deseori n-am reușit să înțeleg ce semnificație au lucrurile respective pentru autor. E ca atunci când cineva zice, „Știi ce s-a întâmplat la Modarom, când a venit Ceaușescu”, și-l știi pe Ceaușescu, poți afla de pe internet ce-i aia Modarom, dar n-ai cum să afli despre ce e vorba în propoziția aia.

Niște versuri dintre cele mai puțin ermetice:

bună, beznă, vechi prieten,
hai să te preschimb
în sânge, băutură și versuri,
căutând Piatra Filosofală
prin resturile unui pahar de dreptate.

poate că asta e arta mea poetică,

degenerarea urmându-mă
ca spuma vizibilă
a unui val monstruos.
poate că asta e misiunea mea,
mântuirea pândind ca o fiară

la sfârșitul păcatelor.

**„Poezii pentru văduve” de Marcica Belearta **e o pauză de la prea multă seriozitate. E ușoară, scurtă, veselă, sadică. Rimează. Văduvele Marcicăi sunt văduve prin alegere personală, nu din cauza tragismului sorții (păianjenul de pe copertă nu e acolo doar de decor) și își înjunghie, îngroapă și/sau gătesc soții.

Nu e nimic care se vrea foarte înalt și cult aici. Versurile sunt împunsături, ironii, acuzații și bancuri în versuri, distractive dacă nu te iei prea tare în serios și nu crezi că sunt serioase.

Pe lângă secțiunea văduvelor, care mi se pare cea mai reușită, mai sunt secțiuni de filme pe scurt în catrene, de poezii despre obiecte, de mini-scene din tren și o poveste cu iepurașul Afurisilă.

Marcica nu are deloc o viziune idilică asupra vieții, dar dacă vrei să râzi de partea urâtă a vieții care apare de unde te aștepți mai puțin, râde cu tine.

Ies copiii de la grădi
Ciucuri, ciucuri
Și în urmă lasă peturi
Și scuipați și mucuri.

„Gravitație” de Svetlana Cârstean e o carte tristă despre părinți și copilărie. E despre scene dureroase, despre neînțelegeri, despre cât de mult te ajută poezia să te poți apropia de cineva care a murit.

E scrisă cu forță și simți că „mușcă”, are versuri ca: „niciodată frica mea nu a fost mai mică decît cruzimea ta/niciodată dragostea mea nu a depășit frica ta.”

Habar n-am ce altceva să zic despre ea. Poate doar un lucru – versurile sunt memorabile. Am luat cartea asta pentru că o știam pe Svetlana Cârstean din „Trado”, o carte lansată după „Gravitație” (da, le-am citit în ordine invers cronologică). Am avut surpriza să descopăr că unele versuri erau identice în cele două cărți și m-am mirat că le-am recunoscut atât de ușor.

Bine, ce e interesant e că în „Trado” contextul reușește să le schimbe într-atât încât versurile să pară să se refere la cu totul altceva decât în „Gravitație”, ceea ce e genial pentru o carte de poezie despre traduceri. Neștiind ce altceva mai scrisese Svetlana Cârstean, chestia asta îmi scăpase complet atunci când citisem „Trado”.

cât mă poate ridica de la pământ poezia
te-ntreb
pînă la tine
mă poate ridica?
cînd voi fi și eu
ca peștele-n apă
în aer?

M-am întors la poezia lui J.R.R. Tolkien cu „The Legend of Sigurd & Gudrun”, care e o repovestire în engleză a unor legende nordice, în versuri în stil nordic. Legenda e cea cu Nibelungii, de care am tot auzit (în contexte ca „Wagner”, „operă” și „chestii culturale pe care ar trebui să le caut la un moment dat”), dar pe care n-o știam.

Spre deosebire de „The Fall of Arthur”, J.R.R. Tolkien a reușit să termine poemul aici, ceea ce e excelent – avem povestea în totalitate.

Zeii nordici își văd de viața lor cu veselie, când o profetesă vestește sfârșitul lumii într-o bătălie imensă (Ragnarok). Dacă e ca tabăra lui Odin să aibă vreo șansă de a câștiga, au nevoie de un mare erou dintre oameni, care să moară și care să lupte după moarte de partea lor. Eh, când aude Odin una ca asta, creează Valhalla (aici Vallholl), unde strânge marii eroi morți pentru a avea o armată pregătită pentru Ragnarok.

Urmează aventuri ale zeilor și eroilor, până la Sigurd, marele erou care ucide un dragon, și Gudrun, nevasta lui care n-are o viață deloc fericită.

Versurile sunt tot foarte impresionante, dar conform ideilor nordice, se axează nu atât pe povestire, cât pe scene mărețe, ceea ce face acțiunea un pic dificil de urmărit uneori. Noroc din nou cu Christopher Tolkien, care explică tot ce e neclar.

Dread shapes arose
from the dim spaces
over sheer mountains
by the Shoreless Sea,
friends of darkness,
foes immortal,
old, unbegotten,
out of ancient void.

To the world came war:
the walls of Gods
giants beleaguered;
joy was ended.
The mountains were moved,
mighty Ocean
surged and thundered,
the Sun trembled.

The Gods gathered
on golden thrones,
of doom and death
deeply pondered,
how fate should be fended,
their foes vanquished,
their labour healed,
light rekindled.

Sunt șanse mari să cumpăr și alte cărți de poezii scrise de Tolkien. Și cine știe, poate recitesc la un moment dat „Stăpânul inelelor”, de data asta în original – și fără să sar peste cântece, mai ales că le-am mai și auzit cântate.