Seria asta de postări e „Cartea de azi”, nu „Cărți care mi-au plăcut”, așa că azi vă voi povesti despre una dintre cele mai triste experiențe pe care le-am avut în materie de citit.

Am crescut printre cărți. Aveam mai multe în casă decât citesc majoritatea oamenilor educați într-o viață. Aveam clasici, aveam cărți de aventuri, aveam cărți scorțoase de non-ficțiune, aveam romane plictisitoare și chestii de care nu știu nici până în ziua de azi ce sunt.

Singură dădeam des peste volume care nu-mi plăceau, așa că de obicei mergeam la maică-mea să-mi recomande ea ceva de citit. Eh, azi Cireșarii, mâine Winnettou, poimâine Dumas, răspoimâine Jules Verne, dar până la urmă a rămas fără idei când eu eram fie la sfârșit de primară, fie la început de gimnaziu, mai ales că nu mai citise cărți pentru copii de ceva vreme. Așa că a rugat pe altcineva să-mi aleagă ceva. Cineva care citește critică literară, recenzii culturale și nu numai.

Așa mi s-a ales un teanc mic, din care făcea parte și „Baronul din copaci” de Italo Calvino. Mai exact, Italo Calvino, scriitorul italian postmodern. „Baronul din copaci”, povestea metaforico-filozofică.

Premisa e că un băiat se suie într-un copac pentru că nu vrea să mănânce ce i se dă la prânz și nu mai coboară niciodată de acolo. Niciodată. Și nimeni nu-l aduce jos de o ureche, ci e lăsat să continue așa în adolescență, la maturitate și la bătrânețe. Este literalmente un baron într-un copac.

Povestea asta m-a distrus la vremea respectivă. Baronul nu face nimic interesant. Își face rost de toate lucrurile de care are nevoie ca să trăiască confortabil și se gândește la lucruri. La un moment dat se duce până în Spania pe catargul unei corăbii, dar niciodată nu pare să aibă vreo aventură în adevăratul sens al cuvântului.

Din punctul meu de vedere la cei aproximativ zece ani pe care-i aveam, baronul irosește o mare oportunitate de a trăi pe o încăpățânare stupidă, apoi îmbătrânește fără să fi făcut mare brânză.

Probabil că azi aș vedea acea _mare brânză. _În fond, mă împac bine cu filozofia, cu ironia postmodernă, cu referințele literare și cu faptul că uneori personajele îmbătrânesc fără să fi făcut nimic în afară de gândit și rezolvat probleme banale.

Dar, pentru că mi s-a dat când tocmai terminasem cu „Winnettou” și mă uitam la Karate Kid, o țin minte ca pe o poveste amară despre un băiat care n-a coborât din copac și-atât. Și de-asta, dragi adulți, nu le dăm copiilor cărți „mari” copiilor mici.

Bine, după ce m-am deprimat rău cu baronul, am trecut la a doua carte din teanc, „Sar peste băltoace”, despre un băiat care avusese poliomielită și care rămăsese schilod.

Absolut evident, n-am mai citit niciodată vreo carte din acel teanc și nici recomandată de acel om.

„Baronul din copaci” se găsește la anticariate. De căutat, va fi căutată (sper!) doar de cei care știu în ce se bagă.

---

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.