Roxana-Mălina Chirilă

Jurnal de COVID: câte ceva din toate

Cărți începute: Vreo 7.
Cărți terminate: Vreo 0.
**Stardew Valley jucat: **Până la anul 3, primăvara. Am reușit să ajung la nivelul 100 în Skull Cavern.
Șaluri tricotate: (încă) 1.
Mâncăruri gătite:  ???
**Zile trecute de la ultima dată relevantă: ** ¯_(ツ)_/¯
Croissante realizate cu succes: 0.

Nu știu alții cum sunt, dar eu am o problemă în ultima vreme cu concentrarea. Nu neapărat că uit chestii, dar ce ziceam adineauri?

O să dau vina pe situația generală.

Mi-e (și mie) dor să ies pe afară. Mi-e dor de cafenele și terase, în care stăteam să lucrez anii trecuți când mă săturam de casă. De liniștea de la Velo Coffee de lângă Teatrul „Sică Alexandrescu”, unde de obicei nu era multă lume, chiar dacă locul era grozav. Mi-e dor de Galleria, unde în zilele noroase era o plăcere să stai să te uiți la trafic (în zilele însorite nu, pentru că e ca o seră și te prăjești) și de Kasho, unde stăteam vara pe terasă în parcul din Livada Poștei și ne uitam cum trec mâțele.

Lucrând de acasă, ieșeam destul de des prin oraș, ca să mai scăpăm de aceiași pereți  – altfel lumea noastră s-ar fi restrâns destul de mult. Ne alegeam locurile de ieșit după cine făcea mic dejun bun, cât de confortabil puteai sta să lucrezi acolo, cât de cald era vara, cât de frig iarna, cât de comode scaunele, câtă gălăgie.

Acum, evident, stăm pe-acasă. Se mai livrează – printre altele, ciocolateria noastră favorită, Luado, livrează gratuit în Brașov și contra cost în țară, deci măcar ne putem îndulci. Dar evident că opțiunile sunt limitate și nu putem merge undeva pentru atmosferă.

Sunt zile în care nu-mi vine să cred că e pandemie. Că, într-adevăr, în anul de grație 2020, trebuie să stăm în case. Că e o urgență mondială. Parcă, dacă aș înceta să am impresia că există COVID-19, el ar dispărea. Ba, mai mult, nu va fi existat vreodată. Parcă, dacă m-aș opinti un pic, aș putea să mă trezesc, să mă uit pe fereastră și să văd că e ianuarie și ninge.

Evident, degeaba îmi doresc să fie lucrurile altfel – e o zicală de la englezi care tare-mi place: dacă dorințele ar fi cai, cerșetorii ar merge călare.

Așa că aștept și, ca un președinte, observ cu îngrijorare ce se întâmplă prin țară și în lume. După care îmi văd de ale mele. Încă mai am de lucru, ceea ce e bine. Încerc să scriu, dar n-am stare. Încerc să citesc, dar la fel, n-am stare. Parcă nimic nu mă prinde și nu mă concentrez cum trebuie decât cu greu.

O chestie pentru care sunt extrem de recunoscătoare e că anul trecut m-am apucat, la oha, să tricotez. Înainte, nu aveam absolut deloc răbdare să mă uit la filme și seriale, pentru că simțeam nevoia să fac ceva între timp. După ani de seriale începute împreună și abandonate din cauza mea, mi-am adus aminte că bunică-mea tricota în timp ce se uita la televizor și, în disperare de cauză, mi-am luat niște fire și niște andrele și m-am pus să învăț.

A mers. Acum fac șaluri în loc să-mi rod unghiile de anxietate. E excelent. Mai ascult și podcasturi. Momentan, ascult Podcastul de istorie făcut de Dorin Lazăr și Sergiu Motreanu, care cică ar fi cu istoria României, dar începe literalmente din preistorie și acum e pe larg despre romani; și Be the Serpent, care e despre literatură fantasy, fanfiction și alte chestii mai geek.

Nu știu. Sunt obișnuită cu lucratul de acasă și cu vorbitul cu ceilalți prin telefoane și messenger, dar nici mie nu mi-e foarte bine. Bănuiesc că altora le e mult mai greu.

Dar mă gândesc că or trece toate, în timp. Nu pe 15 mai, pentru că sunt șanse mari să crească numărul de cazuri, dacă lumea a priceput că se renunță la restricții. Ci când o fi.

Avem norocul că amândoi lucrăm de acasă. Putem fi prudenți oricât, pe barba noastră. E ok. Ne putem izola fără probleme, dacă simțim că e ceva. Dar ceilalți? Părinții noștri? Prietenii? Familiile prietenilor noștri? Dar dacă sare numărul de cazuri și iar ne trezim închiși în case, dar pe o perioadă și mai lungă, și cu boala asta începând să ne atingă din toate părțile, pe noi, pe ai noștri?

Eh. Până una-alta, încerc să mă împac cu statul pe-acasă. Să văd unde e intersecția între ce vreau să fac și ce pot face; și să nu-mi fac sânge rău pentru că pierd niște timp în care nu pot fi productivă.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |