Nu puteam să dorm într-o noapte și, în timp ce stăteam și mă uitam la tavan, mi-am dat seama că ce mă obsedează la „Trilogia sexului rătăcitor” nu e suferința, nu sunt bolile de care suferă personajele, nu sunt morțile, iubirile tragice, soții abuzivi, drogurile, mănăstirea și cele o mie de mici lucruri care se perindă într-o paradă a durerii întinsă pe trei generații.

Nu sunt nici cuvintele sofisticate, stilul intelectual, ideile filozofice, imaginile metaforice și visele.

Nu, ce mă obsedează e timpul. Cronologia. Faptul că anii nu se adună, vârstele nu corespund și istoria nu se leagă. În loc să dorm, încercam să rezolv o enigmă care e de fapt o serie de erori.

Sunt problemele pe care un editor ar fi trebuit să le prindă, dar care s-au ridicat în mintea mea la rang de Mare Mister. M-am trezit făcând matematică la miezul nopții, încercând să găsesc o cronologie în care toate evenimentele descrise să aibă sens. În care Mariana își poate pierde prima mare iubire în timpul „războiului” (Al Doilea Mondial?), iar nepoata ei, la 45 de ani după, are telefon mobil (în ‘90?…). În care o femeie merge la spital să facă un avort la cerere (nereușit?!) și e deja mamă când vine Revoluția (deci se făceau avorturi la spital în ciuda Decretului?). În care un bunic moare când nepoata are 11 ani, dar reapare după câțiva ani, la moartea bunicii. Când o operație de polipi are loc când nepoata are 3 ani, dar apoi reiese că a făcut două operații de acest gen, una la 1 an, alta la 4 ani.

Sunt lucruri mărunte, atât de mărunte încât nici nu pot da vina pe Cristina Vremeș că a uitat de ele, că a făcut o scădere greșită, că a mutat o operație mai târziu cu un an – se întâmplă. Te iei cu modificările și uiți câte ceva în urmă. Dar, dacă citești atent o carte, sar în ochi. De-asta e bine să ai pe cineva care vine din urmă și verifică să corespundă tot. Nu știu ce păzește editura Humanitas, dar se pare că nu detaliile din cărțile autorilor pe care-i publică.

**„Trilogia sexului rătăcitor” e romanul de debut al Cristinei Vremeș. **Ca multe cărți românești, e încărcată cu cuvinte mari, imagini metaforice, concepte intelectuale. Ca multe dintre poveștile pe care ni le spunem noi, ca români, și asta e încărcată de suferință, de durere, de boli, de spitale, de abuzuri și de oameni care tac filozofic în fața lumii.

Am mai discutat despre stilul „Trilogiei sexului rătăcitor” acum vreo două luni, așa că n-o să intru în foarte multe detalii, dar repet pe scurt ce spuneam atunci: stilul e obositor. Te biciuiește cu cuvinte și imagini. Nu ai prea multe momente de pauză și simplitate, ci totul e dat la maximum, totul cere atenție, totul te bombardează cu idei, astfel încât, până la urmă, prea puține lucruri ies în evidență. Uneori e aproape experimental, reproducând cu italice monologurile lungi care imită oamenii ce nu se mai opresc din vorbit în viața reală.

Am vorbit întâi de detalii și de stil pentru că, într-un fel, ele sunt cartea. Altfel, cartea nu are un fir narativ foarte clar.

„Trilogia” este despre trei femei, fiecare dintre ele fugită de acasă într-o aventură care-i definește viața: bunica Mariana, mama Liliana și fiica Ada. Bunica e fiică de țărani cu aspirația de a se muta la oraș și a deveni croitoreasă, în ciuda dorințelor mamei ei, Lisveta. E îndrăgostită de Luci, băiat sărac, cu care fuge în lume și are o lună de viață fericită, înainte ca el să fie luat la război și să nu se mai întoarcă. După asta, are probleme de sănătate toată viața și moare foarte mizerabilist spre finalul cărții.

Drept e că, după moartea lui Luci, se căsătorește de două ori și își ucide primul soț, un tip care o abuzează constant. Apoi, se căsătorește a doua oară, se face croitoreasă și devine o femeie destul de dură.

În adolescență, mama Liliana se simte sub papucul bunicii Mariana, așa că se căsătorește ca să scape și să fie la casa ei. Soțul o bate constant, așa că pleacă înapoi acasă, divorțează, și devine mare bogătașă după Revoluție, când vinde fabrici la fiare vechi. (Povestea ei e și cea mai puțin dezvoltată, cred eu.)

Fiica, Ada, e foarte moale și lasă viața să treacă pe lângă ea, până când un băiat îi spune că se desparte de ea, moment în care își dă seama că era foarte îndrăgostită și merge la mănăstire, merge la pădure, devine bulimică, merge în Vama Veche și nu mai e bulimică, ia droguri, citește filozofie, are o grămadă de iubiți, dar rămâne virgină dintr-o frică pe care o are din copilărie. Ada e un amalgam al căilor greșite pe care o poate lua cineva când are probleme în familie și nimic nu pare să se prindă de ea. Nici măcar bulimia.

Poveștile par cumva neterminate. Cele trei, deși sunt în aceeași familie, nu par să comunice – chiar dacă la nivel tematic sunt unite prin suferințe asemănătoare, care ajung să se reverse la toate trei prin suferințe fizice, ar putea la fel de bine să fie și străine, la cât de puțin se observă una pe alta. Și totul se încheie mizerabilist, cu Vamă și vomă, cu puroi și furie; dar și cu visele și revelațiile mistice ale Adei, care își dă seama că ea este o față a străbunicii, bunicii și mamei, una și aceeași cu familia ei. A doua jumătate a cărții ajunge să fie, cumva, un haos, o înșiruire de evenimente claie peste grămadă.

„Trilogia sexului rătăcitor” are părți bune. Ideile sunt variațiuni solide pe teme mai vechi, iar personajele, chiar dacă devin victime, își găsesc forța interioară să se ridice și să devină puternice. Realizarea, în schimb, nu e ideală, iar poveștile lor par să se încurce la un moment dat și să devină, cumva, prea mult și să-și piardă din realitate.

Sunt lucruri lăsate neclare, iar bunica și mama ajung într-un purgatoriu în care evoluția lor s-a oprit, iar ele se golesc de personalitate. Nu știm cine e bunica Mariana la maturitate și bătrânețe. Din victimă și fată fără tragere de inimă la școală, Liliana ajunge afaceristă, dar aici i se termină transformarea, cu o perioadă de suferință când îi moare mama. Poate că asta e și ideea, oprirea din evoluție, dar dacă e pe-așa, atunci nu se simte foarte clar _cine au rămas _și cum le afectează acum traumele vechi.

Nu e o carte pe care aș recomanda-o altora. Nu e o carte pe care mi-aș fi recomandat-o nici mie, pentru că nu prea mă omor după mica suferință mizeră a omului de rând. Dar e și ăsta un curent, presupun, în care lucrurile dor, viața doare, și pe urmă mori.