În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie.

Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat. În plus, versiunea în română nu mai este disponibilă în librării.

În fine, „Jonathan Strange & Mr Norrell” e un volum enorm despre magicieni-gentlemeni englezi dintr-un univers alternativ în care magia există, dar nu e _practicată _pentru că e grea și nu e de bon ton. Are un stil grozav, o poveste și mai bună despre războaiele napoleonice, iar singura acuză care i se aduce de obicei e lungimea. E una dintre cărțile mele favorite.

Susanna Clarke a mai scris și o colecție de povestiri, „The Ladies of Grace Adieu”/„Doamnele din Grace Adieu”, care e stă foarte bine în picioare și nu aș ezita deloc să i-o fac cadou cuiva, Dar Nu Se Compară. E ușurică și simplă față de „Jonathan Strange & Mr Norrell” – dar poate că tocmai de-asta e și mai digerabilă pentru un număr mai mare de oameni.

Și de Erin Morgenstern am mai vorbit pe blog. A scris „The Night Circus”/„Circul nopții”, o poveste despre o întrecere între magicieni ce implică un circ misterios, deschis doar noaptea, care se plimbă prin lume. Morgenstern scrie ca o artistă vizuală – una dintre primele impresii pe care le-am avut despre „The Night Circus” a fost că citesc o sculptură foarte, foarte frumoasă.

În mod normal, aș zice că cele două autoare au prea puține lucruri în comun. Amândouă scriu fantasy, amândouă scriu puțin, amândouă scriu bine; nu suficient ca să le compar. Dar au_ scris două cărți foarte similare în același an: _„Piranesi” (Susanna Clarke) și „The Starless Sea” (Erin Morgenstern).

„Piranesi” de Susanna Clarke

Dacă un autor favorit scrie o nouă carte, tind să o cumpăr când apare fără să-mi bat capul să citesc rezumatul. Nu e cu intenție, pur și simplu așa se nimerește: știu deja că vreau s-o citesc, orice alt considerent e inutil.

„Piranesi” e o carte scurtă, de doar 250 de pagini. După nume și copertă, mă așteptam la ceva similar, poate, cu povestirile din „The Ladies of Grace Adieu” – un basm cu magie, eventual?

Ei bine, nu.

Multe povești fantasy/sf au ca personaj principal un străin care descoperă o lume nouă. Poate e vorba de hobbiți care pleacă din casa lor și descoperă o întreagă lume în încercarea de a distruge un inel. Poate e vorba de adolescenți care descoperă că o lume magică există în secret alături de a noastră. Oricum ar fi, ideea e să poți explora lumea prin ochii lor, pentru că e la fel de nouă pentru ei cum e pentru tine.

Susanna Clarke face fix opusul: Piranesi își cunoaște lumea extrem de bine, în toate detaliile. Nimic nu e neobișnuit pentru el. Pe de altă parte, e fascinat de multe lucruri și le descrie cu rigurozitate științifică, dintr-o perspectivă nefamiliară pentru noi. Din detaliile pe care ni le spune, ne dăm seama că locuiește într-un labirint enorm format din încăperi gigantice pline de statui, iar oceanul se revarsă din încăpere în încăpere conform unor maree previzibile.

Piranesi e aproape singur. Există un singur alt om viu în labirint, precum și rămășițele a treisprezece morți. Cealaltă persoană e tot un om de știință, care vrea să descopere secretele cunoașterii.

Pe măsură ce Piranesi se plimbă prin labirint, devine tot mai clar că ceva nu e chiar în regulă cu lumea respectivă, iar el e mult prea aproape de ea ca să vadă problemele de ansamblu. Întrebările pe care el nu și le pune sunt: unde sunt ceilalți oameni? Suntem într-o lume distrusă? Dacă da, cine a creat un labirint atât de mare și de ce? Dacă e o lume post-apocaliptică, unde sunt rămășițele vechii civilizații (în afară de ziduri și statui)? Piranesi trăiește într-un mister de care nu e conștient, dar care devine din ce în ce mai evident pentru noi.

Povestea e lentă. La început nici nu-ți dai seama unde e firul narativ, sau dacă el există. Dar e destul de clar că există ceva măreț și mitic acolo și e absolut captivant.

„The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Conform bunei mele tradiții de a nu citi rezumatul cărții, m-am trezit după câteva pagini din „The Starless Sea” că habar n-aveam dacă citeam o carte de povestiri scurte sau un roman.

Coperta m-a anunțat că e, totuși, un roman, dar dubiul meu e ușor de înțeles: „The Starless Sea” începe cu o serie de povestiri scurte, terminate ambiguu, care se dovedesc a face parte dintr-o carte pe care Zachary Ezra Rawlins a împrumutat-o într-o doară de la bibliotecă, într-o pauză de la cercetarea pe care o face la universitate.

Cartea lui Zachary e scurtă și ciudată, dar ce-l lovește în moalele capului e că una dintre povestiri e despre el. Nu-i dă numele, ci îl numește „fiul clarvăzătoarei”, dar descrie perfect o întâmplare de când era copil, când a văzut o ușă desenată atât de realist pe un perete încât i-a venit s-o deschidă – cartea îi spune că, dacă ar fi încercat să apese pe clanță, ar fi ajuns într-o lume subterană, un labirint al poveștilor, plin de cărți și magie.

Evident, e șocat și face tot ce poate ca să dea de urma cărții și a simbolurilor din ea ca să afle ce se întâmplă.

Pentru că e o carte fantasy, nu e deloc surprinzător că reușește să găsească lumea subterană. Însă în loc să fie locul magic și plin de lume din povestiri, e o lume aproape abandonată, iar Marea Fără Stele din titlu s-a retras atât de mult încât nici nu mai poate fi văzută.

„The Starless Sea” e o poveste foarte ambițioasă și foarte, foarte frumoasă. Lumea e extraordinară, la fiecare pas e câte un detaliu absolut fermecător. Luna își face apariția în persoană, cărțile de povești reprezintă mai mult sau mai puțin realitatea, până când nu-ți dais seama ce e adevărat și ce e licență poetică. În lumea subterană, poveștile pot fi scrise în fum, gustate în bomboane, înfășurate în jurul trupurilor celor decedați.

E o carte superbă și foarte ambițioasă, dar mi se pare că Erin Morgenstern nu reușește să se ridice la înălțimea a ce voia să obțină. Lumea e superbă, dar firele narative nu sunt mereu foarte clare, iar relațiile între personaje nu se dezvoltă pe pagină, ci apar de nicăieri. Nu mică mi-a fost surpriza când, după ce mi s-a părut că personajul principal dezvoltă sentimente vag romantice față de altcineva, persoana în cauză îi declară nitam-nisam o iubire profundă venită de nicăieri.

O mare de povești

Atât „Piranesi”, cât și „The Starless Sea” sunt cărți visătoare despre labirinturi, lumi magice și povești (deși „Piranesi” e ceva mai puțin evident despre cele din urmă), care descriu locuri de o frumusețe imposibilă.

„Piranesi” e o carte mai simplă (și mai scurtă), așezată și bine închegată, opera unei autoare care știe foarte bine ce vrea și șlefuiește atent până când povestea ia forma pe care și-o dorește. „The Starless Sea” e un proiect care vrea prea mult, dar se pierde pe parcurs într-un haos splendid, într-o explozie de idei și detalii interesante în care, din păcate, se pierde firul narativ. Dar amândouă se adresează celor care iubesc poveștile și cred în puterea lor. Amândouă au nevoie de un pic de răbdare și de flexibilitatea de a accepta o poveste mai stranie, cu promisiunea că va merita.

Mi se pare fascinant că au fost publicate la scurt timp distanță una de cealaltă. E un nou trend în literatură? Au dat de același mit în același timp și au decis să-l interpreteze separat, în stil propriu? Tot ce știu e că acum vreau și alte cărți bine scrise în ale căror lumi să mă scufund.

Oricum ar fi, ambele cărți au fost o plăcere. Dacă ar fi să recomand doar una dintre ele, aș recomanda „Piranesi” pentru că e mult mai solidă per ansamblu, dar și „The Starless Sea” are fanii ei, care o iubesc.