Roxana-Mălina Chirilă

O poveste despre urbanism și cum am colorat odată planșe

A fost odată ca niciodată, pe când eram mică, dar nu mai țin minte cât de mică, un episod care mi-e tare drag și care nu s-ar mai putea petrece astăzi, pentru că tehnologia a evoluat prea mult.

Am crescut printre planșe de arhitectură și proiecte la care se lucra mai ales ziua, dar uneori și noaptea, iar weekendurile erau mai degrabă orientative decât bătute în cuie. Taică-meu era pasionat de orice ținea de tehnologie, așa că prin anii ‘90 făcea import de calculatoare din Ungaria și aveam și noi, și el câte un calculator acasă. Era atât de demult încât n-aveam Windows, ci DOS, iar ca să intri în programe trebuia să știi ce comenzi să-i dai calculatorului.

Ai mei au început, deci, relativ devreme să-și facă proiectele de arhitectură nu doar pe hârtie, cum se făcea clasic, ci pe calculator, deși încă erau prin jurul meu și instrumentele necesare pentru făcut treaba de mână, de la planșeta maică-mii, pe care o are și acum, la foițe de calc subțiri și transparente, ca să poți să-ți copiezi proiectul ușor pe curat de pe planșa de dedesubt, la veșnicele rotringuri cu care trăgeai linii în tuș – și, bineînțeles, tot felul de rigle și nu numai.

Dar era începutul perioadei calculatoristice și, chiar dacă aveau o imprimantă suficient de mare ca să poată tipări planșe enorme, nu era una color.

Eh, pe vremuri, când gândeai proiectul o dată și pe urmă trebuia să stai să-l copiezi de nu știu câte ori de mână, existau desenatori. Recunosc că niciodată nu mi-a fost clar exact care erau responsabilitățile complete ale desenatorului, pentru că eram prea mică pentru a mă întreba de fișa postului, dar știam că desenatorii desenează și _colorează _planșele arhitecților. O muncă fascinantă, mai ales dacă asta e tot ce vezi și înțelegi din ea, fiind copil.

Poate vă întrebați ce e de colorat, la arhitectură. Ei bine, pe lângă proiectele de clădiri de toate felurile cu care se ocupau de obicei ai mei, mai făceau și urbanism, care se ocupă cu planificarea localităților. Iar o parte din proiectele de urbanism (pe lângă romanele-fluviu care sunt părțile scrise) sunt hărțile împărțite în zone colorate în funcție de destinație – rezidențial, industrial etc.

Puteți intra aici ca să vedeți cum arată planșele respective. Sunt multe și se trebuie multiple exemplare din fiecare. Ca să le colorezi e ceva de lucru. De-aia – desenatori.

Ei bine, nu mai știu care a fost contextul. Poate că plecase în vacanță desenatoarea alor mei. Poate că pur și simplu erau prea încărcați. Poate că ai mei voiau să mă învețe ceva despre viață. Nu știu. Ideea e că mini-eu s-a oferit de vreo zece mii de ori să coloreze planșe, chit că nu mă omoram cu coloratul în general, iar până la urmă ai mei s-au îndurat, ba chiar mi-au zis că mă și plătesc pentru treaba asta.

Oho, păi dublu câștig pentru mine! Am primit creioanele colorate șmechere și un pic foarte subțire cu tuș roșu și m-am pus pe treabă. Țin minte și acum că proiectele alor mei marcau marginea localității cu o linie cu buline roșii. Din păcate, n-am acces la proiectele lor, dar reproduc în Paint:

[][2]
Buline roșii.

Îmi plăcea cel mai mult să fac bulinele roșii pentru că erau mici și migăloase. În plus, dădeau foarte bine pe proiectul încă alb-negru. Îmi plăcea și să fac râul cu albastru, și parcă erau și parcuri cu verde. Dar galbenul, care reprezenta zona rezidențială, era interminabil. Dumnezeule, cât pot să locuiască oamenii. Oioioioioi. Locuiau cât vezi cu ochii și pe urmă și mai mult. Noroc că galbenul era suficient de deschis la culoare încât nu se vedea prea tare când schimbai stilul de colorat – nu mai știu cine îmi zisese să fac cerculețe mici, nu liniuțe, probabil desenatoarea alor mei, dar nu puteam să le fac mereu identice.

Am întrebat-o recent pe maică-mea dacă mai știe ce proiect era – mi-a spus că nu știe sigur, aveau mai multe similare în perioada aia, dar e posibil să fi fost satul Malnaș. Uitându-mă la forma arcuită a satului și la Oltul care curge pe lângă el, e posibil. Îmi pare cunoscut. Dar pe de altă parte, am văzut multe planuri urbanistice generale de-a lungul timpului și nu mai știu sigur de unde mi se par cunoscute unele.

Eu țin minte că la final nu prea mai aveam răbdare și chef să fac planșe (să fi fost 40? Eu țin minte că erau vreo 40, dar nu știu dacă nu umflă memoria mea numărul), așa că m-a mai ajutat și maică-mea (scăzând din banii care urmau să-mi revină). Maică-mea, în schimb, ține minte că am făcut pe Tom Sawyer și le-am permis unor colege să coloreze și ele pe o planșă – eu nu țin minte, dar tot ce e posibil.

A fost primul și ultimul PUG la care am colaborat și eu. De la atâta frecat de pagină, mi se tocise degetul mic acolo unde se atingea de hârtie. După un număr de ani, taică-meu a cumpărat o imprimantă color și a început să hașureze planșele cu linii colorate care erau mai mult decât suficiente ca să te prinzi despre ce era vorba și care nu consumau foarte mult tuș. Desenatoarea alor mei era suficient de în vârstă, așa că s-a pensionat.

Iar eu? Cu banii de colorat mi-am cumpărat un skateboard, pentru că skateboardurile sunt Mișto. După care mi-a fost foarte jenă să învăț să-l folosesc în public și mi-era frică să încerc să fac figuri, așa că a stat mai mult nefolosit. Dacă n-o fi fost aruncat sau dat, atunci mai există undeva și astăzi, ca o amintire a faptului că nici dacă dai bani munciți pe un lucru pe care ți-l dorești nu e sigur că îl vei folosi.

Dar ce mi-aș dori acum, după atâția ani, ar fi o carte de colorat pentru adulți cu PUG-uri, așa, de dragul vremurilor de demult. Aș mai colora un Malnaș mic, ba eventual chiar și un Dobârlău.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |