Articolul în care explicam cum funcționează o traducere creativă dând un exemplu din versurile lui Ice Cube a ajuns ceva mai popular decât mă așteptam. Ceea ce e bine, pentru că am văzut din comentariile de pe internetul larg care sunt nelămuririle și obiecțiile – mai ales că traduc deja de peste zece ani, iar asta înseamnă că deseori uit ce e evident pentru oricine privește domeniul din afară și ce nu.

Ca să repet ce spuneam altundeva pe net: nicio traducere din articolul cu Ice Cube nu e finală – nici măcar cea de pe la finalul articolului, care doar începe să semene cu ce ar trebui. După cum se vede, diferența între prima variantă și varianta intermediară e deja ca de la cer la pământ: pasul de la intermediar la final e și el enorm.

Scopul a fost să demitizez un pic procesul și să-l explic. Evident, orice prezentare a unui proces înseamnă să-ți arăți vulnerabilitățile. E mult mai plăcut să dezvălui direct o variantă finală, în care întrebările au primit răspunsuri, alegerile au fost definitivate, iar textul a fost șlefuit. Atunci pare simplu; nu se vede că e o muncă de migală, în care calitatea se obține prin multe permutări lipsite de grație.

Problema 1: sună prost!

Primele reacții pe care le-am văzut au fost negative, pentru că traducerea inițială, care e mai mult o schiță, sună ca naiba. Așa e! Chiar și eu am recunoscut-o. Orice ciornă arată prost, iar orice idee brută este, prin definiție, nefinisată.

Există domenii în care ne-am obișnuit să vedem munca – e plin de artiști care pun clipuri în care desenează. În schimb, când e vorba de cuvinte, nimeni nu prea are chef să dea din casă și să recunoască exact cât de slabă era varianta inițială. Să pornești de la o schiță și să reușești să redai o idee din câteva linii brute e admirabil – să exprimi în propoziții brute niște idei te face să pari în cel mai bun caz butucănos.

Așa că scriitorii comentează doar lucruri drăguțe: că au pus Parisul în Belgia pentru că nu erau atenți, că au încurcat numele unui personaj dintr-o carte precedentă cu numele altui personaj din cartea curentă etc. Nu vin să-ți arate exact cât de tare au bușit-o și cât de neinspirate le-au fost ideile și exprimările inițiale.

Mai mult, chiar dacă ai vrea să-ți prezinți tot procesul, de obicei ai rescris de o mie de ori versiunile și nu le mai poți recupera. Dar de cele mai multe ori e nevoie de multă muncă pentru ca un text să sune bine, natural și să curgă așa cum ar trebui. Iluzia de simplitate e doar atât: o iluzie.

Problema 2: omg, nu știe nimic!

Faptul că am căutat aproape totul într-un text scurt a fost luat ca un semn de ignoranță. Și, într-un fel, da, este!

Atunci când mă uit la un film, citesc o carte sau ascult o melodie simt foarte rar nevoia să mă întind după dicționar. De obicei chiar și ce e mai voalat e destul de clar în context: chiar și neștiind ce e un „pyroclastic flow” în contextul Ice Cube, chiar și fără să caut pe Wikipedia o explicație pe larg, pot descifra sensul, pentru că înțeleg componentele: „pyro” de la grecescul „foc”, „flow” e o curgere; deja îmi sugerează un râu incandescent și transmite superb ideea că atunci când Ice Cube își spune versurile, îi mătură pe toți din cale ca o viitură de foc.

Dacă doar ascult „Gansta Rap Made Me Do It”, nu trebuie să știu mai mult.

Dar dacă _traduc _am altă responsabilitate. Nu e destul să fiu sigură în proporție de 99% că am dreptate – pentru că în 1% din cazuri voi greși. Iar într-o săptămână în care greșesc 1% din lucrurile pe care sunt 99% sigură, voi greși 2-3 lucruri.

Cât de sigură sunt de numărul de „i”-uri din „propriii”? 99%? Merg pe dexonline să verific. Îmi vine să scriu „imuabil” undeva și sunt 99% sigură că înseamnă „care nu se schimbă niciodată”? Merg să verific. Și chiar și așa, uneori (rar) sunt lucruri pe care nu le caut pentru că sunt 100% sigură pe ele – și se dovedește că am greșit.

Nimeni nu e perfect tot timpul. Dar căutările dese și cercetarea și când „știi” sunt moduri prin care eviți să calci în prea mutle străchini.

Problema 3: nu afli lucrurile astea din dicționare!

Era cineva care spunea că nu poți rezolva sensurile unor versuri uitându-te prin dicționare și Wikipedia. Nu știu exact ce altceva ar trebui să fac atunci când sunt nesigură pe un cuvânt sau o sintagmă (nu pe un concept): să mă duc să fac sondaje de opinie pe internet? Să caut cu orele documentare detaliate pe tema dată?

Folosesc o grămadă de dicționare: thefreedictionary (englez-englez), ocazional macmillain (tot englez-englez) sau ce îmi recomandă google când caut la repezeală; apoi hallo.ro ca dicționar englez-român; și, evident, dexonline.ro. Urban dictionary e un dicționar de argou destul de util, care are și multe definiții aiurea, dar de cele mai multe ori găsești și ce-ți trebuie.

Dicționarul nu e doar o unealtă de dat în cap oamenilor pe internet când nu ne place de ei: e și o referință bună pentru consensul majorității cu privire la majoritatea cuvintelor. Nu e cuvântul lui Dumnezeu revelat prin grație divină, etern și imuabil, dar e un loc destul de bun din care să afli ce ar putea să însemne un cuvânt și care-i sunt conotațiile.

E și un loc bun să cauți sinonime care să aibă conotațiile care-ți trebuie, care să nu fie repetitiv, care să sune ori potrivit într-o situație formală, ori un pic arhaic, ori un pic mistic, ori un pic a corporație. Am dialoguri ca cel de aici cel puțin săptămânal_ _(a rămas „monah” în cazul acela, apropo).

Problema 4: bine că am lămurit-o cu „throw up”, știm că nu înseamnă „vomită”!

Se dau versurile astea din articolul precedent:

And I don’t have to show riches
To pull up pull off with some bad bitches
[…]
See ’em throw up Westside California

Ziceam eu acolo că „throw up” nu sună a vomitat în context. Contextul e un lucru foarte important pentru că engleza are chiar mai multe omonime decât româna, inclusiv în verbele compuse. Chiar și la„throw up” spune așa:

1. To vomit.
2. To abandon; relinquish: She threw up her campaign for mayor.
3. To construct hurriedly: shoddy houses that were thrown up in a few months.
4. To refer to something repeatedly: She threw up his past to him whenever they argued.
5. To project, play, or otherwise display (a slide, video, or other recorded image): threw the video of vacation highlights up on the screen.

Deci:

1. A vomita.
2. A abandona.
3. A construi în grabă.
4. A face o referință repetată la ceva.
5. A proiecta un material înregistrat.

Toate pornesc de la ideea de „a arunca” într-un „sus” cu sens mai mult sau mai puțin propriu: mâncarea e aruncată în sus din stomac; arunci conceptual ceva de parcă-l țineai în brațe și acum te descotorosești de el; „arunci” niște materiale și pac, se înalță casa; arunci o idee în conversație; „arunci” o imagine pe un perete.

Ar fi o posibilitate să fie și două cuvinte separate: să „throw” în Westside, California, cu un „throw” argotic, dar deja începe să fie cam profundă analiza în contextul în care Ice Cube se laudă cu succesul pe care-l are la femei.

De cele mai multe ori, „throw up” o să fie cu sensul de vomat (a se vedea spaghetele lui Eminem din „Lose yourself”, adusese în discuție de cineva). Dar nu o să vomiți un cartier. Ai putea cel mult să vomiți într-un cartier, dar atunci ar fi nevoie de o prepoziție: throw up in Westside, California.

Știu că sună a profă de română, dar prepozițiile astea contează mult. Dacă zici „Găina a omorât-o Mariana” înseamnă că Mariana a omorât găina – și că vreau să subliniez cumva lucrul ăsta; poate că te așteptai să fie vie, sau poate voiai tu să omori găina. Dar dacă zici „Găina a omorât-o pe Mariana”, avem deja o găină ucigașă și un accident tragic în care Mariana a murit.

Chiar și așa, sensul unui cuvânt nu e ceva care se „rezolvă” permanent. Nu e ca și cum, dacă ai folosit o dată un anumit sens, nu mai poți folosi altele; nu e ca și cum dacă ai descoperit un sens nou, cel vechi e greșit. Faptul că știu că ușa are broască nu înseamnă că o să cred că yalele orăcăie.

Problema 5: nu sunt redate toate subtilitățile și conotațiile!

Da. Corect. Nu sunt!

E și vina mea că nu am specificat, dar traducerea începută în articolul de dinainte pornea de la presupunerea unei traduceri obișnuite – pentru o subtitrare, de exemplu, cum e cea în engleză de la clipul Irinei Rimes de la Urbanist Sessions. Sau pentru un film. Sau pentru o revistă. Sau chiar și pentru o carte (simplă) de poezie.

Ce am încercat eu să obțin a fost în primul rând acuratețea, pornind de la premisa că publicul vrea să știe ce spune Ice Cube, nu că vrea o melodie românească în stil Ice Cube. Un scop secundar a fost rima: să se vadă că nu e poezie modernă, ci are un ritm și o rimă.

Poți să faci traduceri foarte adaptate, foarte exacte sau mai pe la mijloc (și putem vorbi de asta la un moment dat, dar nu e cazul acum), dar niciodată nu vei reda originalul într-o copie 1:1. Pentru că orice faci, anumite lucruri vor suna într-un fel pentru o cultură și în cu totul alt fel în alta.

Dacă zic, de exemplu, „Ionuț a rămas fără bani, așa că n-a ieșit din Regie două zile, ci și-a mâncat borcanele de zacuscă”, tot românul cam înțelege situația: Ionuț e băiat din provincie, student, stă la cămin, mama ori i-a dat zacuscă, ori i-a trimis prin cineva. Ei, o simplă traducere n-are cum să-ți transmită toate astea. Cititorul pur și simplu va trebui să se prindă din restul cărții, să se familiarizeze cu cultura românească, sau doar să știe că Ionuț a stat în cămin două zile și a mâncat zacuscă.

Și cam asta e interacțiunea noastră cu arta străină: ne uităm la filme despre baseball fără să ne explice cineva ce e baseballul; citim manga fără să ni se explice tropele din manga; ascultăm muzică coreeană fără să ni se explice înainte ce e cu ea. Suntem aruncați în text și ne rămâne doar să înotăm.

La muzică e și mai greu: o mare parte din emoție o duce melodia. Să citești Eminem (chiar și în engleză) e o experiență complet diferită de a-l auzi. Fără modul lui dur de a spune versurile, ai putea uneori chiar să-l iei de poet romantic și naiv:

Cause when we descend together, we begin to move as one
In perfect unison just like the moon and sun

(O să vă las să descoperiți singuri ce piesă e asta și de ce (probabil) n-o știți 😀 )

Există cărți care într-adevăr explică tot contextul. Dar nu sunt simplele traduceri. Dacă vrei o astfel de ediție, te duci la un expert în cultura respectivă, iar expertul respectiv îți creează o ediție critică, pe care o publică probabil pe la vreo editură academică.

Atunci într-adevăr ai loc să explici tot: faptul că facultățile românești sunt ieftine și nu faci credite pentru ele, că părinții le trimit de mâncare copiilor, că Regia e un loc cunoscut la nivelul Bucureștiului  – și tot așa. Dar cărțile respective sunt mai rare.

Sunt și mult mai mari, pentru că întotdeauna se găsesc lucruri de explicat. Recent, am citit autobiografia lui Avvakum, de la Columbia University Press. Pe scurt, Avvakum a fost un preot rus de la finalul secolului 17, care s-a opus unor reforme religioase și a fost în cele din urmă ars pe rug pentru credințele lui. Cartea are 210 pagini, dintre care doar 91 sunt autobiografia propriu-zisă. Vreo 50 sunt introducerea în care sunt explicate personajele și situațiile, iar vreo 40 sunt note explicative despre ce a citat Avvakum greșit, ce s-a întâmplat cu diverse persoane și tot așa.

Dar de cele mai multe ori nu așa ceva se cere, nu așa ceva se cumpără, mai ales nu pentru cultură contemporană. Nici traducerile lui Cărtărescu din Bob Dylan, de exemplu, nu sunt decât traduceri. Se presupune cumva că poți să-ți găsești mai ușor reperele culturale dacă ești interesat, sau că poți intui despre ce e vorba.

**Cam astea ar fi ideile pe care am vrut să le explic după ce am văzut reacții. **Dacă are cineva curiozități, mai răspund din când în când la ele, dar nu promit nimic.