Roxana-Mălina Chirilă

O pomenire

Un lucru pe care nu ți-l imaginezi când ești copil și timpul se scurge lent e prezența niciodată foarte îndepărtată a morții pe care ajungi să o trăiești ca adult. Golurile pe care le lasă. Amintirile care te lovesc uneori, când te uiți la numere de autobuz în stație și vezi 1-4-6-35-3 și ți se taie răsuflarea pentru că acum mai bine de 20 de ani formai numărul la telefonul fix și aproape că auzi acel „Alo?” și stai să-ți imaginezi cum ar fi să mergi într-un magazin de antichități, să ridici un receptor al unui telefon nelegat nicăieri și să auzi de cealaltă parte, din nou, aceeași voce, poate mai tânără decât ai auzit-o vreodată, vorbind din trecut, de când de-abia își montase telefonul.

Sunt zile în care te plimbi pe sub Tâmpa, uitându-te la centrul atât de vechi al Brașovului și îți dai seama că bunicii tăi s-au plimbat pe acolo, probabil, odată. Te întrebi ce-au vorbit, ce și-au spus. Te întrebi cum sună vocea bunicii pe care n-ai cum s-o mai ții minte, o bunică care era exista doar în povești pentru tine când erai copil, antică precum imperiile și Roma, dar îți dai seama că ești cam pe la vârsta pe care o avea mama ta când nu mai avea mamă și realizarea te lovește altfel.

E telefonul scurt pe care îl primești și îți dai seama că niciodată n-o să poți să te cerți cu primul tip de care te-ai îndrăgostit vreodată și pe care niciodată nu te-ai putut supăra pe cât de mult ar fi trebuit. Întrebarea, acum fără răspuns, dacă a știut că-ți face rău și s-a folosit de sentimentele tale neîmpărtășite sau dacă ți-era prieten și a crezut că face bine. Întrebarea, la care nu știi dacă vrei răspunsul, dacă a murit de dobitoc în numele credinței lui sau dacă ar fi murit oricum.

O carte pe care nu i-ai returnat-o niciodată unei prietene a unei prietene, pentru că ai tot uitat, iar apoi n-ai mai avut cui.

Zilele în care ții pe cineva de vorbă în timp ce se învârte pe coridoarele spitalului, așteptând ceea ce speră să nu fie inevitabil – și nu știi ce să zici, dar zici oricum.

Când te duci la înmormântarea unei persoane pe care ai cunoscut-o și îi vezi fiicele, prietene vechi, și nu știi dacă reușești să spui „Îmi pare rău” sau ți s-a tăiat vocea cu totul. Și urăști faptul că ești atât de emotivă și te întrebi cu ce _drept _îți vine să plângi.

Momentul în care râzi la înmormântarea bunicului pentru că ți-ai amintit ceva amuzant legat de el. Furia bunicii – nu pe tine, ci pe faptul că totul se termină așa.

Sunt unii care spun că e ciudat și nepotrivit să-ți anunți suferința public. Dar ce sunt, dacă nu ciudată și nepotrivită? Iată-mă, aceeași ca întotdeauna – cu mult mai multă experiență în a-mi mima normalitatea, dar în esență, niciodată chiar cum ar trebui. În loc să tac, vreau să scriu, vreau să spun: a murit cineva și trebuie să știți cine.

Iată-mă, deci, la unu noaptea, neputând să dorm pentru că a murit diriga din liceu și, iată, deci, în ciuda faptului că nu e o bunică sau un bunic (nu mai am), nici o mătușă (am puține și sunt bine) sau un părinte (sunt toți bine), iată: nu pot să dorm, ci stau și-mi aduc aminte. La pomenirea ei nu mă duc pentru că ar fi un spectacol: plâng din orice, iar când am motive, nu se mai oprește. Sunt un izvor nesecat de lacrimi, plâng la nervi, plâng la râs, plâng de tristețe, plâng de nostalgie. Sunt descendentă a naiadelor, unde sunt eu, e și apă curgătoare. E neplăcut, dar dacă aș fi în ocean, nu s-ar vedea.

Diriga era profesoară de fizică și, cred, am zis în multe rânduri că am fost olimpică la fizică în liceu (și în gimnaziu, dar aveam altă profesoară). Se întâmplă un lucru când mergi să interacționezi cu un profesor mai îndeaproape: devine om. Nu mai e doar cineva de la catedră, care îți face sau nu zile fripte, ci începi să-l vezi ca pe o persoană, să-i ghicești fericiri și dezamăgiri. Dacă ești atent, din câteva cuvinte poți înțelege multe.

Diriga era om, pentru mine. Nu OM, cum spun cei de pe net când se referă la marii lor profesori – ci om. Nu la o distanță impunătoare, pe un soclu prea înalt, ci aproape.

(Scriu asta și mă încearcă brusc anxietatea: o să vadă ce am scris. O să mă sune mâine. O să zică, „Mălina, ce. scrii. tu. acolo? Cine ți-a zis ție așa ceva?”, iar eu o să intru în pământ de rușine că am spus că a murit! Mă duc pe Facebook, văd o poză cu ea și elevii ei, mă simt toantă, da, normal, de câteva ore mă gândesc degeaba că a murit. Mi-am imaginat lumânarea de doliu! Apoi văd: nu, o posta cineva tot ca amintire – „Dumnezeu să vă odihnească în pace.”)

La începutul clasei a noua, nu o înțelegeam. Mă intimida puternic. O femeie mică de statură,  tăcută, roșcată, tunsă scurt, cu o privire pătrunzătoare. Mă scotea la tablă și mă pierdeam. Mă făcea să plâng – dar, din nou, asta nu spune mare lucru; unde sunt eu, e și izvorul de apă sărată.

Abia apoi, când am început să învăț pentru olimpiade și s-o cunosc îndeaproape, mi-am dat seama (cu stupoare), că privirea ei nu era deloc ucigătoare, ci doar foarte atentă. Puține îi scăpau. Dar între patru ochi, a devenit repede clar că avea o personalitate blândă și binevoitoare – și un pic de umor.

Când eram într-a unșpea, eram la olimpiada județeană – încă nu începuse proba, dar eram deja în sălile de concurs, când mi-am dat seama că uitasem formula pentru transformarea stea-triunghi. Am o memorie grozavă: vă pot spune care a fost PIN-ul de la curierul de azi-dimineață fără să mă uit, dar când e vorba de lucruri pe care aș vrea să le rețin, e după cum ți-e norocul. Așa că am sunat-o pe dirigă s-o rog să-mi spună formula. A oftat lung, recunoscându-mi talentele memorabile, și mi-a repetat-o fără să-mi reproșeze nimic.

Când mergeam pe la ea pe acasă, mă servea deseori cu siropuri cu miere făcute de ea. Era pasionată de siropuri – și de apicultură – știu că avea și ea niște stupi. Iar odată, nu știu cum a venit vorba (poate de la transformarea aia stea-triunghi), mi-a spus că a avut un elev foarte simpatic, dar nu neapărat prea bun la fizică. Iar odată le-a dat o lucrare și l-a văzut pe băiat că se chinuie.

„Ce-i, Cutare?” l-a întrebat ea.

„Nu știu la definiția cuantificării.”

„Nu știi?” a zis ea. „Scrie ce știi, poate e bine.”

Și l-a văzut că se luminează la față și începe să scrie cu entuziasm. Când i-a corectat lucrarea, a văzut și ce era acolo: „Cuantificarea este procesul de stropire cu cuant al particulelor electrice, care rămân astfel blocate în propriul lor câmp electromagnetic.”

A râs cu lacrimi și l-a rugat să-i lase ei lucrarea, ca s-o păstreze de amintire, iar el a fost de acord.

V-aș putea spune de experimente făcute la clasă și de cum mă străduiam să învăț să folosesc instrumente pentru proba practică de la națională. V-aș putea spune că am ajuns să iau și un premiu special (parcă) pe la națională, iar o parte e meritul meu că am învățat, dar o mare parte e și meritul ei, pentru că a predat. Dar știm cum arată un profesor bun, și că te face să simți dragoste de materie.

Așa că o să vă spun altele. Diriga fusese sportivă în tinerețe, înainte să dea la fizică. Avea și ceva îndrăzneț, aproape sfidător la adresa provocărilor. Ușa ei de la casă se tot bloca și nu se mai putea deschide de dinăuntru, ceea ce însemna că uneori întârzia la prima oră de la școală (nu des, doar memorabil) pentru că trebuia să găsească pe cineva căruia să-i arunce cheile de pe geam ca să-i poată deschidă ușa.

„Acum câțiva ani,” mi-a zis ea, „trebuia _neapărat _să ajung la prima oră de la școală, dar nu era nimeni care să mă ajute.”

„Și ce ați făcut?”

„Am sărit pe geam. Acum n-aș mai face-o.”

De la etajul doi, dacă nu mă înșală memoria. Dacă mă înșală memoria, de la trei. Dar cred că era doi. Uneori mă întreb dacă era adevărată povestea, dar înclin să cred că da.

(Acum mă întreb și dacă îmi imaginez povestea asta; dar iar îmi vine să verific dacă nu cumva mi-am imaginat că a murit.)

Mai treceam pe la ea pe la școală uneori, mai ales în primii ani după ce terminasem. Uneori pregătea alți elevi de olimpiade și îmi spunea cine erau cei mai promițători. Erau mai mulți decât pe vremea mea.

Cred că am dezamăgit-o spunându-i că voiam să dau la informatică și/sau japoneză-engleză. Cred că ea ar fi vrut să dau la fizică, dar pe mulți am dezamăgit și eu cu alegerile mele în viață.

(M-am dus să mă uit când s-a născut. 14 septembrie 1959.)

A început să predea pe vremea comuniștilor. Când a ajuns la prima școală unde urma să predea, i s-a aruncat o privire scurtă:

„Nu eliberăm diplome de opt clase.”

„Am diploma de opt clase,” a zis diriga. „O am și pe cea de liceu. Și pe cea de facultate. Eu am venit aici să predau.”

Și când era la cules de porumb s-a trezit împinsă de la spate de o colegă care a crezut că era o elevă și a vrut s-o îndemne la treabă. Mică de înălțime, cu un aer tineresc, ba poate chiar și cu părul mai lung (parcă?) aducea prea bine cu o elevă, mai ales la o privire rapidă sau văzută din spate.

…E ciudat, când pui cap la cap poveștile pe care le știi despre cineva și îți dai seama că uneori nu sunt foarte multe, chiar dacă omul acela a însemnat mult pentru tine. Și te întrebi dacă le ții minte bine, după atâția ani. Dacă într-adevăr ea era cea care s-a dus singură la dentist la o vârstă preșcolară, fără urmă de frică (pentru că nu știa ce e acolo, e drept). Te întrebi și dacă îți aparțin sau dacă sunt, într-un fel, furate pentru că doar ți-au fost povestite ție și nu sunt ale tale. Dacă ar trebui să spui doar lucruri pompoase și mărețe ca să subliniezi că era cineva.

Dar tu nu pui oamenii pe piedestal de felul tău. Nu ai încredere în socluri și în perfecțiune. Îți amintești de plăcerea de a face probleme de fizică, de pregătirea pentru laborator, de bucuria dirigii când ajungeai la naționale, de propria ta dorință de a o impresiona pentru că, în felul tău, o iubeai.

(Nu are cum. Nu are cum să fi murit. Și te uiți din nou. Și vezi. E grupul de colegi de clasă unde se spune, exact cum știi de acum câteva ore. Nu poți să zici nimic. Nu vrei să participi. E atât de absurd, că acum o săptămână ai fi putut s-o suni, iar acum nu poți. Că e acolo, undeva, alături de numărul 1-4-6-3-5-3 de la Cluj, și de alte numere, de-acum uitate, că într-o zi poate o să ajungi în magazinul ăla de antichități și o să pui degetul pe roata unui telefon vechi și o să învârți cifrele și o să țăcăne – și la final, nu se va întâmpla nimic.)

Îți amintești, în schimb, de zâmbetul ei, de culegerile de probleme pe care le făceai, de poveștile ei, și de felul în care ai plâns odată, când ai vizitat-o la școală după câțiva ani după ce terminasei liceul, iar ea zisese că o duci bine, iar tu erai frântă pe dinăuntru și n-ai mai putut zâmbi. Și cum te-a ascultat, și ți-a zis că înțelege prin ce treci, iar apoi te-ai condus să te speli pe față și totul a fost un pic mai bine.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |