Roxana-Mălina Chirilă

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile mele (1)

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

  1. O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
  2. O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
  3. O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
  4. O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
  5. O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
  6. O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
  7. O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
  8. O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
  9. O carte cu multe poze (sau ilustrații).
  10. O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea.

Am început să citesc pentru provocare cam din momentul în care am lansat-o, pentru că aveam nevoie de ceva interesant de citit. 

„Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer

Cartea asta am ales-o de pe NetGalley, pentru că se pare că sunt mare fan de Columbia University Press. Asta nu este o propoziție pe care m-aș fi așteptat s-o spun vreodată, dar… asta-i viața. Au cărți interesante de non-ficțiune și uneori și de ficțiune, așa că ocazional dau o raită pe acolo.

„Green with Milk and Sugar” e o carte despre ceai – sau mai exact, despre cum s-a dezvoltat industria de ceai japoneză în raport cu SUA, axată pe secolul 19. Autorul e profesor universitar de istorie, dar și provine dintr-o familie care a început să importe ceai japonez în urmă cu mai bine de un secol; cu alte cuvinte, are și deschiderea spre subiect, și pregătirea necesară ca să se ocupe cum ar trebui de el.

E o carte academică, dar poate fi citită destul de ușor și de publicul larg (lucru pe care cred că simt nevoia să-l specific pentru că m-am apucat de o carte de Foucault, în care nu se aplică același principiu al lizibilității) și e chiar interesantă. Se pare că exista o cultură a băutului de ceai în trecut, care era chiar dezvoltată – la un moment dat Hellyer amintește o idee a cuiva cum că e posibil ca americanii să fi băut mai mult ceai decât cafea, mai ales dacă refoloseau frunzele (ceea ce nu e deloc exclus).

„Green with Milk and Sugar” cuprinde o grămadă de lucruri interesante: de la cine se importa ceai (inițial de la chinezi aproape exclusiv, apoi și de la japonezi, apoi încep să apară India și Ceylon în scenă), raportarea la cei de la care se importa (chinezii au fost văzuți de devreme ca „murdari” și, aș zice, barbari, iar japonezii într-o cheie bună, ca apoi rasismul să se extindă și asupra japonezilor), cum se face ceaiul, ce tehnologii se foloseau, cum a ajuns să se dezvolte industria ceaiului în Japonia în contextul schimbării de regim politic, cum se transporta ceaiul (pe corăbii care mergeau în jurul Americii de Sud sau Africii) și nu numai.

În plus, are câteva date exacte despre cantitatea de ceai importată și durata călătoriilor, descrie unele dintre campaniile de promovare ale ceaiului de către Japonia și de către firmele distribuitoare și, mai ales, are și poze cu reclame, cu persoane importante din industrie și cu oameni lucrând în industrie.

E mai interesantă decât crezusem inițial că o să fie și spune o poveste bine închegată. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, e faptul că se axează atât de mult pe ceai încât nu oferă un pic de context: cum ar fi prețul ceaiului în raport cu alimentele zilnice și câștigurile oamenilor din diverse pături ale societății, sau ce bani se învârteau în comerțul cu ceai raportat la alte tipuri de comerț intern și internațional.

Pe de altă parte, am băut o grămadă de ceai de când am terminat cartea asta, pentru că mi-a stârnit pofta. E drept, l-am băut simplu, fără nimic în el – spre deosebire de americanii de demult, care ar fi băut ceai colorat artificial (cu albastru de Berlin), lăsat la infuzat zece minute într-o cantitate mică de apă, la care se adaugă apoi cu încredere zahăr și lapte.

Cartea asta se va lansa oficial în octombrie 2021; eu am citit o copie trimisă în avans de Columbia University Press, via NetGalley special pentru a fi recenzată.

„Boyhood Days” de Rabindranath Tagore

Asta e, conform cerinței provocării, o carte foarte scurtă: sub 100 de pagini. Nu mai știu exact de unde am luat-o, dar știu sigur de ce: Tagore e un poet indian cunoscut, care a luat premiul Nobel. Dar pe lângă asta, când citisem în liceu „Maitreyi” de Mircea Eliade, reținusem că Maitreyi îl pomenea pe Tagore ca mare poet și îl pusesem pe lista de oameni de citit… într-o zi.

„Boyhood Days” e o serie de povestiri scurte despre copilăria lui Rabindranath Tagore din India din a doua jumătate a secolului 19, scrisă de autor la bătrânețe. Suna excelent în teorie: am o anumită fascinație pentru secolul 19, îmi plac povestirile de familie, nu știu mai nimic despre India acelei perioade, dar vreau să aflu.

Din păcate, cartea e adresată unor copii care trăiesc în India anilor 1940 și care, probabil, au măcar o vagă înțelegere a ceea ce fusese înainte, chiar dacă doar prin prisma prezentului lor. În plus, e tradusă de Radha Chakravarty, o profesoară universitară, care a decis să păstreze savoarea textului original lăsând netraduși termeni fără un corespondent direct în engleză, ceea ce înseamnă că tot ceea ce evocă o realitate pentru indieni e o înșiruire criptică de litere în traducere. Iar lucrurile specifice Indiei sunt multe, așa că fiecare pagină are în medie 2-3 cuvinte astfel, iar unele depășesc media, așa că poți citi rapid de paan, betel, chuna, khoyer, catechu, albola, amburi, sandesh, ustad, raga pe aceeași pagină.

Nici nu mă mir că introducerea, scrisă de Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie, deplânge faptul că parcă nu e la fel cartea în traducere.

În fine. Poate că e un volum de interes pentru fanii lui Tagore sau pentru cei care știu India mult mai bine decât mine, dar în ce mă privește, marele ei avantaj a rămas doar faptul că e scurtă, deși speram să aibă mai multe calități de-atât.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |