Amu’, eu vorbesc engleza binișor, da’ parcă e ciudat să vorbesc în engleză cu doi români dacă vreau să mă asculte și alții. Discuția de până acum e între Raluca Enescu și Dorin Lazăr și e legată de libertatea de exprimare.

Din câte înțeleg, toată treaba a pornit de la faptul că există un site unde se strânge lumea să facă miștocăreli la adresa unor persoane publice, ceea ce deseori degenerează în hărțuirea persoanelor, ceea ce a dus și la sinucideri.

Raluca și Dorin discută despre importanța libertății de exprimare în general, dar eu cred că există două lucruri, distincte, dar ușor de confundat: libertatea de exprimare și dreptul de a fi auzit.

Libertatea de exprimare înseamnă că nu poți să faci închisoare pentru ceea ce spui – între anumite limite. Pentru că nu poți să zici, „hai să-i dăm în cap lui Alexandru-Igrec Icsulescu”, pentru că e instigare la violență.

Dreptul de a fi auzit nu cred că există. Nu doar că nu poți forța pe cineva să te asculte (după cum o demonstrează generații de elevi care nu ascultă ce le zic profesorii), dar nu poți forța pe nimeni să-ți dea un microfon.

Problema e că trăim într-o lume în care o parte destul de mare din comunicare se petrece prin publicare. Înainte trebuia să mergi la o editură sau la un ziar sau să măcar la o tipografie pentru a-ți răspândi mesajul și nu era garantat că o să te publice cineva. Statul era cel care trebuia să nu interzică, dar nu cred că a argumentat vreodată cineva cu capul pe umeri că dacă nu apari la TVR să spui că îți plac pisicile nu ai libertate de exprimare. Pur și simplu TVR are dreptul să decidă pe cine promovează în direct și pe cine nu.

Dar nu mai trăim în lumea aia. Momentan publicăm o grămadă de mesaje. Tot ce e pe Facebook? E ca și cum ar fi dat la gazetă. O gazetă a familiei, poate, pe care o citesc câțiva oameni; dar poate și o gazetă națională.

Asta înseamnă că discursul privat și cel public se amestecă. Ceea ce e o problemă, pentru că într-un fel tragi la răspundere pe cineva care vorbește public și altfel pe cineva care vorbește privat. E foarte ușor să vorbești public, iar platforma nu mai pare să fie un privilegiu, ci un drept.

Așa că ai o grămadă de neaveniți care vor și să vorbească liber (ca-ntre prieteni), dar și public. Vor puterea, nu și responsabilitatea. Se urlă prea mult că libertatea trebuie interzisă pentru unii, dar nu și pentru alții, și toată lumea are criterii proprii despre cine sunt „unii” și cine sunt „alții”. Între timp, își iau justiția în mâini și bagă hărțuială, pentru că sugestiile că cealaltă parte ar trebui, dacă nu linșată, măcar denunțată, sunt mult prea dese.

Eu propun să închidem tot internetul public, să lăsăm doar un messenger unde să ne putem adăuga unii pe alții să discutăm 1 la 1 cu familia, prietenii și colegii de muncă (până în 100 de contacte, 200 pentru cei care lucrează cu publicul, ca să nu se umple de spammeri) și să dăm acces din nou la vorbitul public doar pe bază de cereri, în care să iscălim că am priceput care sunt regulile discursului public, plus primele 5-10 postări programate adăugate la dosar, ca să se verifice că sunt civilizate și nu includ sugestii de linșare a persoanelor publice.

Facem niște moderatori oficiali, nu chiar judecători, dar pe acolo, și când primești o raportare, se strâng repede niște jurați, se face un proces, și se vede dacă mai rămâi pe internetul public sau primești ban un an sau doi. Și dacă acuzatorul te acuză aiurea, poți să-l raportezi și tu.

Soluția e cretină, dar nu e cu mult mai cretină decât toate cele gen „să le închidem gura celorlalți” și „hai să tăbărâm toți pe Alexandru Igrec-Icsulescu să-i spunem că e un rahat cu ochi”.