Am văzut zilele astea niște comentarii de-a dreptul lipsite de empatie la adresa lui Simone Biles, gimnastă cu 4 medalii de aur la Olimpiadă, 19 medalii de aur în campionate mondiale și alte premii. A început antrenamentele la 8 ani, cariera de elită în 2011 și cariera de senior în 2013.

Momentan, s-a retras din competiție în timpul Olimpiadei pentru că în timpul unui exercițiu și-a pierdut percepția asupra propriei poziții în aer, lucru care s-a văzut prin faptul că a realizat 1,5 răsuciri în aer în loc de 2,5 câte ar fi vrut, apoi a aterizat prost. A motivat retragerea prin faptul că vrea să-și îngrijească sănătatea mentală.

Mulți spun că nu ar fi trebuit să se bage într-un sport atât de competitiv dacă nu are mentalul tare.

Eu aș spune că nu ajungi să ai 4 medalii de aur la Olimpiadă și 19 medalii de aur în alte campionate mondiale dacă ai mentalul slab. Ca să ajungi acolo trebuie să muncești enorm – și ca să fii mai codaș, tot trebuie să muncești enorm. Iar drumul e plin nu doar de voință și de tras de tine, cum ne sugerează filmele gen Karate Kid, ci și de probleme, durere, accidente.

Nu urmăresc campionatele de tenis nici măcar când joacă Simona Halep (scuze, Simona), dar mai aud știrile. Aud cum a suferit o ruptură musculară, cum avea (are?) hernii de disc, cum a avut prima problemă cu spatele la 17 ani. Sportivii trag enorm de ei și, din câte am înțeles, sunt foarte, foarte obișnuiți ca ceva să doară.

Ca să citez din articolul către care am dat link, care e despre tenis, dar totuși:

„I think tennis is one of the most physically demanding sports in the world,” said Sania Mirza, currently in the women’s doubles quarterfinals with partner Jie Zheng. „I don’t remember one time in the last 10 years waking up without feeling anything.”

„If you don’t have pains,” Jankovic said, „it’s weird. If you wake up in the morning and you don’t have pain anymore, you haven’t done a good job.”

Și traducerea:

„Cred că tenisul este unul dintre sporturile cele mai solicitante fizic din lume,” a spus Sania Mirza […]. „Nu-mi amintesc să mă fi trezit niciodată în ultimii 10 ani fără să simt ceva.”

„Dacă nu te doare nimic,” a spus Jankovic, „e ciudat. Dacă te trezești dimineața și nu simți durere, ceva n-ai făcut bine.”

Nici pentru gimnaste nu e ușoară viața. Și pot ajunge să aibă dureri cronice. Din nou, când se întâmplă ceva, nu e ca în filme, că se scoală personajul principal și face un efort de voință și bate pe toată lumea deși are niște dureri oarecare – aia e normal. Hei, în 2018, Simone Biles a intrat în competiție deși avea o piatră la rinichi și a câștigat un campionat mondial.

Asta înseamnă că aici s-a trecut de punctul respectiv. Că Biles a simțit că ceva e mai puțin în regulă decât în 2018. Durerea nu e doar un obstacol de depășit, e și un semnal de alarmă. Iar un profesionist care a tras de sine mult timp probabil că nu vorbește aiurea când spune că nu mai poate duce. Probabil că își dă seama ce i-ar face rău pe termen lung și ce i-ar putea termina cariera.

În contextul lui Biles, am tot auzit de Kerri Strug la Olimpiada din 1996. Am căutat un clip ca să văd care a fost victoria ei de acolo. Hai să vedem.

Tonul e foarte admirativ: Kerri Strug, lăsată la urmă, a făcut o săritură și a căzut aiurea. Și-a rupt două ligamente la gleznă, dar s-a ridicat, a alergat din nou, a executat iar săritura, a nimerit aterizarea și a luat aurul. Parcă te inspiră.

Sau poate că nu. Uitați-vă la ea după prima săritură. Pleacă șchiopătând, un pic palidă la față. Apoi se duce. Aleargă iar. Face săritura. Sare într-un picior. Cade în genunchi. Se târăște jos de pe saltele. Pentru că a aterizat pe o gleznă deja rănită de la o înălțime considerabilă.

Ar fi câștigat aurul oricum. Nu era nevoie de a doua săritură, dar încă nu se știa treaba asta. Iar cariera de gimnastă a lui Kerri Strug s-a terminat acolo, la 18 ani. Un moment de inspirație cu „uite ce a făcut în cele mai groaznice condiții” a fost cumpărat cu prețul unei părți din viitorul ei. Spectatorii nu au plătit acel preț, așa că le-a fost ușor să se simtă inspirați și plini de admirație; dar Kerri Strug a plătit prețul pe multă vreme de atunci încolo. Ar fi luat medalia de aur oricum și probabil ar fi putut să mai intre și în alte competiții, să câștige și acolo pentru SUA și ea însăși.

Dacă Biles se simte nesigură pe ea, dacă are nevoie de timp să se adune, probabil că știe ce știe. Probabil că își dă seama (mai bine decât spectatorii) de riscurile meseriei, de posibilitatea  ca un moment de ezitare inconștientă să ducă la un accident grav. Că poate își rupe o mână, un picior, sau mai rău, că poate rămâne paralizată pe viață. Se numește „prudență”. Înseamnă că-și știe limitele și nu are hybrisul de a se crede invincibilă.

Dacă un sportiv decide să spună „piua”, deși a muncit enorm ca să ajungă unde e, nu cred că e de datoria tuturor să huiduie că nu trage de el până la autodistrugere.