La finalul cărții, mama protagonistului se întoarce spre iubita acestuia și îi spune (parafrazez): să nu-ți fie teamă! Deși Paul se va căsători politic, nu o va atinge nici cu un singur deget pe noua lui soție. Se spune că e o fată cultivată – sper ca asta să o încălzească cu ceva, pentru că soț n-o să aibă, în mod real. Noi, concubinele, vom fi cele reținute de istorie ca soții.

Cu această precizare, cartea se încheie.

Sună de parcă aș fi dat un spoiler, dar nu e cazul. Ultimul paragraf din „Dune” de Frank Herbert e o discuție secundară, care nu prea are o legătură cu marile teme ale cărții: destin, politică, lupte între case nobiliare, natura puterii, ecologie, psihologie, religie. Frank Herbert creează o lume interesantă și situații complexe, bine echilibrate, în care conflictele interne ale personajelor, conflictele dintre culturi și conflictele dintre facțiuni politice se susțin unele pe altele într-o poveste care nu degeaba e atât de renumită. De aceea, finalul abrupt despre situația conjugală a unui personaj secundar m-a făcut inițial să cred că-mi lipsește un capitol – sau măcar un epilog.

Dar, într-un fel, încheierea abruptă din „Dune” e în ton cu restul cărții: stilul e uneori neclar, de multe ori necizelat, câteodată pompos fără motiv, dând impresia că Herbert nu e mereu sigur ce ar trebui să ne arate și cum.

Fiecare capitol începe cu fragmente din cărți fictive scrise despre Paul Muad’Dib Atreides, personajul principal, dar poate din dorința de a nu ne dezvălui chiar el prea multe despre ce urmează să se întâmple, Frank Herbert rămâne la nivelul superficial de afirmații aproape generale, dar cu iz de înțelepciune. Singura funcție reală pe care o îndeplinesc este să transmită ideea unui destin măreț și a unei istorii intens analizate, ceea ce reușesc să facă din plin (deși, la finalul cărții, nu pot să nu mă întreb dacă respectivele cărți nu sunt tratate scrise la plictiseală).

Unele elemente sunt naive: deși cartea a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocuri video. Soldații obișnuiți sunt genul de adversari pe care i-ai întâlni în prima fază a jocului, când îți faci mâna. Par puternici până îți faci mâna, dar apoi se poate trece prin ei ca prin brânză. Legiunile imperiale sunt deja la câteva niveluri peste soldați, fiind compuse luptători foarte de temut. Aici deja vorbim de adversarii reali ai jocului.

Iar fremenii, oamenii deșertului, sunt fiecare dintre ei câte un boss OP. Chiar și copiii lor lovesc de 3x mai tare decât un legionar și probabil au boost-uri de dexteritate, așa că sunt greu de doborât și un coșmar pe câmpul de luptă. Iar mai tare decât toți fremenii este protagonistul Paul, cel ce are super-puteri.

Alt aspect care m-a lovit prin naivitatea lui e un test la care e supus Paul la începutul cărții: trebuie să-și demonstreze umanitatea (?) ținându-și mâna într-o cutie neagră care-i cauzează  o durere ce crește de la aproape nimic la agonie (…?). Asta demonstrează că… nu știu, dar să-mi spuneți voi, că poate aflu și eu cât de umană sunt când mai dă greș vreo anestezie la dentist și-mi bagă freza pe nervul viu.

E o reamintire a faptului că SF-ul așa cum îl știm azi e un gen relativ nou, iar clasicii genului au sunt într-adevăr influenți, buni și cunoscuți, dar scriau într-o zonă de nișă, mult mai permisivă, care nu le cerea șlefuirea la care ne-am aștepta de la un clasic de azi. Cu alte cuvinte, „Dune” este „Dune” pentru că a fost scrisă la momentul corect. În ziua de azi, aceeași carte nu s-ar mai bucura probabil de același prestigiu.

Trecând peste stângăciile lui Frank Herbert în mână, însă, povestea devine chiar interesantă.

Paul Atreides este fiul ducelui spațial Leto și al concubinei lui, Jessica. În același timp, este și rezultatul selecției genetice făcute de-a lungul multor, multor generații, cu scopul de a produce un fel de supraom cu puteri extraordinare. Organizația care a pregătit treaba asta din umbră, Bene Gesserit, e un fel de ordin mistic-religios-științific-bătăuș format doar din femei cu puteri aproape magice de luptă și manipulare psihologică.

La începutul cărții, Paul are 15 ani și ajunge pe planeta deșertică Arrakis (numită și Dune) pentru că tatăl lui a fost trimis să o conducă. Arrakis e un imens deșert periculos atât din cauza riscului mereu prezent al deshidratării și a furtunilor teribile de nisip, cât și din cauza viermilor de nisip enormi, lungi de zeci sau chiar sute de metri, care își fac apariția de fiecare dată când simt mișcare și atacă orice ființă vie sau dispozitiv pe care le cășunează. Singurii care se pot descurca fără probleme în această lume aridă sunt fremenii, nativii cu ochi complet albaștri, fără niciun pic de alb.

Planeta e un iad, dar are o resursă naturală unică: melange, un drog care prelungește viața și care poate declanșa puteri mistice în cei care-l înghit.

Paul e la confluența a trei factori care se întrepătrund în mod fascinant: lupta dintre casa tatălui său, Atreides, și cea a eternului său inamic, baronul Harkonnen, fostul conducător de pe Arrakis; încercarea Bene Gesserit de a crea supraomul capabil să vadă în viitor și în trecut acolo unde nici măcar femeile din ordin nu pot vedea; și o profeție antică a oamenilor deșertului care așteaptă un Mesia (probabil plantată de Bene Gesserit).

Facțiunile sunt superb create. Scopurile lor nu sunt mereu contradictorii, dar nu se aliniază, iar punctul unde una nu vrea să cedeze pune în mișcare consecințe și pentru celelalte. Paul, care capătă puteri mistice de clarviziune și înțelege mai bine decât oricine altcineva vârtejul istoric în care se află, nu știe nici el care e calea prin care poate obține ce-și dorește de la istorie, dar încearcă din toate puterile s-o găsească. Ce mi se pare fascinant e că Frank Herbert a ales să-l facă greu de înțeles, împovărat de destin și cu o percepție foarte clară a modului în care va fi perceput, și nu ca un erou care să-și asume de bună voie mantia puterii. Paul e, mai mult decât oricum altcumva, reluctant.

În ciuda reticențelor pe care le-am avut începând cartea (și în ciuda flashbackurilor cu cărți prost scrise pe care le-am avut la începutul începutului, când ducele Leto zicea de kanly, iar Bene Gesserit zicea de Kwisatz Haderach și de testatul lui Paul cu Gom Jabbar, de am crezut că o ținem în cuvinte inventate până la infinit), mi s-a părut o carte chiar bună. Înțeleg de ce e un clasic al genului și va fi interesant să văd unde a dus Herbert seria după „Dune”.

După cum ziceam, e o carte veche, scrisă în cu totul alte vremuri, așa că am un pic de bunăvoință față de ea și accept inclusiv aspecte pe care le-aș blama într-o carte identică, dar scrisă post-2000.

În primul rând, ar fi arabismul exagerat al fremenilor. Fremenii nu sunt arabi doar prin virtutea faptului că sunt un popor deșertic, religios și mereu în conflict, ci sunt arabi aproape pe față. Paul vorbește des de un jihad, iar o parte din vocabularul lor pare desprins tot de prin arabă; asta ca să nu mai vorbim de plăcerea de a bea cafele pe bandă rulantă. (Nu știu dacă s-o adaug aici, dar și alți termeni par inspirați din zona orientală, mai de pe la indieni.)

În al doilea rând, sexismul. Nu vorbesc neapărat de faptul că bărbații au puterea în această lume spațial-medievală a ducilor care stăpânesc planete (înțeleg unde bate, să zicem), ci de filozofia din spatele acelui supraom/Mesia care este Paul. În termeni mistici, după cum ne explică Paul și maică-sa la un moment dat în carte, femeile Primesc, iar bărbații Dau – de aceea, Bene Gesserit nu pot să capete clarviziune în zona în celor care Dau, iar bărbații nu ar putea căpăta clarviziune în zona celor care Primesc. E genul de misticism care încă încântă persoanele mai conservatoare, dar care începe să sune cam fals într-o lume modernă și mult mai egalitară.

Pe de altă parte, Paul e acel om mistic care poate și să Dea, și să Primească, deci este și masculin, și feminin, așa că râd pe aici de una singură că organizația mistică și conspiraționistă Bene Gesserit s-a străduit cale de multe, multe generații să producă ceea ce în termenii de azi ar fi un puștiulică LGBT. Ceea ce nu cred că e perspectiva pe care și-o doresc majoritatea fanilor seriei, dar iată-ne ajunși și aici.

Aș fi curioasă de cum e percepută cartea asta azi și de alții și ce anume le-a sărit în ochi. Sunt multe de analizat, de la lumea complexă, la luptele economice și ideologice, la religie, la acțiune, la toate mărunțișurile care dau ciudat urechilor de azi.