Roxana-Mălina Chirilă

Am vrut să citesc trei romane de dragoste

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta.

Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Într-un fel, mi se pare că romanele de dragoste sunt similare filmelor de acțiune: ambele genuri au și capodopere cu o poveste excelentă, personaje memorabile, scene care rămân multă vreme întipărite în conștiința publică și admirația criticilor și publicului deopotrivă; dar scopul lor principal nu e să exploreze limitele artei, ci să ofere divertisment. Pot să fie trase de păr și nerealiste, dar dacă-și ating scopul și oferă ceea ce se așteaptă lumea să ofere, e ok.

Romanele de dragoste, ca să fie romane de dragoste, trebuie să aibă două componente: o relație între două personaje (care să fie un subiect central) și un final fericit – iar aici sunt de acord cu KJ Charles, că finalul trebuie să ofere speranță: speranță în fericire și în lucruri bune. Sentimentul că lucrurile se așază așa cum ar trebui.

Dacă pare aiurea că romanele de dragoste au un final fericit, ar trebui să pară aiurea și că în tragedii eroii fac greșeli care le aduc decăderea: genul depinde de un anumit final. Dacă s-ar repovesti „Hamlet” în timpurile moderne și Hamlet s-ar judeca cu tatăl vitreg în instanță și s-ar întrece în avocatură, n-am mai avea o tragedie, ci o dramă juridică. La fel, dacă ai o poveste romantică cu un sfârșit trist, ai o dramă, nu un roman de dragoste.

**Un gen nu e mai bun decât altul, **dar dacă ți se recomandă o carte ca fiind de un anumit tip și constați că nu e, sunt șanse mari să fii dezamăgit.

Astea fiind zise, hai să vedem ce am citit recent!

„Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston

În ultimii ani am început să urmăresc ce se publică în colecția Leda Edge. Nu foarte atent, e drept, dar am remarcat că au publicat „Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni” de Mackenzi Lee și „Orice inimă e o poartă” de Seanan McGuire, cărți despre care a vuit partea mea de internet anglofon. Nu știu cât de renumite sunt cărțile, dar au fost lăudate în cercurile mai ascunse prin care mă aflu, deci iată-mă, aruncând ocazional un ochi să văd ce au mai scos.

Acum am găsit „Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston (data publicării în original: 2019) – un volum pe care l-am luat deoarece o parte din mine speră că, dacă o să cumpăr destule romane de dragoste LGBTQ, cineva o să traducă și seria Whyborne & Griffin a lui Jordan L. Hawk. În plus, e ceva ce aș citi cu plăcere și în mod normal. Probabil.

E un pic cam tras de păr, naiv și tineresc pentru gusturile mele, dar pe de altă parte, e scris vioi și cu mult entuziasm, deci am alergat prin el ignorând pe cât am putut întrebări precum „Dar ăsta nu-i un conflict de interese major și nerezolvabil?” sau „Și cum rămâne cu interferența puterilor străine în politica SUA?”

Alex Claremont-Diaz e fiul președintei SUA și locuiește la Casa Albă cât încearcă să-și facă intrarea în cariera politică, deși familia îl îndeamnă să facă întâi o facultate. Henry George Edward James Fox-Mountchristen-Windsor e prinț al Marii Britanii și toată viața lui trebuie trăită conform standardelor impuse de Casa Regală. Alex îl urăște pe Henry pentru că Henry este prea perfect și prea prinț, dar trebuie să-l revadă iar și iar la diverse evenimente internaționale, unde-l zgândăre pe cât poate.

Bine, de fapt Alex îl urăște pe Henry pentru că e atras de Henry, dar încă nu și-a dat seama. Noroc că soarta și prostia reciprocă îi fac să se caftească public, iar echipele de PR ale respectivelor țări îi forțează să se împace de ochii lumii și să se prefacă a fi cei mai buni prieteni.

Forțați să-și vorbească civilizat și să se vadă mai des, își dau seama că de fapt se plac. Doar că planul merge un pic prea bine și, în loc să ajungă prieteni, ajung amanți. Bineînțeles, asta e o altă complicație nedorită de absolut nimeni de la Casa Albă sau din Casa Regală, așa că încearcă să păstreze secretul în timp ce traversează Atlanticul cu voioșie în numele PR-ului.

E o carte tare veselă, cu mult dialog și multe glume, cu o trecere simpatică de la inamici la iubiți, cu scene clișeistic-americane (normal că se fac de râs în public; normal că e implicat un tort), cu furișat, cu personaje secundare binevoitoare și sclipitoare gata să ajute protagoniștii. Dacă te uiți cu atenție la cartea asta, are o profunzime aproape absentă – deci secretul e să nu te uiți cu atenție.

„Spectred Isle” de K.J. Charles

K.J. Charles e o scriitoare cu surprinzător de mulți cititori fideli care o urmează de la volum la volum. Eu am ajuns la ea datorită volumului „The Magpie Lord”, după care am cumpărat aproximativ tot ce a scris (e drept, de-a lungul timpului).

Spectred Isle” e primul volum din seria „Green Men” și a fost lansat în noiembrie 2017. Spre dezamăgirea mea, se termină cam în coadă de pește și următorul volum e pus pe pauză până-i vin idei bune autoarei, dar csf, ncsf.

Saul Lazenby e arheolog și veteran din Marele Război; dar, din cauza unei greșeli făcute pe timpul războiului și unei perioade petrecute la închisoare, e aproape neangajabil. Din cauza asta, ajunge să lucreze ca asistent al unui individ conspiraționist care vede magie și supranatural peste tot. Nu vrea să fie acolo, îi e jenă că e acolo, dar altfel ar fi muritor de foame.

Când e trimis să verifice o prostie într-un parc, e martor al combustiei spontane a unui copac. N-ar fi un lucru foarte deranjant, doar că:

  • A. nu-și dă seama de la ce a pornit combustia aia și probabil că șeful lui o să fie mult prea entuziasmat;
  • B. dă acolo de un individ aristocrat cu nasul pe sus, Randolph Glyde, care ar fi atrăgător, dacă n-ar fi enervant și dubios.

Ulterior, apare și:

  • C. se tot întâlnește cu Randolph acolo unde-l târăște șeful conspiraționist, iar Randolph se poartă de parcă Saul ar fi cel care-l urmărește.

Magia e reală în „Spectred Isle”, dar nimeni nu știe exact cu ce se mănâncă. N-o înțeleg prea bine nici măcar cei care ar trebui s-o înțeleagă și care se descurcă așa cum pot, cu informații incomplete, ritualuri străvechi și multă confuzie. Bine, se descurcă și mai prost decât se descurcau odată, mai ales că dintr-un grup restrâns de familii cu tradiție au mai rămas o mână de oameni, restul fiind uciși în timpul războiului.

Dacă ar fi să povestesc de cele mai mișto sisteme magice din cărți, nu cred că aș povesti de nimic din romanele lui K.J. Charles (nu că ar avea prea multe cu magie; de obicei scrie romane de dragoste istorice fără magie). Dar unde excelează ea e în crearea personajelor, care întotdeauna au povești de viață interesante și personalități bine conturate.

În plus, spre deosebire de alți autori care preferă să discute de cei mai frumoși, cei mai atrăgători, cei mai sexy și cei mai bogați protagoniști, ca oricine să se poată îndrăgosti de ei, K.J. preferă să ne arate cele mai atrăgătoare și fascinante aspecte ale unor protagoniști din perspectiva celor care care se îndrăgostesc de ei. Timp de o carte, oricine poate străluci.

Din păcate, după cum ziceam, seria e pusă momentan pe pauză, așa că o să intru și eu în rândurile celor care oftează după o continuare. Din fericire, povestea de dragoste e rezolvată și, deși m-aș plânge că a sărit cam abrupt la sentimente profunde din partea protagoniștilor, nu-mi fac griji pentru viitorul lor. Sunt curioasă să văd cum se rezolvă problema cu viitorul lumii, totuși.

„Fiica Reichului” de Louise Fein

Lol.

Ce s-a întâmplat e că și-a făcut Editura Nemira server de Discord. Am intrat și eu să văd ce-i pe acolo și am rămas mască atunci când am văzut că au un canal rezervat discuției romanelor de dragoste.

Acuma, trecând eu mental prin ce-am văzut publicat la ei, am clipit spre ecran cu o confuzie maximă. Mi-am exprimat mirarea și am aflat că Damen Tango ar conține cărți de dragoste.

Le-am zis, de curiozitate, „ce ai recomanda pentru cineva care e momentan într-o pasă de romane istorice, romance, cu un fir narativ de acțiune sau polițist care să stea în picioare?” Pentru că, deh, dacă-i pe alese… Și răspunsul a venit, „prima care mi-a venit în minte de cum am citit mesajul tău, este Fiica Reichului ❤️ e cu istorie, romance, un pic de suspans zic eu.”

Dragii mei, îndoiala mea a fost la cote maxime din prima, dar am zis să nu comentez în necunoștință de cauză. Eh, acum, în cunoștință de cauză, pot să vă spun clar: ROMANUL ĂSTA NU E ABSOLUT DELOC UN ROMAN DE DRAGOSTE.

E ca și cum aș fi zis că-mi plac thrillerele de acțiune cu urmăriri, bătăi, inamici de moarte și capcane letale și mi s-ar fi recomandat Tom și Jerry – doar că, evident, un pic invers ca atmosferă.

„Fiica Reichului” e o carte despre o fătucă de 11-12 ani care crește în Germania nazistă și crede cu tărie în toată propaganda legată de Adolf Hitler. E o nazistă hotărâtă, instigatoare la raportarea dușmanilor patriei, echivalentă de pionieri, fiică de ofițer SS (de Securist, cum ar fi la noi). Dar îi place foarte mult de un băiat care a salvat-o de la înec când avea 11 ani.

Eh, băiatul e evreu. Din cauza asta, e dat afară din școala unde învățau împreună și dispare din peisaj câțiva nai.

Când crește și ajunge pe la 15-16 ani, fata se întâlnește din nou cu el și are ocazia să compare ceea ce crede cu tărie despre Hitler și nazism cu ceea ce îi spune băiatul despre viața lui și a familiei lui ca evrei. Deși inițial nu crede că lucrurile respective pot fi adevărate, realitatea o lovește din nou și din nou până când înțelege cât de mult a greșit. Cei doi ajung să aibă o relație secretă și foarte stresată, în care ar putea fi oricând descoperiți.

Când ea ajunge însărcinată, e forțată să-și abandoneze copilul pentru că familia ei știe că e fiu de evreu și urmează să fie forțată să se căsătorească cu un german de sorginte bună. Băiatul evreu fuge în Anglia, ea reușește să-i trimită copilul și cei doi nu se mai văd niciodată, dar fata reușește să-și vadă fiul la mulți ani după, când e deja bunică.

Ca roman de dragoste, cartea asta e un zero barat. Conține zero speranță, nicio relație reușită și doar discuții politice. Dă-i-o cuiva care vrea să se binedispună și-și va tăia venele. E stresantă cap-coadă și conține speranță cât să nu zici că n-ai nimic de abandonat când îți faci intrarea în infern.

Aș propune un nou subgen istoric pentru așa ceva: Hitler und Angst, povești în care se discută de nazism și de cum s-a putut ajunge unde s-a ajuns (am ajuns la denumirea asta pentru că mă gândeam la Sturm und Drang). E o traumă, o incredulitate care îi face pe mulți să pornească în căutarea unei explicații pentru care un popor atât de apropiat de noi ca timp istoric a putut să o ia razna atât de tare. Sau poate că ne-ar trebui un subgen ceva mai larg, care să conțină și angoasa comunistă cu filmele ei românești.

În afara băgării „Fiicei Reichului” cu japca într-un gen care nu i se potrivește, însă, e o carte de 3-4 stele. Dacă ai mai consumat _Hitler und Angst _până acum, o să ți se pară foarte cunoscută, cam ca un film românesc despre comunism care-ți spune că era nașpa pe vremea aia. Dacă e prima oară când explorezi nazismul prin prisma literaturii, e mai interesantă. Oricum ar fi, e bine scrisă.

„Crazy Rich Asians” de Kevin Kwan

Am citit „Crazy Rich Asians” în prima jumătate a anului, dar nu pot să vă închei postarea cu deprimarea care este „Fiica Reichului”. Mai bine vă spun de o carte după care s-a făcut și film.

„Crazy Rich Asians” e un roman de dragoste și satiră la adresa societății extrem de bogate din Singapore. Dacă îl iei prea în serios, încep să fie enervante înșirările de extravaganțe ale bogaților; dar dacă o iei ca pe o glumă, vezi că se duc până la ridicol.

Rachel Chu e o fată obișnuită din SUA care se îndrăgostește de un băiat din Singapore, Nick Young, care e pe la aceeași facultate. Au o relație mișto, iar când el trebuie să se întoarcă acasă pentru nunta prietenului lui cel mai bun, o invită și pe Rachel cu el, iar ea acceptă. În plus, prietena ei bună, o singaporeană bogată, e și ea pe acolo.

Dar, surpriză! Când ajung în Singapore, reiese că Nick nu e doar bogat. E cel mai putred de bogat dintr-o lume deja putred de bogată, iar Rachel e practic aruncată să înoate cu rechinii vanitoși, orgolioși și ranchiunoși care sunt familia și prietenii lui de familie.

Nu mă încântă neapărat fantezia opulenței, dar mi se pare că Kevin Kwan a reușit să o demaște cu mult umor și să creeze un conflict bun pentru protagonistă: ai rămâne cu iubirea vieții tale dacă e super-bogat? Dar dacă nu ți-a zis că e super-bogat? Dar dacă aproape toată lumea din viața lui te urăște cu spume și nu știe cum să-ți facă viața mai amară, mergând până în pânzele albe și dincolo de absurd?

S-a făcut și un film după carte – nu e identic, dar seamănă, și e peste ceea ce se produce în general în categoria „filme de dragoste”.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |