N-am citit foarte mult luna asta pentru că m-am agitat cu altele, dar am terminat câteva cărți pe care le aveam în curs de citire. Să-i dăm drumul! David Weber - „On Basilisk Station” Un SF militar în SPAȚIU! din 1992, citit pentru clubul de carte al Ghandei. Pentru că e cu nave spațiale și se axează puternic pe tehnovorbărie în detrimentul personajelor bine conturate, „On Basilisk Station” nu e tocmai genul de carte care mă atrage în mod normal.
Ce se întâmplă dacă citești „Stela” de Simona Goșu și apoi imediat te apuci să citești „The Grandmaster of Demonic Cultivation” de Mo Xiang Tong Xiu? În primul rând, le spui prietenilor că alegerea de a scrie literatura noului val românesc e o alegere care ține de cultura în care trăim. Am putea scrie orice, dar autorii români deseori aleg să scrie povești „realiste” despre traume și drame cu personaje pierdute în viață.
Zilele astea se lansează la Brașov romanul „Stela” de Simona Goșu. Îmi trecuse prin minte să merg la lansare, dar pentru că lansările românești presupun deseori că vii cu tema făcută de acasă, am luat romanul înainte să merg încolo. Nu știu dacă e vina romanului că n-am suportat să-l termin, sau dacă e vina altor romane românești care au venit înaintea lui și care au fost scrise într-un stil similar.
Vreau să încep acest articol spunând cât se poate de clar și de negru pe alb că există probleme reale ale comunității queer, iar exprimarea legată de persoanele non-binare e una dintre ele. Ce faci când cineva nu e nici bărbat, nici femeie și nu știi ce cuvinte să folosești când te referi la dumneasa? Vreau să existe o soluție - în primul rând pentru toate persoanele non-binare implicate, care merită să fie văzute și înțelese ca atare.
A trecut puțin prea mult de la ultima postare cu cărți, așa că am multe de trecut în revistă. Holly Jackson - „Kill Joy” (seria A Good Girl’s Guide to Murder 0.5) O nuvelă-prolog pentru seria „Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți”, care funcționează binișor dacă ai citit deja seria,dar care nu cred că stă în picioare de una singură. Pippa Fitz-Amobi și prietenii ei participă la un joc în care pretind că sunt personaje din anii ‘20 și că au de rezolvat o crimă.
Premiile Hugo sunt unele dintre cele mai cunoscute premii literare pentru SF și fantasy. Probabil că ați mai auzit de ele dacă v-ați uitat pe cărțile de gen care se publică pe la noi, sau dacă ați stat cu un ochi pe anunțurile editurilor sau pasionaților din domeniu. Probabil că v-ați întrebat și ce legătură are Victor Hugo cu SF-ul - caz în care vă spun că niciuna. Premiile Hugo sunt numite după Hugo Gernsback, unul dintre părinții SF-ului.
Am ceva de adăugat la articolul în care spuneam că lumea e atât de obsedată de limbajul licențios încât nu mai e atentă la nimic altceva. Cineva mi-a citit articolul și mi-a zis că e de acord cu mine, că vulgaritățile sunt uneori justificate și că „Macarena” e un act artistic. A fost foarte ciudată remarca, în condițiile în care eu nu vorbeam de Erika Isac și drama zilei, ci spuneam că oamenii sunt ok cu insultele, cât timp sunt frumos exprimate, dar mă rog, fiecare cu ce-l doare.
După cum zice și titlul postării, mi-e dor de software mai puțin inteligent. Poate pentru că țin minte calculatoarele anilor ‘90 și 2000, poate pentru că îmi place să am control asupra propriilor dispozitive, mi-e dor de softuri care fac ce le zic eu și nimic mai mult. Vreau să instalez eu cu mâna mea lucruri, nu să se instaleze pentru mine. Vreau să decid eu unde se salvează totul.
Pentru că tot e sezonul, am două cuvinte de zis despre standarde în relații. Nu e nimic rău în a avea standarde înalte, cât timp ești ok cu gândul că poate nu găsești ce vrei. Nu trebuie să fii fericit la gândul ăsta, ci doar ok. Chiar dacă cei din jur insistă la infinit că trebuie să ai o relație, realitatea e că uneori nefericirea singurătății e mai mică decât nefericirea din relația nepotrivită.
Ați observat că generațiile vechi, crescute în comunism, seamănă puternic cu generațiile noi, crescute pe internet? Probabil că nu. Dar e amuzant să constați că există cuvinte care creează o criză existențială prin simpla lor enunțare. Nu sunt aceleași pentru cele două grupuri sociale, dar efectul e asemănător. Am auzit plângeri de la oamenii în vârstă că lumea de azi e comunistă a limbajului. Cum să nu poți să spui, dom’le, „țigan”?