Despre Scris on Roxana-Mălina Chirilă

Ce se mai scrie în România: „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan

Sat, 31 Jul 2021 15:24:40 +0000

Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).

Grupul Libris și publică diverse cărți, dintre care unele (multe?) aparțin autorilor locali. Nu știu prea multe despre subiect, văd că în 2019 publicau sub numele Libris Editorial, ce am luat mai recent pare să fie Editura Creator. Nu știu dacă sunt două lucruri diferite ce există în paralel sau dacă și-au redenumit partea de publicare – dar ce știu e că dacă intru la Șt. O. Iosif văd rafturile cu scriitori brașoveni publicați de ei.

Așa am dat de „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan, un volum care cuprinde 10 povestiri scurte ilustrate. Obiectul în sine e excelent, coperta mi se pare strălucit aleasă, schițele lui Gabriel Stratulat au un farmec aparte. Nu știu de ce pe pagina de gardă scrie că sursa pentru copertă e „www.flickr.com”, pentru că flickr.com e un site unde se înscriu artiști, nu un artist.

Majoritatea povestirilor sunt amestec de basm și horror: un stil _relativ _direct, monștri de basm care pândesc personaje din timpuri nu foarte clare, și încheieri fantastice, dar deseori tragice. M-am bucurat să văd o carte românească care are ca element de bază atmosfera și care încearcă să dea fiori.

Mai mult, se simte că povestirile au fost gândite și șlefuite de cineva care le iubește și care a vrut să sune cât mai bine, să curgă cât mai bine, să fie cât mai clare și mai plăcute la citire. Sunt scurte și la obiect: în câteva pagini, se creează o atmosferă și există o idee memorabilă.

Din prima povestire, „Ilona”:

[…] În niciun an de când rodise povestea asta afurisită (de 20 de ani) nu se nimerise să nu fie zăpadă în noaptea de 15 spre 16 februarie. Și ca-n fiecare an, pe zăpada albă se găsea cadavrul însângerat al unui copil.

Din „Babă-bătrână”:

Aveam 7 ani când am auzit-o pentru prima dată strigându-mă pe nume. Deși s-a întâmplat cu ani în urmă, încă am în urechi glasul spart, care m-a chemat nopți de-a rândul, din sufragerie. […] Era cea mai întunecată parte a casei – sufrageria – cea mai sumbră încăpere din căminul stil vagon. Poate era așa din cauza viei, care nu permitea soarelui să străpungă bolta și să pătrundă-n odaie sau poate din cauza lucrurilor rele care se petreceau înăuntru.”

Din „Păcate:

[…] Klaus împreună cu sora sa, Mia, moșteniseră averea părinților și, bineînțeles, odată cu ea, uluitoarea casă. După moartea bătrânilor, cu testamentul în poală, cumpăniseră mult cum să împartă bogăția. Sufletul nu-i lăsa să o rupă în două. Și, fiindcă niciunul n-avea de gând o căsătorie, organizară o slujbă ascunsă prin care, în fel perfid, se trecuseră negru pe alb – soț și soție. Tot la un loc.

Din câteva cuvinte, avem și personaje, și ceva care să ne prindă în poveste, fie că e misterul morții unor copii în mereu aceeași noapte din an și aceeași manieră, că e o sufragerie unde se întâmplă ceva terifiant, sau că e o decizie despre care știm de la început că va aduce dezastrul.

Nu știu dacă am mai spus-o negru pe alb pe acest blog, dar dacă am mai spus-o, o repetat: consider că a avea ca scriitor un „stil bun” înseamnă că reușești să transmiți ceea ce ți-ai propus să transmiți. Să creezi mister când vrei să atragi cititorul, să creezi teamă atunci când scrii despre lucruri terifiante, să-i ții cu sufletul la gură când creezi suspans și tot așa.

Parțial, „10 vieți și încă o moarte” reușește să aibă acest stil bun. Când îți spune de monștri, uneori simți monștrii. Doar că… uneori, nu mereu.

Se simte că mai e de lucru. Mihai Ștefan are potențial, are idei, dar încă nu pare să-și fi găsit întru totul vocea. „Lebăda și corbul”, de exemplu, este o poveste despre o prințesă și un băiat simplu care se cunosc în copilărie, înfruntă un mistreț împreună, sunt separați apoi pentru că sunt din medii sociale diferite, se reîntâlnesc la nunta ei când ea regretă faptul că nu a devenit războinică (pentru a-i apăra pe toți), dar el a devenit cavaler (pentru a o apăra pe ea), prințesa se ceartă cu mama ei cu privire la destin, iar la final fuge de la propria nuntă cu cavalerul, fără ca nimeni să-i oprească pentru că toate străjile îi vor binele și văd că așa e bine. Petrecerea de nuntă era un bal mascat în care măștile reflectau metaforic sufletul purtătorilor. La final, tipul cu care tocmai se căsătorise, regele, face o criză de nervi și cade de pe metereze.

Dacă sună complicat, da, este. Sunt prea multe elemente pentru 9 pagini scurte: dragoste, țeluri în viață, conflicte între generații, metafore cu animale – iar faptul că morala (și moartea) poveștii cade pe capul unui personaj marginal, care pare cel mult un obstacol pentru personajele principale, nu ajută deloc.

În vreo două povestiri („Păcate” și „Jocul de-a focul”, de nu uit vreuna), autorul a introdus și scene de sex, care reușesc să fie concomitent și explicite, și greu inteligibile. Aceasta este puterea eufemismelor! M-a izbit și limbajul religios-inspirat, mai ales în „Jocul de-a focul”: cei doi sunt „îmbrăcați ca Adam și Eva. Goi în Eden.” El îi sărută „puritatea”, ea se simte „în al noulea[sic!] Iad. Era ridicată și coborâtă de limbi de foc”, iar limbile „îi preamăreau suspinul”. La final, „Cerurile s-au deschis”.

Dacă există o dimensiune religioasă a poveștii „Jocul de-a focul” care să justifice toate cerurile, iadurile și preamăririle, n-aș putea să vă spun. E o poveste despre două cupluri care pleacă de la horă în codru ca să se pipăie (și nu numai), iar când se întorc, coincidența face să se cânte o doină despre cum e bine să nu te grăbești cu sexul, că ai parte doar de tristețe. După ce în celelalte povestiri moartea a plutit sumbru asupra personajelor, aici morala pare cam slabă – dacă e într-adevăr o morală.

Nu vreau să discut dacă scenele de sex sunt necesare aici sau în general. Însă problema lor e că e greu să fie scrise bine, mai ales în contextul în care limbajul direct pare uneori prea direct, iar cel eufemistic poate s-o dea în absurd.

Nu știu sigur dacă impresia mea aici e cea corectă, dar mi se pare că autorul a vrut să descrie scena în totalitatea și realitatea ei, dar nu a vrut să folosească cuvinte explicite, ci a preferat să meargă pe exprimări care să nu fie în general exprimate cu asteriscuri. Dacă așa e, poate că ar fi mers mai bine cu stilul povestirilor niște descrieri mai puțin descriptive la nivel fizic și mai multă axare pe trăirile personajelor – adică păstrarea „limbilor de foc”, de exemplu, dar eliminarea exprimărilor gen „Ion fremăta sub ea și îi ardea sânii cu mângâieri”. Arderea sânilor sună de parcă i-ar fi tras palme, ceea ce vine în contrast cu „mângâierile”; în plus, e o descriere a la porno, adică vizual are sens, dar ca ficțiune scrisă nu prea ne zice mare lucru. Cum ar fi, de exemplu, ceva gen „Mângâierile lui o ardeau precum limbile de foc. Era ridicată și coborâtă în flăcări”? Nu vedem foarte clar ce fac mâinile lui și pe unde se preumblă, dar înțelegem mai bine care e impresia pe care o lasă.

În fine, am intrat prea adânc în detalii. Asta pățești când editezi prea mult pe propriile texte și pe textele altora.

Un alt lucru pe care l-aș menționa legat de volum e partea de meta. Există dedicații de la începutul fiecărei povestiri, precum:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care tânjim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne îndrăgostim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne temem mereu mai mult

Ați prins ideea. Iar în încheierea volumului există un text numit „O moarte” în care se explică intenția povestirilor și ni se dă un sfat de viață.

Știu că există un curent al filozofării și al sfaturilor înțelepte în literatura română (de la „Fluturi” la „Cimitirul” lui Teleșpan l-am tot văzut), dar mi se pare că povestirile sunt mai puternice când sunt pe cont propriu, nu când ne vorbesc direct și ne spun cum să ne trăim viața. Dacă vreau să citesc sfaturi, sunt suficiente cărți de dezvoltare personală pe toate drumurile. S-ar putea să fiu în minoritate aici.

(E drept că am mai văzut aceeași idee și în literatura străină, dar cred că doar la Matt Haig. Când am citit „Umanii” și s-a terminat cu lista de sfaturi de viață, am evitat să mai citesc orice altceva a mai scris pentru adulți.)

Nu vreau să vă las cu impresia că e o carte deosebit de slabă. Dimpotrivă, îmi plac anumite lucruri aici. Mi se pare că Mihai Ștefan a pornit în direcția corectă ca scriitor, că are povești de zis și că vrea ca ele să captiveze, să țină în suspans, să creeze un aer de mister.

Însă „10 vieți și încă o moarte” nu e o carte nici pe departe perfectă. În câteva cazuri, îl fură peisajul și bagă exprimări care sună bine, dar răsună gol (de ex., ~~Dominique are ochii ca niște râpe care sunt în același timp și de smarald, și ca irișii~~ (greșeala mea, erau irișii ochiului, nu metaforici)). Sau, după cum ziceam mai sus, eufemismele încurcă. Sau e prea multă alambicare. Sau finalul pică cam de nicăieri. Din categoria mărunțișurilor de care se leagă de obicei lumea, există o mână de greșeli de tipar și câteva instanțe în care timpurile verbale nu s-au pus de acord unele cu altele, dar astea sunt nimicuri care se corectează ușor.

Sunt lucruri cu care te lupți la început ca scriitor și pe care în timp le depășești, odată cu experiența. O scenă pe care odată te chinuiai mult s-o exprimi la un moment dat merge fără să te gândești la ea – dar pentru asta e nevoie de acel simț care să te îndrume și să-ți spună când ceva e mai bine ca înainte și când ceva e mai rău. Cât timp te îndrumă bine, avansezi.

Am încredere în capacitatea lui de a progresa. Chiar dacă are sfătoșenie între povestiri, știe să o lase în afara lor, ca să se concentreze pe părțile importante în interiorul lor. Se simte, după cum ziceam înainte, că are drag de propriile povești și că vrea să le spună cât mai bine, așa că s-a lucrat pe ele. Sunt semne bune.

(P.S. O să trec asta ca fiind „cartea luată pentru că mi-a plăcut coperta” din provocarea mea de citit pentru vara asta.)

Sexualitate în literatură

Sun, 04 Jul 2021 14:34:34 +0000

Salut, cum o duceți cu sexul în ultima vreme? Ați avut experiențe profund nesatisfăcătoare, pline de angoasă existențială și revelații filozofice? Ați avut senzația de gol nesfârșit și o nemulțumire tragică, într-o singură notă discordantă prelungită la nesfârșit ca zumzetul unui generator electric din fața blocului pe care nu-l mai auziți conștient, dar care vă apasă interminabil, zi de zi, clipă de clipă?

Da, nici eu.

Cu toate astea, aproape de fiecare dată când citesc literatură cu pretenții există o criză existențială în spatele fiecărui act sexual, o ruptură între personaje care e reprezentată într-un mod de multe ori rupt și de realitate.

Se întâmplă foarte, foarte rar ca personajele din literatura care nu e nici de dragoste, nici erotică, să aibă parte de sex plăcut. Cel mult pot să scape de o presiune fiziologică prin intermediul unei aventuri lipsite de importanță. Sau prin intermediul unei relații de lungă durată care trece pe plan secund și aproape că nu mai are impact asupra personajului.

Citești o dată chestia asta, o citești de două ori, o citești de trei ori, dar pe urmă începi să vezi că e un clișeu. Începe să devină plictisitor. Începi să simți că autorii respectivi au cam ratat realismul în căutarea unei suferințe existențiale repetate la nesfârșit prin aceleași scene obosite.

Hai să vorbim despre cum se poate scăpa din ciclul infinit al plictiselii sexuale. Sau, mai exact, cum poți aborda o scenă de sex în așa fel încât să nu fie o labă tristă.

Unu: sexul e făcut de cineva

Nu știu voi cum sunteți, dar pe mine mă cam lasă rece personajele gen „omul universal” sau „omul de rând”.

Nu mă refer la personaje cu trăsături obișnuite, sau care fac parte din marea masă a oamenilor – mă refer la cele ale căror trăsături distincte nu prea există. Personajele care par să fie o imagine neclară a autorului despre cum arată ceilalți, marea masă. Omul universal e un pachet de linii mari care arată familiar, dar e lipsit de personalitate.

Dacă e bărbat, acest individ universal are deseori următoarele trăsături în ce privește comportamentul sexual:

e atras de „țâțe”, „cur” și „craci”
e atras de femei frumoase
vrea sex
e nemulțumit de sex
problema sexuală este mult mai relevantă decât cea emoțională

Dacă e femeie, această individă universală va avea deseori următoarele trăsături:

e atrasă de bărbați
pune mai mult accent pe partea emoțională decât pe cea sexuală
vrea sex
e nemulțumită de sex
ar vrea pe cineva să-i ghicească gândurile

O să ziceți că nu e implauzibil să găsești un astfel de bărbat sau o astfel de femeie. Și poate că găsești oameni cu trăsăturile astea… dar de obicei oamenii reali au ceva specific.

Nu știu dacă ați întâlnit bărbați reali, dar de obicei au preferințe. Ce este o „femeie frumoasă”, de exemplu? Ia bărbații la întrebări, începi să vezi diferențe de opinie. Ce înseamnă că e „nemulțumit de sex”? Ce îl nemulțumește? Iar, ia bărbații la întrebări și începi să vezi diferențe de opinie.

Sau hai să nu fac și eu greșeala de a vorbi în abstract. Dacă personajul „bărbatul de rând” e încântat de „țâțe” (eventual cu adjectivul „mari” atașat – „țâțe mari”), bărbații pe care i-am întâlnit vor vorbi despre detaliile acelor sâni. Sânii ideali pot fi cei „numai buni ca să încapă în palmă” pentru cineva. Pot să fie „frumos rotunjiți”. Sânii frumoși sunt cei „zvelți” sau „obraznici” sau „generoși”. Eventual teorii cu privire la sâni – de exemplu, că cei mari au o perioadă scurtă în care arată extraordinar, pentru că se lasă mult mai repede decât cei mici, dar în perioada aia sunt cei mai frumoși sâni.

Avem deja o perspectivă asupra subiectului: bărbatul real are un pic mai multe de spus decât „țâțe mari”. Putem să aflăm ce anume îi sugerează forma sânului, care e detaliul care îl atrage.

Dacă cuiva îi place ceva, are un discurs interior despre acel lucru – poate să fie mai bine articulat sau mai prost, verbalizat sau nu, dar are câteva idei despre subiect. Uneori poate fi o exprimare foarte simplă și vagă, precum „țâțele mari, dar nu ca alea”; tu, ca scriitor, poți să știi foarte bine care sunt „alea” la care se referă, chiar dacă personajul nu ar fi în stare să explice de ce.

Treaba ta ca autor e să ne deslușești ce are omul ăla în cap. Dă-i omului un pic de specificitate: ce naiba îi place? Cum se raportează la ceilalți? Cum își justifică atracțiile față de anumite lucruri și respingerea față de altele?

Doi: sexul e făcut de cineva… cu altcineva

Știu că știți. Știu că e la mintea cocoșului. Dar pe de altă parte, am văzut suficiente personaje care par să facă sex singure, iar celălalt ar putea la fel de bine să fie înlocuit cu o păpușă gonflabilă. Sexul pe care-l fac e un prilej să se gândească la propriile angoase existențiale.

Ok, nu-i bai. Există și astfel de oameni pe lume. Să zicem că personajul e foarte, foarte, foarte (foarte) prins în propria persoană și nu-i pasă real de celălalt. Dar ție, ca autor, ar trebui să-ți pese. Pentru că personajul celălalt are și el propriile lui probleme și poate să facă ceva care să-l influențeze pe personajul tău principal.

Dacă personajul tău principal are o aventură cu cineva nou, persoana cealaltă este… mulțumită? Nemulțumită? Interesată de personajul principal? De-abia așteaptă să plece? Regretă? Crede că au o relație, deși nu au?

Sau, dacă personajul tău e într-o relație, cum e relația respectivă? Sunt fericiți în momentul ăsta? Sunt supărați unul pe celălalt? Comunică? Nu comunică? Sunt acolo doar din inerție?

Lucrurile astea sunt importante. Dacă le ignori, nu ai o scenă de sex, ci un monolog cu un fundal sexual.

Trei: marile mituri despre preferințele sexuale

Cel mai mare mit despre sex e că toată lumea are cam aceleași preferințe, cu excepția perverșilor, care au aceleași preferințe ca alți perverși.

Dar, chiar dacă statistic există niște lucruri răspândite, generalizările duse la rang de universalitate sunt o problemă. După cum spuneam la punctul unu, trebuie să pui un pic de personalitate pe personaje, un pic de diferență, un pic de specificitate. Altfel, ai păpuși goale.

Personajele tale au un libido mai mare sau mai mic? Există ideea că bărbații au un libido mai mare, dar la nivel personal lucrurile pot să difere mult. Cum le afectează libidoul? Se simt mai puternice datorită lui, mai slabe?

**Sunt relaxate în pat sau crispate? **Or să se simtă comod dezbrăcate în fața partenerului sau preferă să stingă lumina? Dacă ceva merge prost, se vor impacienta sau amuza?

**Au o tendință spre comunicare cu celălalt sau sunt mai preocupate de sine? **Dacă au o tendință spre comunicare, cum le afectează lipsa comunicării sau o comunicare proastă?

**Au tendința de a se atașa repede de persoanele cu care au făcut sex? **Din nou, știu că stereotipul e că femeile sunt așa, dar pot să fie și bărbați la fel. Partenera li se pare acum mai simpatică, mai drăguță, mai specială, se îndrăgostesc un pic. Ce consecințe are treaba asta dacă sunt respinși, fie și fără intenție?

Ce le place în pat? Poți avea personaje cu sensibilități neobișnuite, cu lucruri care le dezgustă, cu preferințe. Nu la toată lumea merg aceleași lucruri. O poziție de vis pentru o femeie poate fi dureroasă pentru alta. Sexul pe acoperiș poate fi excitant pentru un bărbat și dătător de anxietăți pentru un altul. Vorbitul porcos poate fi foarte stimulant pentru cineva și cam jenant pentru altcineva. Poate vrea să audă laude sau poate laudele duc la anxietate.

**Cât de deschiși sunt? **Or să spună direct ce vor sau le e jenă? Partenerul trebuie să ghicească, sau află?

Cât de împăcați sunt cu ei înșiși și cât de tare se cunosc? Au dorințe pe care nu vor să le recunoască nici față de ei înșiși? Poate fi și ceva stupid – poate că vor ceva perfect banal, dar li se pare jenant să vrei așa ceva. Sau au dorințe care îi îngrozesc și pe care nu le înțeleg? Au dorințe pe care le e jenă să le recunoască față de alții?

Cât de tare ascultă și ce sunt dispuși să accepte? Dacă partenerul spune ceva, vor pricepe ce li s-a spus ușor sau vor avea nevoie de timp să înțeleagă? (Poate fi și un caz de „nu cred că e pe bune, doar zice așa.”) Dacă li se spune ceva neplăcut, or să accepte sau or să respingă? Dacă resping, cum reacționează?

Și tot așa.

Patru: sexul ca moment relevant pentru personaje

Dacă te gândești la sexualitate în ansamblul ei, mai departe de simpla axă plăcere-neplăcere, altfel încep să se contureze scenele.

Potențialul sexualității de a fi un element important pentru poveste _crește _când o privești complex, pentru că se va lega mai puternic de identitatea personajelor tale. Va spune ceva mai multe despre ele, cine sunt, cum reacționează, cum procesează întâmplări.

Nu e necesar ca sexul să fie neplăcut ca să fie revelator și semnificativ. Dimpotrivă, poate fi o revelație în sine și dacă e bun pentru că, în ciuda a ce spune prea multă literatură cu greutate, și evenimentele bune ne pot transforma viața.

Personajul tău poate să aibă o mică revelație legată de aproape orice aspect al sexualității.

Poate că dă de cineva cu care poate comunica excelent și cu care plăcerea fizică e decentă, dar ce contează cu adevărat e că, atunci când ceva merge prost (nu știu, are un cârcel, are o ejaculare precoce, sună telefonul la momentul nepotrivit), nu e nicio problemă. Poate că, pentru prima oară, se simte în largul său. Vrei o revelație profundă? Iată: ușurarea simțită îl face să-și dea seama că întotdeauna a tras prea mult de sine și a încercat să facă pe placul celorlalți, dar acum în sfârșit nu e nevoie. I se ia o piatră de pe inimă.

Sau poate că personajul are o experiență pe care și-a dorit-o, într-un cadru mult mai ok decât credea că e necesar. Poate avea fantezia de a fi victima unui viol, iar cineva l-a ajutat să-și dea seama ce anume îl atrăgea la idee, să izoleze acel element și să-l trăiască în deplină siguranță (să zicem că voia să-și piardă controlul și să i se întâmple lucruri pentru care altfel se auto-învinovățea). Posibilă revelație profundă? O înțelegere mai bună a propriei persoane și a propriilor mecanisme.

Sau poate că dă de cineva cu care poate experimenta lucruri noi și cu care se distrează. Posibilă revelație profundă? Își dă seama că viața are mai multe să-i ofere și că poate vrea să fie deschis la nou și în alte domenii.

Dar, pentru că e vorba de comunicare, de intimitate și de plăcere, poți lega multe lucruri aici. Poți alege orice perspectivă ți-e confortabilă ca să scrii scena: ce-ți influențează mai mult personajul? Senzațiile fizice? Trăirile proprii? Interacțiunea cu celălalt? Alegi, folosești, mergi mai departe.

**Povestea ta poate să fie în continuare tristă și traumatizantă, dacă într-adevăr ai nevoie de așa ceva, dar acea experiență tristă și traumatizantă poate să aibă și ceva unic și interesant. **

Poți să ai probleme care izvorăsc din necesități sau dorințe pe care nici persoanele nu le conștientizează sau pe care nu le înțeleg. Pot avea un șoc când _primesc _ceea ce își doresc și se simt groaznic pentru că și-au dorit asta; sau pot avea un șoc când primesc ceea ce își doresc și își dau seama că realitatea și fantezia sunt complet diferite. Poate că au spus prea multe într-un moment intim și celălalt i-a respins puternic. Poate că pentru X sexul a fost plăcut, dar Y are o dramă religioasă pentru că sexul respectiv e un păcat. Poate că X decide să se deschidă și să spună că vrea, nu știu, o palmă peste fund, iar Y se oripilează și îi spune că aia e calea pe care ajungi super-pervers.

Prejudecățile și stereotipurile nu dispar în pat, ci continuă să existe. Cuvintele aruncate într-o doară, care ți se înfig în minte și nu mai dispar de acolo, nu sunt excluse într-un moment post-sex, ci e chiar mai probabil să aibă loc.

„Sexul e rar și nu foarte satisfăcător” e deja un clișeu. Am auzit povestea asta de nu știu câte ori. Serios, se poate varia.

Cinci: cum combini elementele

Nu trebuie să iei în considerare toate aspectele în același timp, dar ia-le în considerare pe cele care le preocupă cel mai tare pe personajele tale. Încearcă să privești prin prisma lor și să vezi cum anume se manifestă trăsăturile lor mai largi de personalitate în cadrul mai restrâns al sexualității. Care e coerența internă a personajului? Cum se combină ea cu coerența internă a celuilalt personaj? Cum se combină ea cu situația în care se află?

Nu uita că scenele de sex nu sunt doar despre ce se întâmplă fizic. Sigur, pot fi, dacă vrei neapărat. Dar deseori, partea interesantă se întâmplă în capul personajelor.

Literatura, spre deosebire de film, îți spune povestea din interior. Filmul îți poate transmite o atmosferă prin modul în care încadrează personajele, prin gestica actorilor, prin filtrele de culoare, prin încadrări, dar ideea e că vezi ce se petrece și deduci de acolo ce anume simt personajele. Literatura, însă, îți spune direct care sunt percepțiile lor, care detalii sunt relevante pentru personaje și în ce fel.

Personajele or să-ți spună, de exemplu, dacă faptul că cineva le sărută gâtul e un gest tandru, unul foarte încărcat erotic sau unul enervant – atunci o să ai atât imaginea fizică (sărutul pe gât), cât și gânduri și emoții pe care într-un film ar trebui să le vezi pe fața actorului. Partea bună e că poți să intri în mult mai mult detaliu și să creezi imagini și scene imposibil de redat pe film. Partea proastă e că dacă descrii fără detalii emoționale, totul va fi mult mai sec decât la film, pentru că actorii, oricât de slabi, vor avea o expresie pe chip când fac anumite gesturi. În scris, o să lași totul în ceață.

Poate că sună complicat, dar nu este neapărat. Sunt elemente care la un moment dat vin natural, nu te mai gândești la ele, ci le poți folosi direct. Ține doar de un pic de exercițiu. Alegi elementele care te interesează și vezi ce merge în direcția care-ți trebuie. Perspectivele fiecărui personaj, trăsăturile lor de caracter, ce le place și ce nu le place (fizic, psihic), bagajul emoțional – o să-ți dai seama că nu doar că nu te încurcă, ci chiar te ajută să scrii o scenă de sex relevantă pentru poveste și să duci firul narativ înainte.

Iar dacă nu știi exact cum să începi să faci asta, dai o raită prin cărțile erotice/romantice (mai ales cele un pic mai răsărite) și te uiți cum sunt construite scenele acolo. Poate nu vrei să scrii același gen de literatură, dar asta nu înseamnă că nu poți să furi un pic de meserie și să vezi pe ce elemente se pune accentul, de ce, și la ce reacționează mai intens publicul.

Romanele de dragoste: clișeele și potențialul

Sat, 27 Feb 2021 19:55:31 +0000

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante.

E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Dar în ultimii ani mi-am schimbat părerea despre gen, poate și pentru că am dat peste acea parte din el care se transformă profund. Nu mai sunt de acord cu ce spuneam în 2014 nu pentru că romanele pe care le citisem până atunci ar fi mai bune în vreun fel, ci pentru că am început să înțeleg mai bine ansamblul genului și să descopăr tendințe, evoluții și cărți un pic mai bine scrise decât dezastrele Amandei Quick.

Ce disprețuiam la romanele de dragoste

Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care strâmbam din nas când auzeam „roman de dragoste”, lista ar fi așa:

Nu-mi plăcea că sunt scrise conform unei formule.
Nu-mi plăcea că sunt scrise prost.
Nu-mi plăcea sentimentalismul excesiv.
Nu-mi plăcea nivelul de inteligență al personajelor, care e uneori scăzut de-a dreptul.

Nu că n-aș fi citit romane de dragoste – uneori îmi mai cădea câte unul în mână din diverse motive, dar de cele mai multe ori impresiile de mai sus îmi erau doar confirmate.

Ba mai mult, la un moment dat am dat peste o carte academică publicată în SUA în 1984, „Reading the Romance”, în care autoarea Janice Radway a scris o listă pe puncte a structurii romanului de dragoste ideal de la vremea respectivă (traduc de la pagina 134 a cărții):

Structura narativă a romanului de dragoste ideal este rezumată mai jos:

Identitatea socială a eroinei este distrusă.

Eroina reacționează antagonic la bărbatul aristocrat.

Bărbatul aristocrat îi răspunde ambiguu eroinei.

Eroina interpretează comportamentul eroului ca fiind dovada unui interes pur sexual pentru ea.

Eroina răspunde la comportamentul eroului cu furie sau răceală.

Eroul reacționează, pedepsind eroina.

Eroina și eroul sunt separați fizic și/sau psihic.

Eroul tratează eroina cu tandrețe.

Eroina răspunde cu căldură la gestul de tandrețe al eroului.

Eroina reinterpretează comportamentul ambiguu al eroului ca fiind efectul unei traume mai vechi.

Eroul o cere în căsătorie pe/își declară clar iubirea pentru/își demonstrează devotamentul nestrămutat față de eroină cu un act suprem de tandrețe.

Eroina răspunde sexual și emoțional.

Identitatea eroinei este restabilită.

Problema se vede din avion: e o structură extrem de rigidă – dar a mai fost adaptată de-a lungul timpului. Eroina poate că nu mai are „identitatea socială distrusă”, bărbatul aristocrat poate să fie pur și simplu bogat și frumos, dar multe puncte sunt încă foarte similare. Nu?

…Poate că nu.

Pe de o parte, e într-adevăr plin de fantezii cu duci/milionari, lucru care nu mi se pare ciudat. Romanele de dragoste au fost mereu literatură pentru mase, iar când e vorba de a vinde cantități enorme, companiile preferă siguranța. Dacă ceva prinde, vor să repete acel succes. Vin extratreștrii, distrug clădiri cu încărcătură emoțională. Un grup mic supraviețuiește apocalipsei zombi. Un agent trebuie să lupte împotriva inamicilor și teoreticilor aliați pentru a salva lumea. Etc.

Pe de altă parte, nu ești obligat să repeți mereu aceeași formulă, chiar dacă e o convenție.

Am citit „Reading the Romance” de Janice Radway când îmi făceam documentarea pentru disertația de masterat. Eu scriam despre fanfiction, ficțiune scrisă pe baza unor opere existente și despre inovațiile literare în cadrul genului. O parte din lucrare avea să fie despre tipurile de fanfiction etichetate ca fiind „de dragoste”, dar care nu semănau deloc cu poveștile cu duci.

În disertație am citat lista de mai sus a lui Radway și am zis așa (traduc):

Aceasta nu are aproape nicio legătură cu povestirile de dragoste din fanfiction. […] Fanficurile au mult mai puține evenimente bazate pe o formulă și de obicei genul „de dragoste” e combinat cu altul în cazul povestirilor mai lungi.

Prea puțin spus. Scriindu-mi lucrarea, îmi dădusem seama că am citit o întreagă carte din care nu se aplica aproape nimic. Mai realiste, deseori axate pe aventură și acțiune, fără pașii descriși de Radway, povestirile pe care le discutam păreau din cu totul altă specie decât, să zicem, Barbara Cartland.

Gen, când ești răpit de extratereștri și dus pe o planetă îndepărtată, unde reușești să furi o navă spațială cu care să începi să fugi înapoi spre Pământ, strângând pe parcurs un mic grup de alți indivizi care fug de mâna lungă a imperiilor, se lasă cu bătaie, iar personajele principale ajung într-o relație, care este importantă, dar hai să vedem cum rezolvăm conflictele intergalactice.

Și nu am putut să nu mă întreb de ce romanele de dragoste publicate nu ar fi deloc așa.

O altă definiție a romanului de dragoste

Așa ajungem la următoarea problemă: ce e romanul de dragoste? E siropul cu pași ficși? Sau e orice poveste care descrie modul în care două personaje ajung într-un cuplu? Pentru că obișnuiam să cred că prima variantă e cea adevărată, dar acum cred în a doua.

Am început să citesc în forță romane de dragoste și să-mi reanalizez mai serios opiniile pe care le aveam despre gen mai ales datorită lui K.J. Charles, fostă editoare, scriitoare din 2013, care are capul pe umeri și pune deseori punctul pe „i”. Și zice ea așa (traduc):

Hai să facem o chestie. Gândiți-vă la un cuvânt care definește romanul de dragoste. Ce anume căutați în romanele de dragoste, la ce vă așteptați și ce simțiți nevoia să găsiți? O să vă dau un indiciu, are patru litere și se termină cu ’e’. [nota Roxanei: se referă la un cuvânt în engleză… evident]

…

…

…

Dacă ați zis ‘iubire’ (love), plecați în fundul sălii. Există o grămadă de cărți despre iubire, inclusiv cele pomenite mai sus. Tipul din Lolita e îndrăgostit, în felul lui, iar dacă spuneți că aia e o poveste de dragoste, avem o problemă.

Ce ne oferă în mod deosebit romanele de dragoste e speranța (hope). Speranța că două persoane pot ajunge împreună și astfel vor deveni mai fericite. Speranța că oamenii marginalizați sau trecuți cu vederea sau nefericiți pot descoperi iubirea și bucuria într-o lume dificilă; speranța că indiferent câte defecte ai, oricât de tare te-ai teme, oricât de mult te-ai simți ca o piesă de puzzle care nu se potrivește nicăieri, există un loc și o persoană pentru care ești fix ceea ce trebuie să fii; e speranța la un viitor bun.

Dacă romanul de dragoste e despre două persoane care au parte de o poveste cu final fericit și plin de speranță, de ce mai avem nevoie de formulă? Nu avem, de fapt, lucru care e demonstrat de fanii care și-au scris poveștile cum i-au tăiat pe ei capul, ajungând la toate structurile posibile și imposibile.

Prima serie a lui K.J. Charles pe care am citit-o este despre un nobil britanic din perioada victoriană care era copilul cel mai puțin favorit al familiei, drept care a fost exilat în China unde s-a ocupat cu contrabanda (printre altele). Dar familia lui a murit în mod misterios, iar acum trebuie să se întoarcă în Anglia (unde nici măcar nu-i place) și să pună toată lucrurile în ordine ca să-și poată vedea apoi liniștit de viață. Însă cei care i-au omorât familia vor să-l omoare și pe el (de ce, nu știe, nici măcar n-a fost prin zonă la maturitate) și au la dispoziție mijloace magice. Dacă n-are chef să fie omorât într-un mod _foarte _urât, are nevoie de ajutor magic. Își găsește un „șaman” care lucrează pentru poliția magică britanică și împreună se pun să caute criminalul și să afle de ce naiba vrea să-l omoare.

Acesta e un roman de dragoste. Dar evident, nu numai – e și fantasy, e și polițist. Dacă scoți din ecuație chimia dintre personaje, tot rămâi cu o carte care stă în picioare, în care personajele sunt bine conturate, au motivații clare și nimeni nu e idiot.

Reevaluarea genului

Deci genul nu e obligat să fie în vreun fel anume. Nu e obligat să fie plin de clișee, să conțină nobili sau bogătani, eroine împiedicate, scene trase de păr și nerealiste. Eroii lui KJ Charles, cu mici excepții, tind să nu fie nobili (chiar dacă scrie romane istorice); cărțile ei, cu mici excepții, tind să conțină crime; unele sunt mai pline de acțiune, altele mai axate pe relații, și nu știi exact cum va fi fiecare, dar sigur au o doză mai mare de realism și de stat cu picioarele pe pământ decât ceea ce îmi imaginam mai demult că e necesar de la un roman de dragoste.

Și nu e singura care scrie _altfel _(îmi trec prin minte și Jordan L. Hawk și C.S. Pacat, deși cea din urmă m-a dezamăgit pe alocuri, dar asta e altă poveste).

Lucrurile par să se schimbe lent, iar din câte constat, tind s-o facă dinspre scriitoare independente, nu pornind de la marile companii – probabil pentru că preferă siguranța în loc de inovație. Preferă un succes mai mic, dar garantat, unor încercări prea diferite, care pot da greș. Chiar și așa, va fi interesant să vedem ce urmează în genul „de dragoste” ca atare.

**Dar Ghanda menționează câteva clișee care îi displac în cărțile pe care le citește. **Și da, și eu am unele pe care nu le suport, cum ar fi eroinele inocente sau excesiv de împiedicate. Dar hai să vedem ce-i cu ele și ce le dă popularitatea, în ciuda problemelor care apar.

O să iau întâi câteva idei de la Ghanda, pentru că ideile ei sunt mai recente și, deci, mai interesante pentru mine decât ce-mi trecea mie prin cap acum ț-șpe ani. Din câte mă prind din plângeri, citește mai mult YA, un gen cu care și eu am Dubii.

Relația dezechilibrată. Ghanda spune că o deranjează puternic diferențele de putere într-un cuplu și, sincer, eu văd două posibilități distincte aici: influențele clasice ale genului și faptul că unele povești sunt cu, despre și pentru adolescenți.

Influențele clasice ale genului pornesc de la fanteziile de care ziceam mai sus, cu ducii și milionarii – vin de pe vremea când nivelul de trai al femeilor tindea să depindă mult mai mult de soț decât de ele însele. Nu mai era chiar ca în romanele de dragoste pe care le citeau, ca să fie nevoie de soțul corect ca să ai din ce trăi, dar nu era nici libertatea de azi. (Femeile din SUA, de exemplu, au primit dreptul de a deschide un cont în bancă în 1960, iar anumite lucruri, precum creditele, trebuiau aprobate de soț).

Dacă tot e o fantezie, adresează și probleme precum „siguranță materială” – desigur, voalat și foarte romanțat.

În ce privește influențele romanelor pentru adolescenți, aici mă simt pe tărâm mai nesigur, dar aș spune că adolescenții sunt în general mai obișnuiți să nu aibă putere și să nu fie ascultați, așa că e probabil să rezoneze cu tema. Dar e posibil să greșesc.

Diferența mare de vârstă e primul dezechilibru pe care îl pomenește Ghanda – cu exemplul clasic fiind vrăjitorul/vampirul/alt nemuritor într-o relație cu o adolescentă, dar el se comportă de obicei ca un adolescent.

Fantezia evidentă aici e cea de partener mișto, capabil și interesant într-un mod în care știm cu toții că cei din viața reală nu sunt. E cineva din afara cercului social, care îți dă șansa să ieși și tu din lumea de zi cu zi. Fantezia ascunsă e că și tu pleci din cercul tău pentru a ajunge acolo unde ai vrea să-ți fie locul, iar locul tău e printre oameni super-cool.

Când eram în școală, proful de religie se plângea că, în „Luceafărul”, Călina îl roagă pe Luceafăr să se coboare în lumea ei, în loc să vrea ea să urce la el. Nu mă întrebați de ce făcea părintele analiză literară la ora de religie, dar cred că ar fi absolut încântat să știe că Bella Swan din „Twilight” s-a făcut vampiriță ca să fie alături de Edward Cullen pentru eternitate (sau poate că nu; dar nu poți să-i mulțumești pe unii oameni).

Până la urmă, fantezia de a fi super-cool e comună pentru toată lumea. Nu degeaba avem agenți secreți care fac tot felul de scheme în urmăriri cu mașini, haiduci viteji care iau de la bogați și dau la săraci și alte alea. Dacă e să fim realiști, e vorba de o adolescentă și un tip de o sută de ani care au o relație, ceea ce are Implicații Cam Nasoale, dar hei. Și Han Solo era contrabandist, ceea ce în realitate e cam nașpa.

Temnicer-prizonier e una dintre situațiile clasice din romane de dragoste și are câteva mari componente. Una foarte relevantă e că aduce laolaltă persoane care altfel nu s-ar cunoaște (clase diferite, nații diferite, lumi diferite) și le forțează să interacționeze. Dacă în mod normal frumoasa țărăncuță s-ar face nevăzută în fața nobilului prinț, iar el nu ar remarca-o prin mulțime, o întorsătură de situație prin care el o răpește rezolvă problema.

Răpirea e o soluție destul de drastică la problema „cum se întâlnesc cei doi”, dar am văzut-o folosită și bine, dar și rău, în funcție de motivații și de cum evoluează lucrurile („Frumoasa și Bestia” ne arată o Bestie care o ține captivă pe Belle mai puțin din răutate și mai mult pentru că nu știe ce să facă când vin oameni la castelul lui. Belle care se sacrifică pentru a-și salva tatăl și devine prizoniera voluntară a Bestiei, dar nu simți niciodată că ar fi intimidată de Bestie sau că s-ar simți inferioară).

Variațiuni pe tema „pune-i împreună cu forța” sunt și căsătoria accidentală, care era populară într-o vreme prin romanele de dragoste (din câte am auzit), și „s-au dus la hotel și aveau o singură cameră liberă, cu un singur pat”, și „au rămas blocați împreună într-o cabană pitorească din creierul munților” șamd. Sau poate chiar și ideea de „suflet pereche” (și ea pomenită de Ghanda) e tot pe acolo, pentru că csf, ncsf, soarta te forțează să fii fericit.

Pe lângă faptul că e atât de convenabilă pentru autor, schema cu răpirea se asigură că eroina poate să fie de o virtute și o politețe impecabile. Nu aleargă după bărbați, nu se lasă sedusă de „băiatul rău” (care nu e rău decât la prima vedere), pur și simplu ajunge accidental într-o situație în care face totul corect, dar soarta, ah, soarta o aduce în vizorul cuiva care se va îndrăgosti de ea, deși ea nu ar fi, în mod normal, de nasul lui.

Ah, și bineînțeles: există persoane cărora le place dinamica de putere. Mai ales în fantezie. Și mai ales când știi că totul se va termina cu bine. Romanele de dragoste au marele avantaj de a fi, prin definiție, acel gen care nu se va termina cu rău. O, nu, ești prizonier al unui personaj remarcabil și sexy, care te ține legat și ești pur și simplu vulnerabil! Ce, o, ce ți se poate întâmpla în mâinile acestui individ care este rău într-un sens atât de bun?

**„E pentru binele tău”. **O să dau un citat din ce spune Ghanda – „Nu e ok să torturezi pe cineva până când acceptă o înțelegere cu tine, Rhys. Dacă persoana din fața ta nu e de acord cu tine, chiar dacă asta înseamnă că se pune în pericol, nu e treaba ta s-o salvezi. Treaba ta e să-i oferi toate informațiile și să-i permiți să-și ia propria decizie. Altfel, dacă o faci tu (mai ales pe ascuns), că știi tu mai bine, pur și simplu abuzezi de încrederea partenerului tău și nu e deloc ok să faci asta.”

N-am văzut niciodată „E pentru binele tău” folosit pentru altceva decât Dramă și pentru a sublinia că asta e o atitudine greșită, exact cum spune și Ghanda. Deci, nu pot să mă pronunț – pe de altă parte, am auzit lucruri nu foarte bune despre cărțile lui Sarah J. Maas, deci o fi cum zice ea (bănuiesc că de acolo e Rhys), deci tot ce-i posibil.

Ce se poate întâmpla, însă, e că uneori se iau niște elemente care au plăcut altundeva (pentru că aveau o logică acolo) și sunt aruncate cu furca și fără talent într-o poveste unde nu sunt susținute de detalii precum bunul simț. Nu toate cărțile dintr-un gen sunt bune. Multe tind să fie slabe.

**O să închei cu ce mă enervează pe mine de obicei: **protagoniste împiedicate. Nu suport protagonistele împiedicate și zăpăcite care fac totul aiurea. Mi se face jenă (la tine mă uit, Bridget Jones).

Însă e o trăsătură care-și are și ea rolul ei. O protagonistă împiedicată poate să se arunce din greșeală în brațele eroului (o, nu, sunt forțați să interacționeze și să-și dea seama că se plac!), dar are și un defect relativ des întâlnit. Puțini dintre noi sunt adevărate modele de grație și întotdeauna putem să ne simțim nelalocul nostru, insuficienți pe lângă cei din jurul nostru. Eroina, deci, ne reprezintă aceste sentimente, iar eroul are ocazia să ne arate că e iubită oricum, în ciuda defectelor, care sunt de fapt fermecătoare.

Dar chiar și-așa, n-o să mă grăbesc să citesc prea multe cărți cu astfel de protagoniste. Faptul că le înțeleg nu înseamnă că-mi și plac.

Mă bucur că am apucat să văd și o altă față a romanelor de dragoste decât cea Barbara Cartland/Amanda Quick/etc. Aveam o imagine mult mai rea despre gen, o prejudecată bazată atât pe ce se spune despre el, cât și pe ce mai citisem, dar îmi place să văd că m-am înșelat cu privire la potențialul lui și la anumite ramuri.

Dacă vreți să urmăriți pe cineva din domeniu, KJ Charles e autoarea pe părerea căreia pun bază cel mai mult.

Azi sunt contra cărților

Mon, 31 Aug 2020 03:47:42 +0000

Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale.

Nu vreau să intru în dezbateri despre cât se citește în România și cine citește de fapt, pentru că e o discuție lungă, iar azi vreau să pledez contra cărților – sau, mai exact, contra fetișizării lor.

Momentan, cărțile sunt recomandate ca un fel de panaceu cultural. Conform susținătorilor lor, cărțile ar trebui să rezolve… tot. Ar trebui să ne facă neproști, cum spunea campania aia de acum o veșnicie. Ar trebui să ne ridice. Să ne facă mai buni, mai grozavi, mai măreți. Ai spune că toate belele României se trag din faptul că lumea nu mai citește.

Hai s-o luăm pe puncte, ca inginerii.

1. Fetișul cuvântului tipărit

Cum diferă o carte de un caiet? Amândouă sunt foi tăiate, legate, prinse laolaltă, în care cineva și-a scris ideile. Dacă transcriu Odiseea pe câteva caiete, va fi mai puțin valoroasă? Dacă îmi găsesc caietele în care scriam începuturi de povești în liceu și le tipăresc în volum, vor fi mai valoroase? Dacă fac o pagină de Facebook și în fiecare zi public o postare care e o poezie a lui Eminescu, va fi mai puțin valoroasă poezia decât cea din volumul fizic? Dacă tipăresc niște postări de pe Facebook într-o carte, vor fi mai valoroase? Dacă Eminescu ar trăi acum și ar scrie poezii pe care le-ar publica pe Facebook, iar apoi le-ar tipări, ar fi mai puțin valoroase?

Normal că intervin și considerente legate de _selecție _(în general din literatura veche ne-a rămas ce era mai de doamne-ajută) și de cât de potrivit e un mediu pentru un anumit tip de comunicare (poate nu vrei să scrii „Război și pace” prin tweeturi), dar unde se termină literatura aia bună și începe non-valoarea? Sau invers, unde se termină prostiile cu care n-ar trebui să ne batem capul și începe valoarea?

Există site-uri cu informații valoroase și de actualitate. Există enciclopedii tipărite care au fost depășite demult. Există cărți conspiraționiste și multe cărți de non-ficțiune scrise la oha de oameni care nu s-au chinuit deloc să-și verifice informațiile. Există povești grozave pe Tumblr, există cărți bune care au variante audiobook, există podcasturi de ficțiune excelente (The Magnus Archive e mișto).

Aș argumenta că, și fără să citești cărți, poți să ai parte de beneficiile cititului. Poate că afli mai multe despre știință nu de la Gică Conspiraționistul, publicat la Editura Adevărul Mega-Adevărat, ci de pe site-ul Nature. Poate că nu ai citit Shakespeare, dar l-ai văzut pus în scenă. Poate că citești marile romane, dar ai luat contact cu alte povești din filme produse pe întregul pământ.

Există multe lucruri bune în cărți, care nu pot fi redate foarte ușor altfel. Există multe lucruri bune în afara cărților, care nu pot fi redate prea ușor în scris. Există multe prostii în afara cărților. Există multe prostii și în cărți.

Poate că mă înșel, dar fetișismul pentru cărți s-ar putea trage și din faptul că, pe vremuri, cartea era modul modul principal de transmitere al cunoașterii timp de multă vreme și a rămas cu poleiala de valoare. Iar, dacă mediul e poleit, poate ne poleim și noi prin asociere.

2. Visul celor bătrâni

A fost odată ca niciodată o lume în care niște oameni de bună credință au văzut că educația le-a deschis noi orizonturi și au vrut s-o dea la toată lumea, pentru ca întreaga omenire să devină mai bună.

Asta era acum vreo 200 de ani. Între timp, ceea ce strămoșii noștri doar visau, noi avem. Străstrăstrăbunicul de la țară probabil ar fi foarte impresionat să afle că străstrăstrănepoata lui vorbește o limbă străină, știe rezolva ecuații și are o corespondență cu oameni de pe tot mapamondul. Iluminiștii probabil că ar fi plâns de fericire dacă ar fi aflat că toți copiii merg la școală, oricât de slabă ar fi pe alocuri.

La fel ca cei care au făcut internetul și și-au imaginat că vor lumina întreaga omenire cu ajutorul lui, și strămoșii noștri au făcut greșeala de a crede că oamenii vor deveni fundamental mai buni datorită accesului la educație. Au crezut că, oferind posibilități, îi vor ridica pe toți ceilalți la nivelul lor. Dar se pare că lucrurile nu funcționează chiar așa.

Planul de ridicare a omenirii prin educație nu e nici greșit, nici inutil, dar are limitări. Nu poți să pocnești din degete și să intelectualizezi pe toată lumea.

Părțile pozitive, în schimb, au fost foarte multe – am evoluat mult ca societate în timp, avem confort, sănătate, siguranță socială și o grămadă de lucruri pe care nu le poți aprecia cu adevărat până nu te uiți la situația istorică. Cei capabili se mai ridică prin educație și, chiar dacă există probleme sociale care fac ca unora să le fie greu să se ridice, au oricum mai multe șanse decât în secolul 18.

Noi trăim visul, dar nu e chiar cum ne-am imaginat nici noi, nici ei. Așa că, în loc să proiectăm într-un viitor ipotetic, proiectăm într-un trecut în care ne imaginăm că lumea era mai bună, mai educată, mai intelectuală, mai cum vrem noi, pentru că oamenii ăia au murit și nu sunt aici să ne contrazică ideile.

3. Cărți și cultură

Care e scopul cititului, în viziunea celor care îl recomandă pentru rezolvarea tuturor problemelor? Ok, putem spune la modul general că citim pentru a „deveni culți”, dar e înseamnă asta, concret?

Din câte văd atunci când mi se reproșează că nu aș fi cultă, bănuiesc că semnul unui om cult ar fi că are anumite opinii și abordări, niciodată exprimate în clar, dar care, subînțelegem, seamănă cu cele ale celui care aspiră la acea lume plină de intelectuali.

Am o veste proastă. Lucrurile nu funcționează așa din două motive. Primul e că cititul unei cărți nu duce la aceeași transformare în toți cei care o citesc. Iar al doilea e că persoanele cu o anumită educație nu au neapărat toate aceleași idei.

Hai să începem cu prima problemă: fiecare carte poate fi citită în mai multe feluri. Poate că citim aceleași cuvinte, dar interacționăm diferit cu ele. Asta nu înseamnă că vreunul dintre moduri e greșit, ci că fiecare are adevărul lui.

Când citești, poți observa multe: limbajul naratorului, stilul de a vorbi al personajelor, umorul, psihologia personajului principal, personajele secundare, construcția lumii, atmosfera, diverse detalii care pe alții aproape că nu-i ating, replicile citabile.

Am un prieten căruia i-a plăcut foarte mult „Marțianul” de Andy Weir pentru că personajul principal e autoironic, iar cartea e un SF cu accent pe știință și pe soluții tehnice ingenioase. Am un alt prieten căruia i-a displăcut cartea pentru că personajul principal nu are o reacție foarte credibilă când se trezește singur pe o planetă ostilă vieții.

Ambele sunt puncte de vedere cât se poate de legitime asupra aceleiași cărți. Iar diferențele de opinie pot apărea la orice carte.

Și așa ajungem la a doua problemă: persoanele cu educație nu au neapărat aceleași idei. Avem abordări diferite, credințe diferite, interpretări diferite, lucruri cu care suntem indulgenți sau pe care nu le putem ierta. Credeți că oamenii de cultură au toți aceleași idei, pentru că toți sunt culți? Greșit. Doi oameni pot privi în profunzime un text, fără să aibă aceeași perspectivă – ca dovadă că a curs multă cerneală pentru „Hamlet”.

Oamenii educați nu sunt toți trași la indigo, pentru că oamenii în general nu sunt trași la indigo. Acum vreo sută de ani, curentul principal de critică literară era de părere că James Joyce și compania erau Mare Chestie, apreciind noutățile pe care le aduceau prin modernism; în aceeași perioadă, profesori universitari din Anglia li se opuneau puternic ca abordare, având un impact foarte puternic asupra genului fantasy și reabilitând ideile de monștri și de epopei – printre profesorii de care vorbesc aflându-se, desigur, C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien. Nu se punea problema că o tabără era educată și alta nu – erau foarte educați de ambele părți, dar părerile lor despre literatură, rolul ei, ce înseamnă o carte „bună” șamd. erau diametral opuse.

4. Analiză și gândire critică

Dacă e vorba de a deveni un om mai bun prin educație, opinia mea e că e mai puțin relevant ce consumi și mult mai relevant ce faci după ce ai consumat. Nu cred în valoarea educativă absolută a unor cărți precum „Odiseea” sau „Război și pace”, pentru că le poți citi fără ca ele să te impresioneze profund.

Atenție – nu zic fără să le înțelegi. Zic fără să ai nimic de zis pe marginea lor. Citești și te lasă rece. Nu-ți vorbesc. Nu aveți ce să vă ziceți. Dai din umeri, treci mai departe.

Când studiezi istoria literaturii sau istoria ideilor, nu poți să nu remarci că Biblia e peste tot în cultura europeană mai veche. Iar dacă te uiți un pic mai atent, vezi că Biblia n-a fost doar _citită. _A fost analizată. Interpretată. Gândită. Ai o grămadă de interpretări, de texte care se inspiră din Biblie și din alte analize ale Bibliei. Ce e moral? Cum arată lumea? Iar ca poveste, a fost refolosită în fel și chip, de la legende populare despre ce-au făcut Adam și Eva după izgonirea din rai, la Dante, la John Milton, la seriale de azi.

Așa am ajuns să mă gândesc că nu atât cititul Bibliei, cât discuțiile de pe marginea Bibliei au fost cele care au dus la transformarea unor moduri de gândire. Deși Biblia e cam aceeași oricum o iei, ce s-a vorbit pe baza ei s-a tot schimbat, reflectând și influențând epocile.

Am o părere similară și despre alte cărți: nu e important numai ceea ce citești direct, ci și ce faci după ce citești. Cum analizezi. Cum argumentezi. Ce observi. Teoretic, cam asta s-ar face la ora de română. Practic… sunt multe comentarii învățate pe de rost.

Nu am văzut cărți despre care nu se pot face argumente relevante. N-am întâlnit carte incapabilă să fie gândită. Foarte multă lume e de acord că „Fluturi” de Irina Binder e o carte lipsită de valoare, dar asta nu înseamnă că nu poți analiza valoros cartea. Putem vorbi despre evadarea în fantezie, care face și cărțile slabe de consum să aibă un rol de entertainment. Putem vorbi despre „Fluturi” în contextul romanelor de dragoste (și cum primul volum nu e chiar un roman de dragoste). Putem vorbi despre simbolurile superficiale ale profunzimii (pentru a-i sugera profunzimea, personajul principal are ca prieten un bătrân înțelept). Putem vorbi despre imaginarul colectiv cu privire la bogați și viața lor.

Dacă e vorba de a citi strict pentru plăcerea personală (și nu e nimic rău în asta), poți să faci ce vrei. Poți să citești. Poți să nu citești. Poți să citești cărți bune. Poți să citești cărți slabe. Poți să citești un gen sau toate genurile. Poți să citești o carte plină de înțelesuri ascunse pentru poveste, de ce nu? Poți să analizezi sau nu.

Dar dacă e vorba de a-ți dezvolta vreo abilitate, interacțiunea cu textul mi se pare mai importantă decât simpla luare la cunoștință a textului. Nu văd de ce ar fi mai virtuos un cititor de „Solenoid” care e incapabil să spună nimic despre text decât un cititor al lui „Fluturi” care poate spune câteva lucruri interesante despre roman.

Și, la fel, nu văd de ce ar fi atât de important ca textul respectiv să fie o carte și nu, să zicem, un film. Sau un joc video. Pentru că există analize atente și pe filme și seriale sau pe jocuri video.

Mi se pare doar un fetiș. E o dragoste superficială de cărți, care le pune pe piedestal și le neagă realitatea și limitările, visând la cai verzi pe pereți. Sau poate e doar o frustrare cu o lumea care nu se comportă cum ar trebui, așa că în loc să se caute o punte de dialog, se prescrie o rețetă care ar trebui să rezolve totul.

Elucubrația de pe coperta a patra

Sat, 16 Nov 2019 09:28:14 +0000

Am stat un pic și m-am gândit la modul în care vând editurile din România cărți și am ajuns la concluzia că vor foarte mult să _nu _le vândă. Dacă pot face anti-marketing, îl vor face.

Nicăieri nu e mai clară chestia decât pe coperta a patra a unor cărți și în descrierile care apar pe site-urile unde teoretic încearcă să vândă. Iată un exemplu:

Ayn Rand – „Revolta lui Atlas”

In premiera, in limba romana apare cea mai citita carte din Statele Unite, dupa Biblie. E vorba de trilogia lui Ayn Rand, Revolta lui Atlas (Atlas Shrugged). E cartea care a schimbat societatea americana postbelica. E autoarea in fata careia s-a inchinat presedintele american Ronald Reagan.

Americanul Nick Newcomen a condus 19.695 de kilometri, prin 30 de state americane, pentru a „scrie”, cu ajutorul GPS-ului, un text ce se poate vedea cu programul Google Earth. Mesajul este „Cititi Ayn Rand”.

„Am facut-o in primul rand pentru ca sunt fan Ayn Rand. Daca mai multa lume i-ar citi cartile si i-ar lua ideile in serios, atat SUA cat si lumea ar fi un loc mai bun, mai liber, mai prosper si noi am fi mai optimisti,” a declarat Newcomen.

Cele trei volume din Atlas Shrugged sunt traduse de Vlad Pojoga, Catalina Stanislav si Rita Chirian.

„Filosofia mea este, in esenta, intelegerea omului ca fiinta eroica, al carui scop moral e propria fericire, a carui activitate nobila sunt propriile realizari si propria productivitate, si al carui singur absolut e ratiunea.” – Ayn Rand

Textul e un giuvaer al dubiosului. Simpla comparație a unei cărți cu Biblia sugerează o lectură la fel de seacă precum ceaslovul care-l chinuia pe Ion Creangă în copilărie și care era bun mai ales la omorât muște.

Apoi, trilogia e „cartea care a schimbat societatea americană postbelică”, ceea ce e o ușoară contradicție în termeni – e o carte sau sunt trei? (Răspuns: e una în trei părți, publicată la noi ca trilogie). Dar cum a schimbat societatea americană postbelică? În ce sens? A dat peste cap ce se credea despre sexualitate? Nu, alea au fost probabil rapoartele lui Kinsey, care a intervievat peste 10.000 de oameni cu privire la subiect. A fost o precursoare a ideii de iubire liberă care avea să fie o parte importantă din mișcarea hippy? Nu, aia fost „Străin într-o lume străină” de Heinlein. A fost un adevărat fenomen care a rezonat cu ideile de întoarcere la natură și anti-industrialism ale mișcării hippy? Nu, aia a fost „Stăpânul inelelor” de J.R.R. Tolkien.

Sau poate că schimbarea societății americane postbelice e o hiperbolă, la fel ca cea cu Sadoveanu care tronează ca Ceahlăul deasupra literaturii românești. Ah, Sadoveanu. Alt autor pe care nu-l prea citim de plăcere.

Continuăm. Ayn Rand e „autoarea în fața căreia s-a închinat președintele american Ronald Reagan”. Există două tipuri de persoane în fața cărora te închini. Nu mi-e foarte clar dacă vor s-o scoată aici de lideriță religioasă sau de amantă prezidențială cu biciul în mână.

„Americanul Nick Newcomen […]” a făcut niște nebunii. De ce ne pasă? Dacă un nebun se plimbă prin Bucegi și aruncă oi în prăpastie într-un fel de protest artistic înseamnă că trebuie să citim „Baltagul”?

Încheierea în care Ayn Rand își explică filosofia e pusă acolo cu furca și nici aia nu ne spune foarte multe despre ce conține volumul.

Una peste alta, descrierea asta sugerează că „Revolta lui Atlas” este un text motivațional de self-help religios din America anilor ‘50. Autoarea era preoteasa lui Reagan sau ceva. În plus, cartea îți spune să-ți găsești fericirea devenind productiv. Sună cam ca sloganul pe care vrea să ți-l vândă șeful de la corporație ca să faci ore în plus pe degeaba.

Ok. Să zicem că îți plac cărțile motivaționale de self-help și iei „Revolta lui Atlas” în speranța că te învață ceva. Cei de la editură au reușit cumva să atragă publicul lui Osho! Uraaaa! Dar ce se întâmplă acum?

Păi, publicul lui Osho, care vrea să capete înțelepciune în viața de zi cu zi și să trăiască o viață mai frumoasă, care pune poze cu citate frumoase pe Facebook și crede în dezvoltare personală, deschide „Revolta lui Atlas”. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. (E o carte foarte lungă.) Dacă insistă să citească, vede idei despre cum socialismul e rău, capitalismul e bun și, dacă ajuți oamenii, îi transformi în molâi. Ah, și majoritatea societății e nașpa. Și doar geniile care muncesc din greu se pot bucura de sex, ceilalți nu au capacitatea psihică s-o facă.

Cartea nu ajunge la cei care ar vrea s-o citească în ciuda numeroaselor defecte, iar cei care o cumpără pe baza descrierii nu vor rezona cu ea, n-o vor da mai departe și vor spune că e o porcărie. Singurii care ar putea s-o cumpere intenționat sunt cei care știu ceva de ea și cei care au gusturi foarte, foarte vaste în materie de cărți și sunt ok și cu romane scrise ideologic, și cu filozofie despre importanța muncii, și cu motivaționale.

E o încercare incredibilă de a nu vinde cartea asta. Ghinion cu faptul că e faimoasă în străinătate și au auzit și ai noștri de ea, altfel ar fi putut rămâne ignorată în liniște.

Bingo pentru lansări de carte

Wed, 13 Nov 2019 13:56:06 +0000

Am fost zilele astea la o lansare de carte. A fost o decizie spontană; pur și simplu am văzut afișul, am intrat în librărie să văd cartea, am decis că pare interesantă și mi-am zis că dacă rămân în oraș până la ora evenimentului, particip.

Nu e prima lansare de carte din România la care am fost și încep să văd câteva elemente comune – așa că, bineînțeles, n-am putut sta degeaba. Trebuie creat un joc din treaba asta. Am început să mă gândesc fie la un joc de băut pentru lansări, fie la bingo. Dar pentru că nimeni nu vrea să iasă beat mangă de la o lansare de carte, am mers pe a doua variantă de joc.

Iată, deci, fișa de bingo pentru lansări de carte. O dau și ca tabel, și ca jpg, ca să se poate descărca.

BINGO – LANSĂRI DE CARTE

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;">un debut excepțional”</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;"><b>nu vreau să dau spoilere”</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;">divagări sexiste</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;"><b>cât e real din carte?”/„care personaj ești tu?”</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;"><b>glume cu LGBT/<br /> plângeri despre PC</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;">spune-ne de procesul de publicare”</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;"><b>nu prea au venit oameni la lansare”</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;">invitații nu se prezintă</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;">comparație cu canonul mondial</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;"><b>GRATIS</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;">publicul e format din tine și o mână de oameni care se știu</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;"><b>editurile nu ne susțin”</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;"><b>invitatul nu știe nimic despre genul cărții</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;">cartea a luat un premiu obscur</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;"><b>cititorii altora n-au educație/gusturi</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;">un invitat se promovează pe sine</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;">acum am ajuns – despre ce e vorba?”</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;"><b>prietenii autorului au zis că e o carte grozavă</b></span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    „<span style="font-size: small;">românii nu citesc”</span>
  </p>
</td>

<td width="20%">
  <p lang="ro-RO" align="center">
    <span style="font-size: small;"><b>publicul nu are întrebări</b></span>
  </p>
</td>

cineva din public ia cuvântul și-și povestește viața

comparație cu un autor obscur

monolog fără cap și coadă

sfaturi de marketing pentru autori

invitatul pare că n-a citit cartea

Undergroundul independent al pieței de carte

Mon, 12 Aug 2019 08:50:34 +0000

Dragii babei și ai moșului, haideți la gura sobei să vă povestesc câte nebunii fac unii autori fără talent ca să vândă câteva volume în plus (care sunt numai bune de pus pe foc, că de-aia suntem la gura sobei).

Amu’, se face că pe 30 iunie, dacă nu mă înșală data găsită acum în inbox, am primit o propunere pe Goodreads să scriu recenzia unei cărți, contra unui volum gratuit trimis de editură. Nu prea fac eu de-astea, pentru că am la cărți acasă cât să citesc un an fără să ridic privirea din ele, dar aveam o zi mai șui. M-am uitat ce era cu cartea, am văzut că avea un scor foarte mare pe site, peste 4 stele din 5, ba era și scurtă și de dragoste, așa că într-un moment de nebunie am acceptat propunerea editurii.

(Nu mai accept, căci mi-a fost învățătură de minte.)

Peste vreo săptămână am primit un mail de la editură cu volumul în format .mobi și .epub. În CC erau vreo 50 de alți oameni și o listă de indicații. Unele erau ok, dar erau două care mi-au trezit suspiciunea. Prima instrucțiune era că aveam termen-limită de o săptămână să citesc cartea. A doua era că, dacă mă păștea dorința fierbinte să-i dau mai puțin de trei stele, să nu postez recenzia pe site, ci să le-o trimit direct lor. Nu de alta, dar editura plătise pentru campanie și se aștepta la rezultate pozitive.

Nu știu alții cum sunt, dar eu în general țin minte cine mă plătește pentru o treabă și cine nu, iar aici nu țineam deloc minte să fi semnat vreun contract sau să se fi pus problema să fiu plătită. Am răspuns la mail cu „Reply all” și am explicat că, și dacă editura plătise pentru campanie, nu mă plătise pe mine – și nu vedeam de ce le-aș scrie o recenzie în particular, când nu asta a fost înțelegerea inițială.

Apoi, țin-te bine. M-au boscorodit că vorbesc urât (n-am vorbit urât) și că i-am spamuit și pe ceilalți recenzori (ce, eu i-am pus în CC?), mi-au zis și că mă taie de pe lista lor de colaboratori și de pe listele de recenzori ale multor alte edituri.

După cum ziceam, nu prea fac chestia asta cu primit cărți de la edituri des, am și destule cărți. Și dacă ar fi să fiu tăiată de pe toate listele din lume, n-ar fi o mare tragedie – dar mă îndoiesc că ar avea ei legături cu multe edituri, pentru că am început să-i caut pe net și să studiez mai tare ce-i cu ei. Sunt niște independenți atât de mici încât nu par să se fi ocupat de nicio altă carte.

Cartea e asta, „The Seduction Expert” de Saya Lopez Ortega, publicată de VSP publishing. Am fost fraieră când am acceptat să vorbesc cu ei – efectiv nu m-am uitat că avea DOUĂ MII de ratinguri pe Goodreads, ea fiind încă nepublicată, deci fiind suspectă de la o poștă.

După un pic de cercetare, am văzut că e o carte care „urmează să se lanseze în curând” de vreo doi ani – când m-au contactat pe mine, lansarea fusese amânată pentru sfârșitul lui iulie, iar acum e disponibilă pe Amazon la precomandă, urmând a fi lansată pe 25 august. Curat murdar, coane Fănică.

După încă vreo câteva căutări, am văzut că acum vreun an au hărțuit oameni care au scris despre carte la cererea lor și au încercat să le dea jos blogurile. Acum, s-au luat la harță cu mine și diverși oameni de pe Goodreads care n-au scris ok de ei. Câțiva oameni reali au avut lucruri absolut ucigătoare de zis despre calitatea cărții și s-au trezit în unele cazuri cu hărțuiri din partea unor „fane” inveterate (probabil editura, sub alt nume).

Ok, dar atunci cum de are niște recenzii atât de pozitive? Păi, din câte au verificat alții problema, se pare că și-au creat o grămadă de profiluri false pe Goodreads cu care au lăudat cartea.

De ce fac asta? Din câte mă uit, probabil pentru precomenzi și pentru câteva exemplare vândute în plus după lansare (dacă va avea vreodată loc lansarea), până se prinde lumea cât de proastă e.

Ceea ce-mi amintește de o fază de pe la noi. Eram la un moment dat la o lansare de carte unde era invitat să vorbească și un autor român care mă adăugase pe Facebook. Eh, și s-a apucat el să le povestească autorilor strânși acolo de diverse tertipuri prin care să-și promoveze cărțile – și cum a auzit el de o chestie, că e bine să adaugi pe toată lumea pe Facebook, pentru că nu știi cine-ți cumpără cartea. Ba chiar auzise de un tip care avea o grămadă de conturi false de Facebook și crea rețele de prietenie între ele și își comenta singur la postări ca să pară că are succes.

Nu cred că a făcut el personal mișcarea cu conturile false și comentatul, dar a fost un șoc neplăcut să-l aud vorbind despre chestia asta ca fiind o practică ok. Am scos telefonul în timp ce vorbea, l-am șters din lista de prieteni, i-am evitat cărțile și le-am spus unor prieteni de faza asta, ca să nu-i cumpere cărțile în necunoștință de cauză.

Acuma, problema cu abordările astea cu profiluri false și faimă crescută cu pompa nu e doar că sunt cât se poate de nesincere, ci și că nu te duc prea departe. Cer o grămadă de timp și de efort petrecute în moduri deloc constructive.

Nu te ajută să scrii o carte mai bună în viitor, nici nu-ți fac cartea curentă mai bună. Nu te ajută să-ți creezi o relație reală cu fanii. Nu te ajută să-ți formezi o comunitate (pentru că fanii și pseudo-fanii nu pot comunica real). Nici nu dau impresia de veridicitate (dacă ar fi fost să cumpăr „The Seduction Expert” sigur mi s-ar fi părut ceva suspect acolo, uitându-mă la recenzii). Te ajută să construiești o iluzie care pică la prima pală de vânt.

În plus, dacă te și prinde cineva, e nasol, ai onoarea mai pătată decât o domniță din secolul 19 care a rămas peste noapte în compania unui domn.

Dar oamenii încearcă. Nu știu de ce. Probabil n-au încredere în propriile forțe și preferă să încerce să șunteze sistemul. Sau poate că scriu fix atât de prost, dar în loc să se reorienteze spre cariere care să li se potrivească mai bine preferă să insiste aici.

Româna cea de toate zilele

Mon, 16 Apr 2018 20:10:49 +0000

Am văzut azi o frază care spunea ceva despre un „evenimentele din Budapesta, Ungaria și Madrid”. Nu astea erau orașele și țara, dar asta era situația. Acuma, nu e exclus să fi mâncat omul care a scris textul o virgulă, lucru care se mai întâmplă, dar mi-a amintit de faptul că învățăm uneori în școală tot felul de prostii.

De exemplu, învățăm că nu se pune niciodată virgulă înainte de „și”, ceea ce nu doar că e fals, e și ilogic. În propoziția de mai sus, e clar că evenimentele se petrec în două locuri: Madrid și Budapesta (orașul din Ungaria). Dar la prima vedere pare că sunt trei locuri: Madrid, Ungaria și Budapesta.

„Dar Roxana, te prinzi”. Aici da, dar ce se întâmplă dacă vorbesc de „fratele meu, Titus și Teo”? E vorba de trei persoane: Titus, Teo și fratele meu? E vorba de două: Teo și fratele meu, Titus? Dat fiind faptul că și pe fratele meu, și pe tatăl meu îi cheamă Titus, e imposibil să-ți dai seama la cine mă refer chiar dacă îmi știi familia.

Regula e simplă: dacă ce e după virgulă e explicație despre ce vine înainte de virgulă (de exemplu, dacă zici Budapesta, Ungaria), atunci izolezi bucățica aia de propoziție între virgule. Chestia asta se numește „apoziție”, se făcea prin gimnaziu, dar și dacă nu știi denumirea oficială, are logică să pui cuvântul ăla deoparte, ca să se priceapă că nu face parte din enumerarea oficială.

Bănuiala mea e că profesorii de română nu explică clar logica lecțiilor pe care le predau. Doar așa îmi explic faptul că lumea reține reguli după ureche și nu mereu pe cele bune. Uneori văd oameni care se luptă și împotriva normelor oficiale, și împotriva bunului simț doar ca să respecte o normă dubioasă, dar care e ușor de reținut.

De exemplu, e relativ simplu să reții că nu e frumos să spui „ca ca” într-o propoziție, pentru că se numește cacofonie – are un iz murdar cacofonia asta, așa că din simplă idee stilistică a ajuns aproape literă de lege. Sunt oameni care nu pot să scrie mai nimic corect, care înjură toată ziua, nu știu să folosească nici cratime, nici nimic, dar îți reperează cacofonia din avion. Bănuiesc că s-a observat deja că am făcut o cacofonie în paragraful anterior, probabil că cineva de-abia așteaptă să mă corecteze. Suntem o nație de vânători de „ca ca”, fără să știm exact de ce ar fi asta o greșeală de vorbire și fără să avem un răspuns dacă ne întreabă cineva de ce „explică clar” e o problemă, dar „cacao” nu.

Și chestia e că scrisul limbii române nu e doar toceală. Există o regulă simplă până și în ce privește cratimele vieții, care încurcă atâția oameni. Dacă ai o cratimă într-un cuvânt, de fapt ai acolo două cuvinte, doar că unul e prescurtat. „Dă-ți palme” e de fapt, „dă palme” + „ție”. Adică ție să-ți dai. „Rupe-o” e, de fapt, „rupe” + „pe ea”. „Fetițo” e într-un cuvânt pentru că nu fetițești pe nimeni și nici nu știi ce înseamnă asta. „Fat-o” e un îndemn să „o feți”, adică s-o naști. „S-a dus” pentru că „pe sine a dus”, dar e „camera sa” pentru că camera n-a făcut nimic cu sine.

Am învățat chestiile astea în clasele primare și, când stau mult pe net și mă trezesc că nu mai știu cum se scrie limba română, încep să gândesc ca la opt ani, să-mi dau seama dacă are mai multă logică să „vă dați” sau „vă da ție”. Iar pentru că prima variantă sună cam a ce vreau și a doua sună a nonsens, știu că se scrie „dați-vă”.

Dar poate că lucrurile nu sunt suficient de clare în școală. Poate că învățătorii și profesorii nu știu cum să explice lucrurile astea simplu și logic, fără să se complice cu explicații despre articole hotărâte și nehotărâte, părți de propoziție și alte nebunii – adică, bine, sunt și alea importante, dar le zici după ce elevii pricep în mare despre ce e vorba, ca să nu-i zăpăcești de cap.

Poate nici importanța unei scrieri îngrijite nu e subliniată îndeajuns – chiar dacă cititul de cărți nu e foarte comun, se citește mult mai mult decât înainte. Stăm pe net, stăm pe Facebook, citim o știre, discutăm pe messenger cu prietenii. Ne facem cunoscuți în primul rând prin scris – dacă cineva vorbește cu mine, cel mai des o face pe mail, în comentarii, pe Facebook. Am prieteni cu care îmi scriu mai ceva decât pe vremea când scrisorile erau foarte la modă.

E o lume scrisă și citită, felul în care scriem ne recomandă mai ales necunoscuților. Dar am rămas blocați în secolul trecut, în care cel mai des cunoșteai omul față în față, în care într-adevăr era ușor să ignori felul în care scria pentru că-l vedeai și îl înțelegeai după înfățișare. E valabil și în educație, profesorii par liniștiți să ierte tot felul de agramatisme, poate pentru că se gândesc că și-așa ajunge elevul să termine școala și nu mai scrie de mână niciodată. Problema fiind au dreptate: elevul termină școala și scrie cu picioarele pe calculator.

Ne-au rămas idei bune din trecut: știm că e important să fim prezentabili în persoană, să avem hainele curate, să nu mirosim a transpirație și așa mai departe, pentru că oamenii ne judecă după chestiile astea. Însă lumea se schimbă, dar noi nu ținem pasul cu vremurile. Suntem prezentabili în persoană, dar ne prefacem că digital nu contează ținuta, totul e ok.

Credem că e normal să fim judecați la adevărata noastră valoare, care transpare din când în când din ideile pe care le scriem, fără să ne gândim că ne e de două ori mai greu să acceptăm sfaturi de viață de la cineva care vorbește bălmăjit, chiar dacă sfaturile sunt bune.

Însă când încep să discut despre cum arată un text scris neîngrijit pe net, puțini ascultă. E multă rezistență aici, comoditatea e mare, ne mințim că e ok și nu ne influențează chestiile astea pentru că ascultăm ideea din spatele scrisului semi-ilizibil, iar lucrurile învățate doar pe jumătate în școală atârnă greu în balanță. Una peste alta, e greu cu schimbarea.

Cea mai bună carte românească a anului [recenzie]

Thu, 02 Nov 2017 08:20:57 +0000

Cu o forță subtilă, deosebită, dar puternică, acest roman dărâmă așteptările cititorilor în materie de literatură. Sau, desigur, le-ar dărâma, însă tristul adevăr face ca literatura de o reală calitate să nu mai aibă priză la publicul captivat de cotidianul minor al „jobului” și al rețelelor de socializare care nu acceptă profunzimea, ci doar satisfacția imediată ce le permite să reziste în fața vicistudinilor vieții într-un entertainment sisific, care îi zdrobește precum un bolovan cu plictisul propriei existențe.

Deși nu am vrea să facem o confuzie între persoana autorului și opera sa literară (de la marele Roland Barthes încoace, acest lucru ne este interzis!), este relevant de menționat că deosebitele merite ale autorului sunt incontestabile, în special în privința încercărilor sale de a sparge tiparele și de a se ridica deasupra valurilor modei literare, ce dispar atât de ușor înapoi în oceanul maculaturii.

Nu mare mi-ar fi mirarea dacă acest splendid volum, a cărei complexitate atinge paroxisme biblice și proustiene, de o finețe demnă de un Marquez românesc, ar fi însă în mare parte ignorat de alți critici. Înspăimântați de o astfel de operă ce atinge o rară perfecțiune, mulți se vor retrage în cochiliile lor de raci ce dau înapoi din fața provocărilor literare ce-i pun față în față cu abisurile propriilor lor tare, căci, după cum spunea Michel Foucault, în societatea noastră, arta a devenit ceva ce ține doar de obiecte, nu de indivizi sau de viață, deci față în față cu adevărata artă, cititorul modern își ascunde privirile pentru a nu fi, cumva, (oroare a ororilor!) transformat printr-un sublim ce, după cum spune Edmund Burke, este opusul frumuseții și inspiră mai degrabă groază decât încântare.

Volumul va cauza, fără îndoială, o adevărată revoluție în lumea literară, dacă avem curajul să o acceptăm – scoțându-ne în sfârșit din conul de umbră al marilor publiciști ai lumii și aducându-ne aminte de importanța românismului în fața globalismului ce ne înconjoară. Este un punct de cotitură pentru toți ce scriu în această cultură și, de ce nu, un rapid și vioi pas înainte pe scara literaturii mondiale.

Aceasta nu este doar o carte, ci o Carte, care va rămâne un adevărat model stilistic pentru toate cele ce vor veni după. De aici începe adevărata literatură română.

*******

Ce trebuie să conțină orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Laude.
Insistența că e o carte revoluționară.
Nume impunătoare.
Propoziții lungi și alambicate.
Cuvinte mari.
Plângeri că lumea nu citește ce trebuie.
Afirmații pompoase, eventual fără un sens clar.
Insistențe pe românism.

Ce NU trebuie să conțină SUB NICIO FORMĂ orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Detalii despre ce se întâmplă în carte.
Detalii despre personaje (a li se evita și numele, dacă se poate).
Detalii despre stilul cărții, punctul de vedere din care e scrisă – dacă se poate, să se evite și genul.
Raționamente – de exemplu, pe ce te bazezi când spui că e o carte revoluționară (și în ce sens!)
Autenticitate, vocea personală a celui care scrie recenzia.

Chestia pe care am scris-o mai sus s-ar putea potrivi, simt eu, în aproape orice revistă literară, pentru aproape orice carte vag mai promovată de o editură. Bine, ar trebui inserate un nume de autor, un titlu, și eventual un pic de comentariu despre cât de interesant e că autorul e profesor/medic/inginer/istoric.

Dacă mergi la New York Times, de exemplu, primul lucru pe care-l afli e ce se întâmplă în carte. Când ei scriu despre cărți, cărțile sunt despre asasini, sau despre mame singure, sunt despre cineva care și-a pierdut tragic soțul în 9/11 sau despre copii care s-au născut la miezul nopții în momentul în care s-a creat un nou stat.

La noi nu. La noi, în momentul în care întrebi un autor sau un critic despre ce e vorba în carte, ei o dau înainte cu condiția umană, revoluția literaturii și cât de puțin citesc oamenii. În capul lor, toate cărțile sunt identice, indiferent despre ce ar fi – deci nu pot decât să eșueze, pentru că până acum au eșuat și nimic nu s-a schimbat.

Cele două mari mituri nocive ale scrisului

Sat, 28 Oct 2017 14:11:34 +0000

Primul mit e că scriitorii se nasc, nu muncesc ca să învețe să scrie. E o idee atractivă, dar falsă. E atractivă pentru că ne spune că există un domeniu în care umblă câinii cu covrigi în coadă, mai ales dacă te naști cu aplecare spre spus povești.1Apropo de articolul lui George Damian: e foarte amuzant, pentru că Eftimie povestește cum a învățat jurnalism de la ziariștii de modă veche din Brașov și a muncit mult până să scrie … Continue reading

Pentru toate celelalte domenii, e necesar să lucrezi: vrei să fii inginer? Trebuie să înveți inginerie. Vrei să faci ilustrații pentru cărți? Trebuie să înveți să desenezi. Vrei să fii istoric? Se pare că nu e suficient să îți imaginezi ce făceau dacii înainte de venirea romanilor, ci trebuie să te pui cu burta pe carte. Vrei să faci haine? E musai să înveți să coși, barem.

Numai la scris își imaginează lumea că lucrurile merg de la sine, vine îngerul plin de har și zice, „De acum încolo, acest bebeluș va fi sortit unei cariere literare. Toate dialogurile lui vor fi realiste, toate descrierile frumoase. Când va pune pixul pe hârtie, natura va plânge.”

Dar la noi nu prea există literatură bună și nici scriitori de valoare. Nu prea sunt oameni care să-ți spună că trebuie să muncești pentru treaba asta, nu e destul să vrei. Că durează până poți scrie o carte bună. Mă uit la ce se spune în exterior: Neil Gaiman zice că trebuie exersat mult, citit mult, trăit mult, editat mult. Terry Pratchett zice că e bine să pui o grămadă de întrebări: de ce e asta așa, cum arată aia? Și mai zice și că e bine să citești o grămadă de chestii care nu țin de domeniul tău – să afli cum funcționa poșta în secolul 19, de exemplu. Pentru că într-o bună zi s-ar putea să-ți folosească.

Noi nu avem programe unde să înveți să scrii – și și dacă am avea, nu prea avem oameni care să știe cu ce se mănâncă scrisul. Există o altă impresie greșită, anume că din facultățile de litere ieși scriitor – nimic mai fals, sunt filoloagă, n-am învățat absolut nimic despre scriere creativă. Cauzalitatea a fost inversă: am iubit cărțile, m-am apucat să scriu povești și am ajuns apoi la filologie pentru că era domeniul care mi se părea cel mai apropiat de ce mă interesează pe mine. Când n-ai un drum deschis înspre ce îți dorești, îți faci unul.

Al doilea mare mit spune că un autor „talentat din punct de vedere stilistic” scrie încărcat și greoi. Ceea ce e absurd, dacă stai să te gândești. În momentul în care ai un text chinuitor și imposibil de înțeles, textul respectiv nu poate fi bun. În momentul în care ai un text plin de adjective și comparații care nu duc nicăieri, nu poate fi bun.

Stilul vine în ajutorul a ceva. Te face să simți o atmosferă, să înțelegi mai bine o idee, să simți un personaj. Dacă ai „vezuvii prehensile care se făimăresc mijlocitor” sau altă chestie pe care ți-e rușine să recunoști că n-o pricepi nici cu dicționarul, ăla nu e un text bun. Faptul că tu încerci cu chiu, cu vai, să deslușești o chestie pe care autorul a pus-o acolo la beție nu înseamnă că ăla e un text bun.

Am fost odată la o piesă de teatru din Oradea. Mă rog, piesă era mult zis. Un singur actor era pe scenă și făcea un spectacol trist în care se juca cu un glob pământesc și vorbea de unul singur fără noimă. Când am ieșit, cei din jurul meu erau gânditori și impresionați.

„Ce porcărie,” am zis.

Nuuu, mi s-a răspuns. Nuuu, nu e o porcărie, e o metaforă a existenței umane și a dorinței de putere care caută și nu găsește – adică, nu e clar ce, dar e un sens, dar e ceva acolo. Și așa se ajunge ca fiecare prostie să fie considerată „stilistic bună” dacă nimeni n-are răbdare cu ea și nimeni n-o poate înțelege.

Hai, să terminăm cu asta. Împăratul e cel mai adesea gol.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Apropo de articolul lui George Damian: e foarte amuzant, pentru că Eftimie povestește cum a învățat jurnalism de la ziariștii de modă veche din Brașov și a muncit mult până să scrie articole bune. Nu zic că scrisul de articole e identic cu scrisul de cărți -- nu e -- dar e o experiență care ajută.
    </td>
  </tr>
</table>

Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Mon, 11 Sep 2017 19:45:19 +0000

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

După cum spuneam mai demult, „Ready Player one” e o carte despre o lume din viitorul apropiat, în care realitatea virtuală a cucerit lumea. Iar cel care a creat realitatea virtuală era un tocilar asocial și lipsit de familie, care a murit și a lăsat totul moștenire persoanei care reușește să dezlege o serie de ghicitori și jocuri axate pe cultura populară din anii ‘80. Doar că, după mulți ani de încercări, nimeni n-a reușit să afle nici măcar răspunsul la _prima _ghicitoare. Personajul principal e un puști care știe tot în materie de anii ‘80, e mare fan de jocuri și e prieten cu alții care-i seamănă, toți prinși în cursa după avere și obsedați de vânătoarea de comori a fondatorului lumii virtuale. O mare parte din farmecul cărții e că e plină-ochi de tot felul de referințe culturale din anii ‘80.

Eh, „Armada” e o carte despre un puști care știe o grămadă de chestii despre cultura anilor ‘80, e mare fan de jocuri și are prieteni care-i seamănă. Toată cartea e înțesată de referințe la cultura populară americană din alte decade. Serios. Uite un pasaj aleatoriu de pe la începutul cărții:

Mă simțisem precum Clark Kent pregătindu-se să afle în sfârșit adevărul despre originea sa de la fantoma holografică a propriului tată, mort de mult timp. Acum însă mă gândeam la Luke Skywalker, tânăr candidat Jedi, care privea intrarea peșterii de pe Dagobah

Pentru context, tipul ăsta vorbește așa când vrea să urce în podul casei. În plus, își repetă replicile lui Yoda când are ceva de făcut. Face referințe la HAL-9000. Recunoaște dintr-o privire clădiri din filme SF. Când vorbește de maică-sa, o compară cu Sarah Connor. Iar eu, tot citind, semănam cu căpitanul Picard.

Partea amuzantă e că fix tonele de referințe mi se păreau interesante și exotice în „Ready Player One” m-au exasperat în „Armada”. M-aș întreba retoric de ce, dar știu.

Universurile imaginare trebuie să aibă o logică internă. De exemplu, poți să accepți premisa că există o lume în care clasa conducătoare e formată din corbi, iar restul claselor din ființe umane, dar nu prea poți accepta în cazul ăsta ca un cerșetor uman să fie fiul secret al regelui, pentru că dacă ar fi, ar avea pene și ar zbura.

Ei, în „Ready Player One”, premisa era că toți oamenii sunt conectați la realitatea virtuală, dar doar cei care știu extrem de bine filmele, muzica și jocurile din anii ‘80, care trăiesc și respiră doar filmele, muzica și jocurile astea, sunt capabili să găsească răspunsul la ghicitori, să treacă probele și să obțină averea tipului care a creat lumea virtuală. În condițiile astea, e absolut normal ca toate personajele importante să facă zece milioane de referințe și să interacționeze cu cine știe câte lumi recreate după jocurile și filmele decadei. Iar Wade, personajul principal, cu atât mai mult. Totul se leagă.

În „Armada”, Zack e un băiat dintr-o lume asemănătoare cu a noastră din 2017. Tatăl lui era tocilar pasionat de jocurile, muzica și filmele SF din anii ‘80 și ‘90, așa că a început și el să fie pasionat de aceleași lucruri, într-un fel de încercare de a se apropia de taică-su. Iar Zack e, întâmplător, și extrem de bun la un joc numit Armada, în care se luptă împotriva invaziilor extraterestre. Totul e ok până aici, cineva poate avea accidental trăsăturile astea. Problema e că și cei din jur îi seamănă ca stil, astfel încât aproape fiecare dialog e un fel de amestec de replici luate din alte părți și replici originale care să explice un pic contextul curent.

Zack află repede că Armada nu e doar un joc, ci un program secret de instruire a populației în manevrarea unor drone, iar invazia extraterestră nu e o ficțiune, ci o realitate. Iar în momentul în care e luat cu o navă spațială și dus la baza militară, stilul adolescentin, cu referințe și jocuri și luat lucrurile un pic la mișto începe să fie enervant. Omenirea e pe cale să fie distrusă, iar el citează din filme. Extratereștrii vin să atace, dar ofițerii sunt glumeți și fac bancuri și referințe.

La un moment dat, jocul menționărilor devine absurd și distruge forța dramatică a conflictului – dacă personajele nu iau foarte în serios amenințarea cu extincția rasei umane, de ce aș lua-o eu? Iar Cline nu crede nici el în seriozitatea atacului, ceea ce se simte și la nivel narativ: personajele ba se grăbesc spre pozițiile de luptă pentru că le suflă inamicul în ceafă, ba se opresc din drum ca să mai schimbe trei replici din Star Wars.

Nici firul narativ nu ajută. Dacă scoți toate referințele, rămâi cu o poveste destul de clasică despre conspirații și personaje plate care se sacrifică eroic pentru a salva lumea.

Mă mai iau de un aspect: universul jocurilor pe calculator.

În „Ready Player One”, acțiunea se petrece în 2040, într-o lume a cărei istorie paralelă e destul de bine explicată. În „Armada”, acțiunea se petrece acum, iar în afară de jocurile cu extratereștri inventate special pentru carte, nu sunt pomenite detalii care să sugereze că lumea ar fi complet diferită de a noastră. Asemănarea e imensă.

Însă, pentru o carte despre jocuri pe calculator în ziua de azi, are tot felul de ciudățenii. Poate că le remarc pentru că mă joc acum, iar Cline pare că a rămas cu mintea la jocurile de atunci. În „Armada”, tehnologia și grafica au evoluat până au ajuns în punctul în care sunt azi (ba chiar au luat-o un pic înainte), dar stilul de joc a rămas înțepenit în perioada de dinainte ca generația mea să ajungă la școală.

Zack, de exemplu, este al șaselea jucător de Armada la nivel mondial, conform scorului. Iar asta nu însemna nimic în lumea reală, maică-sa îi zice să-și găsească ceva de lucru. Eh, în ziua de azi, dacă ești un jucător de talie mondială, poți ajunge pe scena asta:

Sau, dacă nu, măcar faci streaming și ghiduri pe Youtube, explicându-ți strategiile, și tot câștigi un ban.

Apoi, rare sunt jocurile cu un punctaj care înseamnă ceva deosebit de important. Se măsoară tot felul de lucruri, unele inutile pentru a-ți da seama cât de bun e jucătorul (numărul de animale vânate în Assassin’s Creed), altele care spun ceva, dar nu totul (raportul asasinate/morți/participări la asasinate din meciurile de League of Legends). Lucrurile au devenit mult mai complexe și e greu să creezi un clasament chiar și cât de cât stabil, clar și unanim acceptat.

Asta deoarece conceptul de joc competitiv s-a schimbat enorm. Iar, dacă e să iei la bani mărunți ideea că armata antrenează pe furiș milioane de oameni ca să poată lupta contra extratereștrilor cu ajutorul unui joc, îți dai seama repede că ar trebui să încurajezi puternic lupta în echipă, ca să se acopere unii pe alții, dar asta nu se întâmplă în cartea lui Cline, unde fiecare soldat e pe cont propriu.

„Armada” mi-a lăsat o impresie destul de proastă per ansamblu. Prea mult haos, personaje prea plate, referințe inutile în fiecare minut, faptul că nu reușea să redea o atmosferă tensionată (deși părea să și-o dorească) și că seamănă mai degrabă cu un colaj decât cu o poveste.

Dacă vreți să mă contraziceți, puteți cumpăra „Armada” de pe site-ul Nemira. Sau, dacă vreți ceva mai bun, „Ready Player One” e și el acolo. Sunt și pe eMag, dar acolo sunt momentan cu vreo 15 lei mai scumpe. Și sunt și prin librării, desigur.

Scriitorii își înțeleg prea puțin arta

Wed, 14 Jun 2017 13:10:44 +0000

O chestie pe care am constatat-o e că, atunci când un om se pune pe scris, are impresia că sufletul lui se reflectă de pe pagina respectivă. De aceea, orice critică adusă textului e luată ca un fel de critică anti-el, pentru că nu-și dă seama exact cât de puțin din persoana lui e vizibilă de acolo.

Roagă un om să-ți deseneze un câine și n-o să se supere prea tare dacă-i zici că n-are talent. Invită-l la karaoke și o să-i cam fie ciudă când îi spui că n-are voce, dar s-ar putea să te ierte. Citește-i o povestire și spune-i că e cam nasoală, în schimb, și o să vezi că începe să se înfierbânte, ba-i mai sar și prietenii în apărare, de parcă l-ai fi înjurat de mamă.

Scrisul e o artă. Se învață, se exersează, ai talent nativ sau nu. Dacă-ți spune cineva că scrii într-un stil de clasa a doua, e cam la același nivel „insulta” ca „desenezi ca un copil de clasa a doua”. Singur, nu-i pică nimănui bine, dar asta-i viața.

Ca să nu mă iau de nimeni altcineva, o să exemplific ideea cu un desen creat de mine acum câțiva ani (insuficient de mulți ca tinerețea să fie o scuză).

Prietenii mei artiști au voie să râdă.

Acesta este un desen slab. Nu e chiar de clasa a doua, dar nici prea departe nu e. Proporțiile sunt dubioase, nu știu să gândesc elementele imaginii în volum, habar n-am cum ar trebui să pice lumina în chestia asta. Pentru un copil, ar putea fi un desen bunicel. Ca adult, n-o să ilustrez nimic prea curând. Iar profesioniștii or să vadă o grămadă de probleme acolo pe care eu nu le știu.

Acest desen nu sunt eu. Nu doar că nu e un desen care să mă reprezinte pe mine, dar desenul nu e identic cu ființa mea. Rezultatul nu-mi dezvăluie tarele sufletești, nu spune mai nimic despre modul în care gândesc și percep lumea, nu spune dacă sunt prietenoasă sau dușmănoasă, nu zice că sunt o persoană simpatică sau antipatică. Tot ce spune e, „A vrut să deseneze o tipă cu ochi de pisică și n-are un talent deosebit”.

La fel și cu cărțile. Identitatea autorului nu transpare din ele. Nu dezvăluie profunzimile și tarele sufletești ale omului, nu spune mai nimc despre modul în care gândește și percepe lumea, nici despre cât de prietenos sau dușmănos, simpatic sau antipatic e. Eventual poți să-ți dai seama că are o anumită profunzime a gândirii sau inteligență – sau, dacă e deosebit de transparent, poți să-i vezi viziunile politice – dar dacă o carte e slabă, poate fi vorba și de lipsa de talent. Poate că autorul gândește lucrurile la o anumită profunzime, dar în afara literaturii. Poate că încearcă ceva și nu-i iese.

C’est la vie.

Știu, știu. La școală suntem învățați să tragem paralele între literatură și viețle autorilor: Eminescu a fost chinuit, deci iată! E un geniu ca Luceafărul, din care transpare ființa superioară a poetului. Dar să vă spun o chestie: când eram în gimnaziu am zis să fiu deșteaptă și să trag și eu o paralelă de-asta inteligentă. Așa că i-am plâns de milă lui Eminescu, spunându-i profesoarei că a fost un tip refuzat de toate femeile, lucru care transpare clar din absolut toată opera lui în care tânjește după o iubire ce nu-i e acordată niciodată. Și ce să vezi? Acolo brusc nu se mai aplica legătura operă-autor, pentru că Eminescu avusese (fără să știu eu asta la momentul respectiv) o relație legendară cu Veronica Micle.

Și ce să vezi? Multe, multe alte detalii din literatură nu sunt o transpunere directă a autorului pe pagina tipărită.

Pe-urmă. Dacă cineva citește mult și spune că o carte e neimpresionantă cu spume, s-ar putea nu fie o chestie de reavoință sau de neînțelegere. Poate că e doar o comparație cu ceva mult mai bun. Cine e la același stand cu marii scriitori se poate aștepta ca, din când în când, să fie judecat după standardele după care sunt judecați și ei. La fel, poate că desenul meu e mai bun decât ar putea să-l facă doi sau trei oameni din jurul meu (sau al vostru), dar când comparația e făcută cu ceva chiar profesionist făcut, se vede cât de slab e de fapt.

De ce să nu scrii ca Tolkien, chiar dacă scrii fantasy

Mon, 10 Apr 2017 18:34:20 +0000

Mă întrebam la un moment dat de unde vine obsesia scriitorilor și traducătorilor de fantasy din România de a băga cuvinte învechite pe unde apucă, de spui că toată lumea e musai Tolkien. Și pe urmă m-am prins: pentru că nu e foarte clar de ce Tolkien e Tolkien și se descurcă atât de bne cu limbajul pompos/arhaic… și de ce nu toată lumea trebuie să fie Tolkien.

John Ronald Ruen Tolkien era filolog. Ba mai mult, era profesor de literatură, specializat în perioada medievală. Era un om care putea citi Beowulf în original – ba l-a și tradus. Pentru cine nu știe, Beowulf e probabil cel mai vechi poem lung scris în engleza veche și arată așa:

Dacă vi se pare că nu-l puteți citi din cauza fontului, iată cum arată varianta transcrisă:

Hwæt! Wé Gárdena      in géardagum	
þéodcyninga      þrym gefrúnon·	
hú ðá æþelingas      ellen fremedon.	
Oft Scyld Scéfing      sceaþena þréatum	
monegum maégþum      meodosetla oftéah·	
egsode Eorle      syððan aérest wearð	
féasceaft funden      hé þæs frófre gebád·	
wéox under wolcnum·      weorðmyndum þáh	
oð þæt him aéghwylc      þára ymbsittendra	
ofer hronráde      hýran scolde,	
gomban gyldan·      þæt wæs gód cyning.

Tolkien a avut și ambiția de a scrie poezie în stilul în care scriau cei de pe la anul 900, când rimele nu erau la modă, dar aliterația da, iar versurile erau împărțite în două. Așa a ajuns să înceapă să scrie inclusiv un poem despre regele Arthur, care sună cam așa:

Dark wind came driving   over deep water,
from the South sweeping   surf upon the beaches,
a roaring sea   rolling endless
huge hoarcrested   hills of thunder.

Ce vreau să spun e că Tolkien era un om al cărui domeniu de studiu era vechiul. Ba mai mult, avea o pasiune pentru lucruri apuse în urmă cu vreun mileniu, în parea întunecată a epocii medievale. Știa vremurile, știa mitologia, știa regulile după care se scria atunci. Așa că putea să sune autentic.1Apropo, Middle-Earth? V-ați întrebat vreodată de ce Stăpânul inelelor se peterce în Pământul de Mijloc și habar n-avem ce există în rest? Ei, Middle-Earth are legături etimologice clare … Continue reading

Să încerci să imiți stilul lui Tolkien fără să ai pregătirea lui e ca și cum aș încerca eu să scriu un personaj bucureștean: „Bă fraiere, ej nebun, hai să băgăm o shaorma cu dă toate că îi dăcât 10 lei. Ce Lipscani, bă, ești dus, e o stație de metrou până acolo și e nașparliu la ora asta, nu-i nimic deschis și pă bune că mi să strânge stomacul de foame și ăla de face shaorma aici e boss de boss. Nu, bă, mi-e o lene maximă să mă duc până la dracu-n praznic și aici e super tare, nuș ce te deranjează.”2A trebuit să revin să corectez, pentru că scrisesem „nu-i dăcât” din pur reflex.

…#superautentic, sunt sigură.

Așa. Și atunci, cum poți să scrii fantasy cu dragoni, într-o lume paralelă, fără să bagi la tot pasul jilțuri, pocale, oameni care spun „rogu-vă”, cuvinte ca „a muștrului” folosit cu sensul de „a antrena soldați” (pe care nu-l știe nimeni, dar care există în dicționar) și alte chestii care i-ar face pe străbunicii noștri să râdă cu lacrimi, că prea sunt folosite aiurea? Nu e lipsit de credibilitate dacă ai ființe magice care vorbesc modern?

Păi, dacă scrii de regate imaginare, dragoni, elfi, sânziene și ce-o mai fi, nu e ca și cum toate creaturile astea ar fi existat cu adevărat și ar fi învățat să vorbească la un moment dat când româna era după „i pak”, dar înainte de „scaun” și „pahar”. Poate că spadasinii, regii și dragonii vorbesc limba _care se vorbește curent _la ei. Tradusă cu vorbirea curentă de la noi.3Oricum, limba din vremea medievală de la noi e moartă și îngropată. Deși brusc îmi dau seama că ar fi mișto ca un elf să dea raportul cu „I pak, domniia ta, au venit niscaiva călători … Continue reading

După cum demonstrează străinii încontinuu, magia poate fi și veche, și nouă ca în cărțile de fantezie urbană. Poate fi în universuri paralele care n-au legătură cu lumea noastră, în universuri legate de al nostru, în universul nostru. Pot fi axate pe stil și imitând vechiul. Pot crea lumi într-un mod științific și exact, cu un stil foarte simplu și în limbaj modern.

Gama e foarte largă. Tolkien era îndrăgostit de cărți vechi și de lingvistică, dar asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să scrie poezie cu aliterații și să inventeze limbi noi. E în regulă să descoperi că stilul lui pur și simplu nu ți se potrivește și că tu ai altul, că pe tine te pasionează _altceva. _Când începi să scrii, te ajută mult să imiți ce au făcut alții, dar la un moment dat e timpul să vezi dacă tot ce ai imitat chiar ți se potrivește și să începi să faci schimbări sau inovații.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Apropo, Middle-Earth? V-ați întrebat vreodată de ce Stăpânul inelelor se peterce în Pământul de Mijloc și habar n-avem ce există în rest? Ei, Middle-Earth are legături etimologice clare cu Midgard, tărâmul oamenilor din literatura nordică (Asgard, unde sunt zeii ca Thor, Odin și Loki era alt tărâm, de exemplu).
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7025_1501('footnote_plugin_tooltip_7025_1501_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7025_1501_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      A trebuit să revin să corectez, pentru că scrisesem „nu-i dăcât” din pur reflex.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7025_1501('footnote_plugin_tooltip_7025_1501_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7025_1501_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Oricum, limba din vremea medievală de la noi e moartă și îngropată. Deși brusc îmi dau seama că ar fi mișto ca un elf să dea raportul cu „I pak, domniia ta, au venit niscaiva călători pre râu în jos”.
    </td>
  </tr>
</table>

Cum să eviți infodumpul când scrii povești

Tue, 14 Mar 2017 17:13:48 +0000

Ca să încep cu începutul: „infodump” înseamnă o cantitate mare de informații oferite dintr-o dată într-un stil oarecum eseistic. Chestia se practică deseori în povești SF/fantasy, când scriitorii au o lume întreagă de prezentat și nu știu cum să înghesuie toate informațiile la început, ca să poată ajunge la partea de acțiune.

Problema e simplă – ai, să zicem, un univers super-diferit. Cerul e gri. Ninge des cu cenușă. Unii oameni sunt sclavi, alții sunt nobili, iar diferența e atât de mare încât unii își pun problema că e vorba de rase umane diferite. Unii dintre nobili pot face tot felul de magii, împărțite în 8 magii de bază, 2 speciale și una teoretică, care funcționează destul de complicat și toată acțiunea ta depnde de magiile astea și finețurile lor. Plus sistem economic. Plus politică. Plus religie. Plus specii ciudate. Plus istorie de acum 1000 de ani pentru a explica de ce lucrurile sunt cum sunt. Ai material cât pentru vreo 20 de pagini de explicații stufoase – sau mai mult.

Acuma, nu știu voi cum sunteți, dar eu nu prea apreciez cărțile care au nevoie de un promotor lângă ca să mă asigure că, după ce trec de începutul greoi și plicticos, acțiunea e chiar mișto. Și am un prieten care mă întreba cum să evite problema asta pe care o vede din nou și din nou în cărți, așa că vă zic și vouă ce i-am zis și lui: să fure de la alții tehnici. De exemplu, pe ale lui Brandon Sanderson.

Brandon Sanderson, pe care-l tot pomenesc pe aici, e un scriitor de fantasy care creează niște lumi foarte deosebite și complexe, în care magia, biologia și sferele sociale funcționează după reguli stricte și complicate. Dar are un stil extrem de simplu la nivel de frază și nu te plictisește cu pagini întregi de eseuri, oricât de mult are de comunicat.

Citesc acum „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson, care începe destul de simplu: ninge cu cenușă, un lord se uită plictisit în sus și speră că n-o să-și păteze hainele. Pe urmă se întoarce înapoi spre sclavii biciuiți de pe plantație pe care tocmai îi inspecta, i se pare că sunt cam leneși, dar își dă seama că nu-i nimic deosebit acolo – și îi zice unui alt tip de lângă că, după o mie de ani de munci fizice pe plantație, ai crede că ar fi din naștere mai pricepuți la munca pe care o fac.

De pe prima pagină afli fără niciun efort că:

e normal să ningă cu cenușă
sclavii sunt tratați ca animalele
nu există mobilitate socială; nobilii nu ajung sclavi, sclavii nu ajung nobili
ceva important s-a întâmplat în urmă cu 1000 de ani, când anumiți oameni au fost înrobiți
există un oarecare concept al geneticii în lumea asta

Aproape fiecare bucată de univers e introdusă printr-o acțiune, o remarcă, un efect al ei. Sanderson are încredere că legile pe care le folosește sunt palpabile, chiar dacă rămân neexplicate timp de zeci de pagini, chiar dacă misterele despre un aspect sau altul al lumii sunt neexplorate timp de sute de pagini.

Lasă în ceață și răspunsuri gen „Cum a reușit Kel să omoare zeci de oameni, printre care și câțiva soldați, și să ardă un conac al unui nobil fără să lase niciun semn de viață?”, care sunt clar acolo ca să stârnească interesul, dar și lucruri mărunte – 8 tipuri de bază de magie? Nu trebuie explicate pe lung din prima, pot fi sugerate și demonstrate pe rând.

N-are o problemă să lase goluri în cunoștințele cititorilor pentru că are încredere în ei – pot să deducă fără să li se spună explicit, pot să înțeleagă personajele fără să știe totul despre ele, pot să urmărească acțiunea chiar dacă nu percep absolut toate subtilitățile ei. E în regulă, e suficient să ofere suficente detalii de atmosferă, gesturi, reacții și acțiuni și restul se poate insera subtil când îi găsește un loc confortabil în poveste.

Încă o chestie: Sanderson jonglează și cu puncte de vedere și niveluri de cunoștințe. Dacă de obicei ai un personaj care e inițiat în lumea mai mare pe care vrea s-o expună autorul (vechiul clișeu al tânărului dintr-un sat implicat într-un mare război în regat, care descoperă lumea din afara sătucului său), aici unii sunt pasionați de religie, alții au cunoștințe sau obsesii legate de Lordul care conduce lumea sau de mine secrete. Unii știu istoria mai bine și le explică altora cum au mai fost purtate războaie, alții știu despre manierele nobililor. Din interacțiunile lor, aflăm și noi. Informația e picurată pe ici, pe colo, cu pipeta – până când te și miri că a reușit să creeze un întreg univers fără să stea să-ți povestească niciodată prea mult despre cum funcționează.

[][1]

Pentru cineva care scrie foarte simplu, Sanderson e foarte subtil.

Niște scriitori s-au supărat pe Nemira

Tue, 28 Feb 2017 09:37:45 +0000

Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise.

Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1. Pot să trimt cartea altundeva? (Dacă nu, e de discutat.) 2. Pot să-l retrag din concurs și să-l retrimit la ei pentru publicare, ca manuscris normal? (Dacă da, la ce adresă? Dacă spun că-l au deja și pot să-l mute dintr-o parte în alta, perfect.)

Însă am văzut oameni extrem de supărați că s-a amânat concursul. Citez din comentariile care m-au enervat (nu le dau cu nume și prenume, pentru că n-are sens):

Hai pe bune?! Ai naibii nenorociti, aveau destule manuscrise! Dupa ce ca am asteptat atat, si-au batut joc de noi! In viata mea nu mai particip la concursurile lor si nici ca nu le mai cumpar vreo carte.

Acel moment cand realizezi că trebuie să publici un autor român pe banii tăi și ești falit.

Ce porcărie! Astea-s editurile in care ne incredem, din păcate…
Puteau sa fie si cinci manuscrise; din respect pentru acei cinci participanți, concursul trebuia sa se desfasoare.

Nesimtire curata. Puteau din respect pentru cei care au participat sa ofere unuia dintre ei o sansa.

Dar nu, ei fac anunțul la o lună după data la care trebuiau să anunțe câștigătorul. Cine mai crede, în condițiile date, scuza asta?

Ok, trebuie lămurite niște chestii.

UNU. Editurile au absolut tot interesul să publice cărți geniale. De ce? Pentru că se vând și toată lumea face bani din ele. Autorul câștigă un procent din vânzări, editura câștigă și ea , librăriile câștigă un procent măricel, cititorii câștigă entertainment de bună calitate. Știu că e al naibii de greu de crezut, dar dintr-un business bun toată lumea câștigă. Editura publică toate cărțile „pe banii ei”, în ideea de a face profit – toate cărțile costă pentru a fi produse, deci nu se pune problema că e falită.

DOI. Nu e business bun dacă încerci să vinzi o chestie proastă. Se câștigă bani mai puțini, editura rămâne cu volume în brațe, cititorii te înjură că le-ai vândut o porcărie, autorul rămâne cu o reputație proastă. Eu, editură să fiu, nu mi-aș publica mama dacă ar avea o carte extrem de slabă. Poate că aș investi o grămadă în editarea cărții ca s-o fac citibilă, dar în niciun caz n-aș publica-o cu o tâmpenie. Nu ar fi o investiție, nu ar fi un ajutor pentru ea, nu ar fi vorba de susținere, pur și simplu aș face ceva nasol pentru toți cei implicați.

TREI. E plin-ochi de scriitori al naibii de slabi. Repet: scriitorii slabi și foarte slabi sunt pe toate drumurile. Știu asta pentru că blogul ăsta e public, sunt traducătoare – de 2-3 ori pe săptămână primesc fragmente de cărți și link-uri către fragmente de cărți ca să-mi dau cu părerea, plus propuneri de colaborare. Văd chestii ok, chestii semi-ok și rebuturi cât cuprinde. Iar treaba mea nu e să public pe nimeni, mie tehnic vorbind nici n-au de ce să-mi trimită oamenii prea multe chestii. Și totuși îmi trimit. Mi-e și groază să mă gândesc ce primesc editurile.

Dar toți scriitorii care insistă să fie publicați cred că sunt cel puțin publicabili, iar unii dintre ei cred (în mod fals) că sunt geniali.

Apoi, încă un lucru, care mă deranjează la nivel profesional: e îngrozitor de lipsit de profesionalism să înjuri un potențial colaborator pe net. Mai ales când nu ți-a făcut nimic concret, doar te-a nemulțumit un pic. Dacă o editură nu te plătește, dacă îți publică volumul pe hârtie igienică, dacă nu-și respectă contractul, dacă face mizerii – atunci înțeleg. Dacă există un conflict care a escalat, dacă sunt nenorociri care s-au tot petrecut, înțeleg.

Să ne înțelegem: relația dintre scriitor și editură e o relație de colaborare. Scriitorul muncește pentru editură și cititori, editura muncește pentru scriitor și cititori. Nu e o relație sclav-stăpân, nu e o relație de supt sângele reciproc. Nu trebuie să taci și să pleci capul pentru că ți se face o favoare, dar nici tu nu le faci o favoare pentru care să fie etern recunoscători. Și tocmai de-aia poți să pui întrebări, să comunici, să discuți – dacă ai un dram de respect pentru oameni, cei mai mulți îți răspund prietenos, mai ales dacă ești deja în decursul unei colaborări.

Dar în situația de față? Aici nu s-a întâmplat mai nimic. S-a amânat concursul cu un an – ceasul rău, pisica neagră, au fugit boii de la bicicletă. Manuscrisele probabil că rămân în continuare la scriitori, care le pot trimite altundeva, le pot edita singuri, pot să facă orice cu ele.

De dragul cititorilor

Wed, 28 Dec 2016 16:17:19 +0000

La începutul secolului 20, o gașcă de scriitori s-au revoltat împotriva literaturii de până atunci, care era menită să fie populară. Au venit cu idei gen, „Hei, poate că există lucruri mai profunde de discutat, pe care masele nu le-ar aprecia, dar care ar avea un efect puternic asupra elitelor”. Într-un fel, au dus la o diferență mai clară între literatură înaltă și literatură de consum. Au făcut experimente cu forma textelor, cu stilul, cu ideile.

Aș vrea să punctez un lucru: de atunci a trecut un secol. Ce a mers pentru James Joyce nu merge și pentru noi. Ce a mers pentru James Joyce? Chestia asta:

A FOST ODATĂ pe timpuri şi ce timpuri frumoase o vacă mu-muu care venea pe drum şi vaca aceasta mu-uu care venea pe drum s-a-n-tâlnit c-un băieţel drăgălaş pe care-l chema băieţelu’ tu-tu.

Povestea asta i-o spunea tata; tata se uita la el printr-o bucată de sticlă; avea o faţă păroasă. El era băieţelu’ tu-tu.

Vaca mu-uu venea pe drumul unde locuia Betty Poyrne: care vindea pistil de lămâie.

James Joyce imita acolo modul de gândire al unui copil mic (cartea e „Portret al artistului în tinerețe”). Ideea era să spargă normele, să reinventeze literatura, să se rupă de stilul realist-naiv al victorienilor. Nu e un text de consum; de-asta există o grămadă de copii din generația mea care au citit „Robinson Crusoe”, „Mizerabilii” și Dickens, deși erau toate menite pentru adulți când au fost scrise, dar nu există copii care să se dea în vânt după James Joyce. Defoe, Hugo, Dickens scriau pentru toată lumea – și pentru nobili, și pentru clasa mijlocie, și pentru clasele de jos. Scriau pentru oricine putea citi pentru că încă nu exista ideea de „public de elită”.

Dacă nu ești Cărtărescu (sau și dacă ești, de fapt), nu prea ai o scuză să scrii greoi și alambicat, ca cei care manifestau literar pe la începutul secolului trecut. Eventual poți să faci asta după ce ai învățat să scrii bine și ai decis să încalci anumite reguli ca să obții anumite efecte. Doar că în 95% din cazuri „licența poetică” în materie de stil înseamnă de fapt „nu mă interesează să devin mai bun.”

În general, în primele pagini ale unei cărți vreau să aflu:

cum arată lumea
care e atmosfera
cine sunt personajele
ceva interesant

Astea sunt cu „sau”, nu cu „și”.

Citesc acum „Războiul bătrânilor” de John Scalzi, care spune în primul paragraf: „Două lucruri am făcut când am împlinit 75 de ani. Am trecut pe la mormântul soției mele. Apoi m-am înrolat.”

Ce am aflat de aici? Că personajul principal e un bătrân. Că în lumea lui te poți înrola în armată – de ce? E un lucru obișnuit acolo? Face parte dintr-o rasă care trăiește 200 de ani? Războaiele sunt purtate de bătrâni pentru că au nevoie de tineri ca să se, ahem, înmulțească?1Întâmplător, răspunsul e: „înrolarea e norma acolo”.

În primul paragraf din „Minciunile lui Locke Lamora” de Scott Lynch, șeful unei găști de mici orfani pe care-i învață să fie hoți încearcă să-i vândă un copil problematic unui preot orb: „E fix ce-ți trebuie ție, dar dacă nu-l cumperi azi, o să trebuiască să-l omor.” (parafrazez)

De aici aflu că e o lume cu hoți și preoți, că personajele sunt din straturile de jos ale societății și că probabil că povestea va fi despre copilul ăsta problematic.

Nu toate cărțile trebuie să aibă un prim paragraf extrem de interesant.2Cărțile mai vechi, mai ales, începeau mai lent – „Bleak House” de Charles Dickens începe cu o descriere interminabilă despre ceața și fumul din Londra, dar care te bagă excelent în … Continue reading Însă dacă primele câteva pagini sunt confuze/pline de descrieri irelevante/pline de personaje care nu prea se diferențiază unele de altele/pline de termeni complicați, șansele sunt mari ca respectiva carte să fie proastă. Să fie plicticoasă, confuză, dubioasă, greoaie, neplăcută.

Am auzit teoria conform cărora cititorii ar trebui să se ridice la înălțimea autorului, a cărui treabă e să emită idei interesante, dar nu știu zău. Stilul neșlefuit, naiv sau confuz nu mi se pare că e un avantaj, ci un semn de lehamite în legătură cu propria artă.

Iar dacă unui autor îi e lehamite de cartea sa, mie de ce să-mi pese? A, că are idei extraordinare și nemaiîntâlnite, unice pe planetă. Doar că nu știu zău, ceva îmi spune că i-a fost lehamite să le gândească până la capăt și pe alea.

Schiță super-relevantă în context, dar nu explic de ce, pentru că cititorul trebuie să se prindă singur sau ceva de genul ăsta.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Întâmplător, răspunsul e: „înrolarea e norma acolo”.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6720_1472('footnote_plugin_tooltip_6720_1472_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6720_1472_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Cărțile mai vechi, mai ales, începeau mai lent -- „<a href="http://www.gutenberg.org/files/1023/1023-h/1023-h.htm">Bleak House</a>” de Charles Dickens începe cu o descriere interminabilă despre ceața și fumul din Londra, dar care te bagă excelent în atmosfera greoaie și mohorâtă a romanului.
    </td>
  </tr>
</table>

Sirop în ficțiune

Wed, 28 Dec 2016 10:15:29 +0000

De multă vreme încoace, încă de pe vremea când lucram ca scenaristă în primul an de facultate, am remarcat că mulți dintre cei care vor să atragă un public feminin încep să toarne tone de sirop în ceea ce scriu.

„O,” zic ei, „hai să fie cu dragoste și iubire și multe declarații și lacrimi. Ca un roman de dragoste sau ceva. Chit că povestea asta e despre sărăcie/filozofie/bătăi între coloniști spațiali.”

Au prins oarecum ideea că romanele de dragoste au un public larg și vor să-l agațe cumva, dar ratează ideea și toarnă doar siropul. Nu sunt eu mare fană de romane de dragoste, dar cam pricep care e faza: sunt fantezii în care eroinele sunt descurcărețe/inteligente/mai frumoase decât cred/apreciate/magice/ce-o fi, iar eroii se dau peste cap să le cucerească după ce le descoperă calitățile. E vorba de o relație între două persoane (oricât de idealizate sau enervante ar fi), iar fără partea asta de construire a relației, siropul e cam apă de ploaie.

Bănuiesc că un echivalent ar fi exploziile de mașini puse gratuit prin filme. Cum să faci Notting Hill interesant pentru bărbați? Hugh Grant e pilot de mașini de curse în timpul liber; nimănui nu-i pasă, dar avem 10 minute de Formula N. Dirty Dancing? Când Baby învață să danseze, are parte de un montaj de luptă în care coboară pe frânghii în mijlocul sălii de dans, ca într-un fel de Mission: Impossible. Pregătirea respectivă n-are legătură cu nimic.

Evident că doritorii de sirop/acțiune nu se duc să citească o carte/vadă un film despre cu totul altceva, în ideea că o să aibă și o parte menită să-i atragă pe ei. Pot oricând să citească/vadă ceva care să fie cap-coadă ce-și doresc.

Așa că siropul respectiv e tot degeaba.

Unii scriu direct seria, alții…

Sat, 01 Oct 2016 11:53:59 +0000

Țin minte că acum ceva timp am dat de un articol care încuraja scriitorii amatori să scrie povestiri scurte și să nu înceapă direct cu romanul. Din experiența proprie, poți să începi cu orice, că scrii la fel de prost, dar ideile erau destul de bune:

îți faci mâna cu ceva în care nu bagi foarte mult timp și efort
poți primi feedback mai repede
înțelegi mai clar cu ce se mănâncă scrisul și cât de mult timp îți ia să scrii ceva

Mai erau și alte puncte, dar le-am uitat între timp. Oricum, mulți pornesc la drum direct cu un roman în minte. Unii reușesc, alții nu.

Câțiva, și mai ambițioși, nu vor să scrie o carte, ci o serie întreagă. O trilogie, o hexalogie, o serie de 10 cărți, sau poate de 20. Chiar și cei cărora le iese splendid mișcarea ajung uneori să îmbătrânească fără să termine seria și să-și facă fanii să se panicheze că n-o să afle cum se termină totul.

Azi stătdeam de vorbă cu un programator.

„Vreau să fac o grămadă de lucruri,” mi-a zis.

„De exemplu?”

„Să învăț să desenez. Să învăț un limbaj nou de programare. Să scriu o bibliotecă.” Când m-a văzut înmărmurind, a adăugat, „o bibliotecă în C++.”

Și eu care credeam că am dat peste un nou nivel al nebuniei scriitoricești.

Coelho nu scrie literatură

Fri, 19 Aug 2016 08:52:55 +0000

Am avut o discuție destul de interesantă de curând, dar se va pierde în câteva zile în arhivele Facebook-ului, acel loc unde nimic nu e de găsit decât atunci când nu-l cauți.

Discuția a început de la benzi desenate. Acuma, un lucru pe care îl auzi des de la iubitorii de benzi e că mediul în sine e ofertant și că înseamnă mai mult decât Iron Man și Superman. Nu doar că pot exista benzi desenate interesante, profunde și non-supereroice, dar ele chiar există.

Bine, prin asta nu mă refer doar la benzile cu Peanuts (cele cu Snoopy!!!) și alte înșiruiri scurte de imagini cu un șpil la final, gen xkcd, Scandinavia and the World, Piled Higher and Deeper și altele asemenea. Mă refer la genul de povești serioase pe care le citim mai degrabă în romane clasice – dintre cele traduse la noi ar fi „Persepolis” de Marjane Satrapi, care e povestea autobiografică a unei tipe din Iran care a copilărit în vremea în care s-au ridicat fundamentaliștii islamici la putere; sau „Maus” de Art Spiegelman, povestea unui evreu din Germania nazistă, spusă de fiul lui. Le recomand cu căldură pe ambele, sunt cărți care chiar merită.

[][5]

Maus. Evreii sunt reprezentați ca șoreci și nemții ca pisici, dar imaginile nu sunt deloc pe cât de vesele ar suna.

Un lucru pe care-l zicea una dintre celelalte persoane din conversație e că tot citind despre supereroi, nu ajungi la alte genuri, la cărți mai bune, la povești care să merite mai mult. Eu, pentru că citesc și benzi cu supereroi, și benzi realiste, și autori clasici, și prostioare, am zis că orice tip de poveste te poate duce către alte cărți, la o adică.

Dar nu sunt alții care sunt fundături, ca să-l parafrazez, cum e Paulo Coelho pentru cărți în general? Coelho nu te conduce către nimic altceva.

Ceea ce, într-un fel, e adevărat. Cineva cum e Coelho nu îți deschide apetitul pentru literatură, dar nu pentru că scrie prost și nici pentru că scrie superficial (deși textele lui au aceste două calități), ci pentru că Paulo Coelho nu scrie literatură.

Paulo Coelho scrie ceea ce eu numesc eseuri-sub-formă-de-poveste. Există șanse s-o facă inconștient, dar indiferent de intențiile lui, rezultatul e că oamenii nu-l țin minte nici pentru atmosferă (n-are), nici pentru acțiune (nu contează), nici pentru personaje (sunt de paie), ci pentru citatele citabile.

„Alchimistul” e teoretic despre un individ care pleacă în lume să caute o comoară, dar nimănui nu-i pasă de asta. Practic se rezumă la câteva idei pe care le știu toți cei care au citit cartea (inclusiv eu): un lucru care s-a întâmplat de două ori se va întâmpla cu siguranță și a treia oară; dacă îți dorești din tot sufletul ceva, universul conspiră la îndeplinirea dorinței tale; trebuie să-ți găsești legenda personală (adică menirea în viață).

Din punctul meu de vedere, dacă vrei să comunici o idee clară, cea mai bună idee e să scrii un eseu, nu o poveste. Un eseu îți permite să explorezi ideea aia până la capăt și să te asiguri că persoanele cu un dram de inteligență vor pricepe ce vrei să spui fără prea mare efort pentru că e o comunicare directă.

[][7]

Una dintre cele mai interesante păcăleli spirituale ale secolului 20: un britanic care și-a scris autobiografia de călugăr budist.

Povestea nu e aceeași mâncare de pește. Într-o poveste poți crea un univers, poți crea atmosferă, poți fermeca, poți obține un răspuns emoțional, poți prezenta un punct de vedere, poți explora psihologie, poți face o grămadă de lucruri, dar e mai greu cu transmisul adevărului. Atuul poveștilor nu e adevărul. Pot să fie invenții de la un capăt la celălalt, nu contează.

De exemplu, e evident că lumea excelent construită din „Calea Regilor” de B. Sanderson nu e adevărată faptic, ci o invenție. N-o să susțin că există plante pe lumea asta care cresc sau se retrag în funcție de apariția unor furtuni magice. Chiar dacă e vorba de autobiografii, cum e „Maus”, puterea poveștii nu e că ne spune ce s-a întâmplat (știm deja cum e cu naziștii și evreii), ci cum s-a întâmplat. E o perspectivă, e un punct de vedere, e o dramă personală.

Însă cititorii „Alchimistului” iau de bune idei ca „dacă îți dorești din tot sufletul ceva, universul conspiră la îndeplinirea dorinței tale”. Există oameni care aparțin curentului New Age și care au scris cărți ca „Profețiile de la Celestine” de James Redfield sau „Al treilea ochi” de Lobsang Rampa implicând faptul că dezvăluirile sunt reale. Acțiunea „Profețiilor de la Celestine” e fictivă, o recunoaște și autorul – dar romanul are un „Ghid practic” non-fictiv. „Al treilea ochi” e una dintre marile păcăleli spirituale: e scrisă Cyril Henry Hoskin, un britanic care a pretins că era călugăr tibetan, Lobsang Rampa, care și-a scris „autobiografia” din Tibet. Când i s-a dezvăluit identitatea, a zis că i s-a transferat conștiința într-un corp nou pentru a putea să-și predea învățăturile mai departe. Ceea ce, bineînțeles, implică faptul că fiecare cuvințel despre spiritualitate de acolo ar fi adevărat.

Motivul pentru care oamenii citesc Coelho, Redfield, Rampa și altă literatură New Age nu e neapărat că vor povești – vor filozofie simplă, prezentată accesibil. Și deseori asta poate fi și intenția autorului – Redfield nu cred că are probleme în a recunoaște că așa e. Și nu e singurul. La noi în țară, cei de la MISA au creat o tehnică întreagă plină de pași prin care își manifestă intenția de a crea, își aleg arhetipurile cu care vor să lucreze, în care găsesc o idee-forță și înscriu opera aia de artă în aura planetei, pentru ca oamenii să fie iluminați de ea. După care fâlfâie din perdele, pentru că ăsta e nivelul lor artistic, dar ideea e că ei vor ca arta să transmită un mesaj clar, așa cum ar face-o un eseu. Acela e scopul.

Ca să ne întoarcem la benzi desenate, cărți și literatură. Iron Man, Superman și alți supereroi sunt citiți pentru poveste. Povestea poate fi mai superficială decât altele, dar e ok, ne mai și relaxăm pentru că prea multă seriozitate și profunzime dăunează grav simțului umorului (CC intelectualii din garda veche, care sunt sobri în eternitate). Iar de la o poveste ajungi la alta. De la Iron Man și Superman ajungi la „Watchmen”, de la „Watchmen” ajungi la seria „The Sandman”, de acolo dai de Neil Gaiman care are un blog foarte mișto – și descoperi că e prieten cu Art Spiegelman, care a făcut „Maus”.

[][13]

O discuție între Sendak și Spiegelman, amândoi creatori de benzi desenate.

De la o poveste ajungi la altă poveste, îți dezvolți gusturile. Dacă prinzi „microbul”, nu te rezumi la un singur tip de benzi, la un singur tip de cărți. Bine, nu înseamnă că ajungi să apreciezi totul (Jack Kerouac nu mi-a spus nimic mie, de exemplu), dar oricum, nu prea există fundături reale. Depinde mai mult de scopul cu care citești, de dorințele tale, de firea ta. Iar dacă te blochezi într-un Coelho chiar dacă e plin de rafturi cu cărți în librăria din zonă, e și vina ta. Chiar dacă nu-ți recomandă nimeni nimic, mai te uiți la o copertă, mai citești un rezumat, mai răsfoiești și până la urmă poți să alegi ceva. Bine, ideal e să ai cu cine vorbi de cărți, măcar ca să ai cui să-i spui cât de mult te-a enervat ce-ai ales.

Oarecum în afara contextului, dar nu mă pot abține să nu povestesc faza asta. Acum câțiva ani eram cu cineva care credea în New Age și mergea la cursuri și seminarii. Eu, ca de obicei, aveam la mine o carte 1Am ajuns să car cărți peste tot când m-am mutat în București și muream de plictiseală în trafic, așteptând la coadă sau așteptând să apară X-ulescu, sau așteptând orice. Viața e o … Continue reading – la momentul respectiv era Raport către El Greco, de Nikos Kazantzakis.

„Ce citești?” a întrebat ea. I-am zis și a făcut o figură foarte nedumerită. Ceea ce nu m-a mirat, nu e taman cea mai cunoscută carte a lui Kazantzakis. La momentul respectiv cred că tocmai lansase Humanitas traducerea de la Hristos răstignit din nou, dar Raport către El Greco nu era decât într-o ediție de pe vremea comuniștilor.

„E autobiografia tipului ăla care a scris Zorba Grecul,” am zis eu. „S-a făcut și un film faimos după Zorba, care avea melodia aia grecească tipică pe coloana sonoră…” M-aș fi apucat să i-o și cânt, că toată lumea o știe, problema fiind doar că nu știu eu să cânt.

A scuturat din cap aproape temătoare, de parcă aș fi venit să-i spun că examenul nu se dă doar din capitolele 1-10, ci din tot manualul.

„În viața asta,” mi-a zis ea, „nu le prea am cu teoria. Sunt orientată mai mult spre practică.”

De-asta zic. Coelho e o fundătură a literaturii pentru că atrage alt public – nu un public de literatură, ci un public care se așteaptă să găsească teorie între paginile cărților, fie că e teorie scrisă clar, fie că e mascată printr-o poveste.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Am ajuns să car cărți peste tot când m-am mutat în București și muream de plictiseală în trafic, așteptând la coadă sau așteptând să apară X-ulescu, sau așteptând orice. Viața e o continuă așteptare.
    </td>
  </tr>
</table>

De ce nu ne plac descrierile din cărți

Mon, 18 Apr 2016 09:06:28 +0000

Vă mai aduceți aminte cum, prin școală, săream pasaje întregi de descrieri inutile? De exemplu, începutul lui Ion, de Liviu Rebreanu. Bine, eu recunosc că în cazul lui Ion am mers un pic mai departe și am sărit cartea cu totul, astfel încât nici azi n-o știu decât din rezumate.

Am citit însă începutul lui Ion, care este despre un drum. Drumul vine, trece pe undeva, mai vine un pic și iar trece pe altundeva, după care mai vine vreo trei pași și iar trece prin alt loc. Drumul lui Rebreanu continuă să viziteze zona ca un turist rătăcit care crede că orice e la țară e pitoresc, în timp ce clasele de liceu, forțate să se uite la pozele lui de călătorie (pline de degete intrate în cadru) adorm leneș pe bănci.

Nu e însă vina tuturor descrierilor de pe lumea asta: Marquez a reușit să scrie cărți întregi pline de descrieri și să fie interesant. Jules Verne are și el momentele lui descriptive și totuși nu îți vine să te împuști de plictiseală (decât dacă ai prescurtările făcute de Adevărul).

Însă trebuie să ai o anumită finețe ca să știi ce „pozezi” cu o descriere. De cele mai multe ori, descriptivii amatori încep așa:

În dormitor era un pat.

Acuma, bineînțeles că era un pat. E destul să spui „dormitor”, că ai implicat deja ideea de pat. Autorul se uită, vede că e cam sec, simte nevoia să adauge ceva:

În dormitor era un pat în care se putea dormi.

Tot sec? Mai descriem!

În dormitor era un pat în care se putea dormi. Așternuturile erau albastre.

Uneori contează că așternuturile sunt albastre. Poate cineva din casă urăște albastrul, iar așternuturile albastre sunt un act de rebeliune. Sau poate că e vorba de atmosferă. De cele mai multe ori, însă, nimănui nu-i pasă de culoarea așternuturilor. Își imaginează o culoare oarecare, la fel de bună ca albastrul.

Autorul poate își să seama însă că dormitorul lui n-are nimic special și că ar fi bine să clădească lumea, ca să demonstreze că n-aruncă tot felul de chestii din burtă:

În dormitor era un pat în care se putea dormi. Așternuturile erau albastre. Perdelele erau albe și cumpărate de la Kovenhaus.

Uneori, însă, firma inventată, Kovenhaus, nu mai apare nicăieri. Poate să fie și o firmă reală, tot nu interesează pe nimeni decât dacă se leagă de ceva. Însă unii autori insistă:

În dormitor trona un pat în care se putea dormi. Așternuturile erau albastre. Perdelele erau albe și cumpărate de la Kovenhaus. Existau și două noptiere de lemn, de o parte și de alta a patului, cumpărate de la Beechmarkt, iar de pe fereastră se vedeau magazinele Klover și Anka, iar în depărtare se zărea impunătoarea fabrică de săpun care se afla vizavi de micul parc Regina Johanna.

Și cu asta, obțin un paragraf pe care cititorii îl vor sări. E un pasaj inventat, dar nu diferă prea mult de unul din Rebreanu:

pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnesti, mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apa de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe subt Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.

(Singura mea întrebare e de ce ai bea vreodată apă de la „Cișmeaua Mortului”.)

Uite așa, am decis eu în liceu să nu citesc Ion. Mi-era și lene și nici n-aveam cartea la îndemână, așa că am ajuns să citesc Stăpânul inelelor. Ca mulți alții, am sărit peste diverse descrieri și cântece, dar măcar era plin de bătălii, de copaci vorbitori, de orci și elfi.

Sunt sigură că făcuse intenționat plictisoșenia de mai sus (sau așa ar insista profii de română de pretutindeni). Și chiar dacă lui așa „i-a ieșit”, unii au făcut descrieri și mai lungi, și mai plitisitoare pentru motive clare și politice: Victor Hugo are zeci de pagini despre clădirile din Paris și cine și ce a construit și de ce prin „Cocoșatul de la Notre Dame”, pentru că voia să facă reclamă arhitecturii gotice, în așa fel încât să se implice mai multă lume în conservarea ei.

Însă nu trebuie ca descrierile să fie nasoale. Știm de la Marquez că poți să scrii aproape numai descrieri și să ai un roman citit din scoarță-n scoarță – iar el nu e singur. Descrierile care te țin cu ochii pe pagină au de obicei câteva trăsături:

îți spun despre ce ți-ar atrage atenția, dacă ai fi acolo. Nimănui nu-i pasă că în dormitor e un pat, dar dacă pe noptieră e un pistol, deja devine interesant. Un covor de la o anumită firmă nu e interesant, dar când fiecare obiect din casă e de la aceeași firmă, deja sună a obsesie.
îți atrag atenția asupra detaliilor care vor fi relevante în context, fără să le ascundă printre detalii irelevante. Dacă acțiunea se învârte în jurul unor așternuturi furate, o să ți le descrie explicit și lung, ca să știi pentru ce se agită lumea.
au și ele o poveste de zis, nu există doar pentru a exista. De exemplu, poți avea pe perete un portret al unei mătuși scunde și bondoace care a furat odată o căruță cu fân.

Se pot scrie. Există. Pur și simplu nu se spune clar de ce sunt mai interesante și cum sunt construite. (Oare n-ar fi mai util de discutat așa ceva decât să se bată apa în piuă la nesfârșit cu metafore și alte figuri de stil? Alea sunt atât de inutile încât nici măcar Mircea Cărtărescu, care predă filologie la UniBuc, nu știe exact ce este o metaforă și ce nu.)

References
↑1