Diverse on Roxana-Mălina Chirilă

Ce-a pățit blogul? Unde sunt comentariile?

Sat, 19 Feb 2022 10:32:00 +0200

Vreme trece, vreme vine. Probabil că vizitatorii mai frecvenți ai blogului văd niște schimbări pe aici. În primul rând, s-a modificat tema (și e posibil să se mai modifice și în continuare), dar schimbările sunt mai profunde de atât.

Am renunțat la WordPress

În 2012, cea mai simplă variantă de blog era probabil WordPress: îl instalai, apoi învățai să-i folosești interfața de administrator și te apucai să postezi. În 2022, WordPress rămâne o variantă bună pentru majoritatea celor care vor ceva care să meargă ca scos din cutie, dar pentru cei care vor ceva mai mult e o bătaie de cap.

Ideea la WordPress e că dacă vrei ceva, îți instalezi un plugin. Vrei statistici? Plugin. Vrei note de subsol mai șmechere? Plugin. Vrei să pui o notificare GDPR? Plugin. Vrei să ai un editor normal la cap în care să-ți scrii articolele? Plugin. Dacă ești genul de utilizator care caută aplicații în App Store pentru orice, de la site-uri de știri la certificatul verde, WordPress îți va fi familiar și va fi simplu de folosit ca adminsitrator. Dacă ești genul de om care a crescut pe internetul vechi și îi duce lipsa, la un moment dat vrei să te împuști.

Pluginurile și tot restul se adună și la un moment dat îți dai seama că ai o grămadă de lucruri instalate doar ca să-ți vezi de treabă. Ba mai mult, WordPress în sine începe să devină un monstru mâncător de timp și de resurse.

Așa că începi să te întrebi: merită?

Răspunsul meu, în ce mă privește, e că nu. Vreau ceva mai simplu, mai familiar, care să facă lucruri de bază și să fie mai ușor de modificat de către subsemnata. Nu vreau un blog mai high-tech, vreau un blog mai low-tech. Așa că am trecut pe Hugo și momentan îmi scriu articolele în Visual Studio Code. O să fie distractiv.

Momentan sunt tot felul de rămășițe de la WordPress care se văd prin articole; o să trec prin arhivă și o să încerc să le pun în ordine cât de curând.

Părți bune:

nu mai am trackere, inclusiv Google Analytics (deci datele voastre nu sunt trecute prin Google);
site-ul e mult mai mic și merge mult mai repede;
am o ocazie grozavă să trec prin postările vechi și să le reorganizez.

Părți rele:

nu mai am spellchecker, așa că sunt șanse mai mari să fac greșeli de tipar. Asta e.

Bine, bine, dar unde sunt comentariile?

S-au dus. RIP.

Când am pus bazele blogului în 2012, voiam să vorbesc cu lumea. Mă bucura să primesc comentarii. Credeam că discuțiile vor fi de două feluri: decente, pe care să le permit fără probleme; și pur agresive, trolaj sau spam, pe care să le șterg. Eram, cu alte cuvinte, foarte naivă.

În 2022… nu neapărat că urăsc pe toată lumea, dar mi-am schimbat radical poziția. Sunt unii pe care i-am apreciat de-a lungul timpului, sunt alții cu care nu mai am răbdare. Din păcate, cred că încă mă citesc părinți, deci nu pot să vă explic plastic ce aș vrea să facă unii cu „opiniile” lor, dar încercați, vă rog, să vă imaginați. Mai grafic. Un pic mai grafic de atât. Așa. Mersi.

Am supraestimat puternic capacitatea oamenilor de a citi texte și de a le înțelege. Am supraestimat puternic și capacitatea oamenilor de a înțelege contexte și bun simț. Am supraestimat puternic și dorința oamenilor de a vorbi despre altceva decât ce-i interesează pe ei.

Nu pot să vă explic de câte ori mi-am dat ochii peste cap pentru că cineva:

mi-a cerut părerea despre cum să facă diverse la ANAF (eu nelucrând la ANAF și nemaiavând treabă cu ANAF-ul);
m-a certat pe o postare din 2013 toamna de parcă ar fi fost scrisă ieri (eventual crezând că vorbesc despre ceva din ziua de azi);
a dat clic pe categoria „MISA și Bivolaru” a blogului și a decis că sunt obsedată de Bivolaru, deși cred că 1-2% din articolele recente sunt despre subiectul ăsta (dacă sunt atâtea);
a decis că faptul că am scris cel mai mic lucru despre SUA înseamnă că trebuie neapărat să-mi explice cât de răi sunt „leftiștii”;
șamd.

Apoi, m-am trezit că fac cercetările altora.

Ca să clarific: nu am mereu dreptate. Nu verific întotdeauna la sânge informația pe care o postez. Dar fac o minimă cercetare și încerc să nu spun chiar tâmpenii. Chiar și atunci când dau peste informații noi din surse favorite, mă mai duc s-o verific o dată dacă vreau s-o dau mai departe sau pare mai ciudată.

Poate ar trebui s-o verificați și voi, ce să zic. Nu strică. Eventual, aduceți-mi aminte să vă povestesc care e procesul meu de verificare a informațiilor, pentru că e un pic mai laborios.

Ah, lol, nu puteți, pentru că nu mai am comentarii.

Revenind, în această mirifică lume a platformelor pe care oricine distribuie orice, lumea preferă să creadă primul lucru pe care-l vede de parcă ar fi Sfânta Scriptură, iar ei ar fi călugări din Evul Mediu. Asta dacă nu cumva lucrul respectiv le contrazice credințele în vreun fel sau se dovedește a fi scris de tabăra politică adversă, caz în care e de la diavol și nu poate fi crezut.

Deci, faptul că verific informații și le gândesc un pic mă face să am un dezavantaj în discuțiile haotice ale internetului anului 2022. Poate că la final știu un pic mai bine adevărul, dar cui îi pasă? Nu pot eu să cercetez cât pot alții să arunce în conversație - pentru că ei nu verifică, doar aruncă. Dacă demontez o idee, mai au zece. Dacă demontez zece idei, mai au o sută. Nu trebuie să se lege toate între ele, trebuie doar să fie tangențial corelate ca temă. Și așa mă trezesc că eu le reconstruiesc logica, apoi tot eu verific datele. În cele din urmă tot eu pierd, pentru că ei nu sunt convinși, iar privitorii rămân doborâți de multitudinea argumentelor lor.

Nu, e ok. Nu mai vreau să mă grăbesc la vorbă și nici să se grăbească alții să-mi vorbească, iar apoi să avem o discuție rapidă a surzilor. Mai bine vorbesc singură fără să știu cine mă ascultă, decât să vorbesc singură știind exact cine nu mă ascultă.

Platformele și cenzura

Mon, 07 Feb 2022 08:58:54 +0000

Nu știu dacă ați auzit zilele astea, dar e ceva scandal cu Joe Rogan și Spotify. Joe Rogan e creatorul unui podcast de tip talkshow în care are tot felul de invitați pe care-i ține de vorbă cu orele. Unii sunt mai răsăriți, alții sunt mai puțin răsăriți. Spotify e o platformă de streaming audio care a cumpărat exclusivitatea podcastului lui Joe Rogan în urmă cu ceva timp. Din câte știu, Joe Rogan e considerat mai de dreapta; n-aș putea să vă dau detalii, pentru că nu mi-a păsat, dar țineți minte faptul ăsta pentru că devine relevant mai târziu.

Nu urmăresc podcastul lui Joe Rogan; nu din motive politice, ci pentru că între a asculta un talkshow și a nu asculta un talkshow o să aleg aproape întotdeauna a doua variantă. Dacă e să ascult un podcast, o să ascult unul de ficțiune sau unul de istorie (a României, a filozofiei șamd.).

În fine. Joe Rogan a avut niște invitați care erau mai anti-vacciniști, lucru care a dus la un mic scandal. Pentru că Spotify a refuzat să ia măsuri, niște muzicieni și-au retras muzica de pe platformă ca protest. Povestea nu s-a terminat acum: unele episoade ale podcastului lui Joe Rogan au fost eliminate din Spotify – nu pentru că dezinforma medical (cele cu dezinformarea pare-se că au rămas), ci pentru că Rogan a folosit în ele ceea ce americanii numesc „the n-word”. Pentru că noi nu suntem americani, o să vă spun că e vorba de cuvântul „nigger”, a cărui folosire în _orice _context e cea mai mare crimă lingvistică pe care o poți comite acum în SUA, dacă ești orice altceva decât negru.

Evident, acum se discută despre libertatea de exprimare, panseluțe de stânga rănite în aripă, „cancel culture”, faptul că stânga pune pumnul în gura cetățenilor șamd.

Părerea mea e că problema e ceva mai vastă și are mai puțină legătură cu orientarea politică și mai multă cu profitul.

Platformele nu sunt prietenii noștri

Am mai zis-o și în alte dăți, o mai zic și acum: platformele nu sunt prietenii utilizatorilor. Sunt făcute pentru profit, ceea ce nu e o acuzație, ci o situație care trebuie înțeleasă un pic mai profund. Da, vor bani – până la urmă, toți vrem bani, cu ei ne cumpărăm lucruri. Dar ce înseamnă să ai o platformă enormă al cărei scop e să producă bani?

**Modelul de lucru al platformelor, de la Facebook, la Twitter, la Netflix, la Spotify, la Youtube_, _**este să aibă extrem de mulți utilizatori pe care să-i valorifice, ori prin abonamente, ori prin reclame. Vorbim de sute de milioane de indivizi din întreaga lume, care vorbesc limbi diferite – și care, fiecare, aduce extrem de puțini bani la companie. Poate că și 10 euro/lună contează pentru buzunarul individual, dar pentru o companie sunt aproape nimic. Important e că se adună extrem de mulți care să plătească.

Dar asta înseamnă că resursele alocate pentru fiecare utilizator sunt foarte mici. Nu-ți permiți să ai moderatori care să verifice toate postările, toate clipurile, toate podcasturile, toată muzica. Începi să te bazezi mai mult pe raportări și să vezi imaginea de ansamblu: supărarea unui om e aproape nimic. Supărarea a zeci de mii deja devine o problemă. Scandalul în presă trebuie rezolvat înainte să scadă valoarea acțiunilor. Imaginea firmei trebuie salvată, ca să nu pierzi numerele alea mari.

Asta înseamnă că, din când în când, un grup mic și vocal poate să întoarcă lucrurile pentru că face suficient de mult scandal. Ideea e să-i faci să tacă.

Poate că, la nivel individual, unor persoane din companie le pasă sincer de morală, dar compania ca întreg e în general indiferentă. Vrea să rezolve problema cât mai repede, mai eficient și cu cât mai puțin efort.

Eficiența companiei e diferită de eficiența unui om. Scopul nu e să rezolve problema exprimată deschis – acea problemă îi e, la modul sincer, indiferentă. Scopul e să _păstreze utilizatorii, _să capete alții noi și să-și crească profiturile. Ca atare, nu are o moralitate care să nu fie dictată de piață.

**Eficiența în acțiune a companiei e dictată de următoarea idee: care este minimumul pe care-l pot investi ca timp, bani și efort pentru ca lumea să rămână aici? **Oamenii nu trebuie neapărat să fie mulțumiți, ci să nu fie atât de nemulțumiți încât să plece.

Cenzură la scară mare

E plin internetul de cenzură – nu doar aia de „cancel culture” asociată cu urletele stângii, ci de tot felul de tipuri. Cea de stânga iese în evidență la noi pentru că românii stau mai mult pe internetul românesc, aud de scandalurile legate de vedete și, mai ales, au o oroare de stânga, care a fost reprezentată caricatural în presa noastră încă din anii ‘90 și a fost preluată în aspectele ei cele mai tembele de activiștii noștri de carton.

Dar pe internetul mai larg, se întâmplă des așa: o platformă nouă pornește la drum foarte prietenoasă cu utilizatorii și cu interesele lor de nișă. Atrage un număr mare de oameni și devine cineva. Iar în momentul în care depășește un anumit prag, cineva de sus își dă seama că deschiderea respectivă are aspecte… insalubre. Care dau prost. Așa că decide să facă o epurare și să fie mai pe placul populației generale.

Eu am avut legături de-a lungul timpului cu fanfiction.net, LiveJournal, tumblr.com. Niciuna dintre platforme nu era perfectă și întotdeauna există ceva dramă în comunitate. Dacă ai texte scrise (fanfiction.net), ai șanse ca cineva să ți le plagieze, sau să ți le fure și să le posteze altundeva. Ai hărțuire, desigur. Ai boți care fac spam.

Ce s-a întâmplat cu platformele astea e că la un moment dat au zis „omg, aici e pornografie!” Și era. Pentru că era permisă. Pentru că se scria erotica (fanfiction.net) sau pentru că artiștii își postau desenele cu nuduri. Iar unde e voie să pui așa ceva, oamenii de bună credință își etichetează creațiile ca atare, ca să nu dai de ele din greșeală, ci doar intenționat.

Dar, pentru că pornografia e O Problemă, iar copiii dau clic pe „Am peste 18 ani”, s-a trecut la ștergerea conținutului 18+. Cum s-a făcut asta? Nu cu moderare, desigur, ci algoritmic. Tot ce e etichetat corect dispare. Pe fanfiction.net au dispărut o grămadă de povești peste noapte, spre oroarea generală a multora. Pe Tumblr o grămadă de artiști (ca Stjepan Sejic, să zicem) s-au trezit că de unde aveau o prezență pe un site a cărui deviză era în mare „fă ce vrei”, acum nu mai aveau voie nici măcar cu poze cu sfârcuri care par feminine.

Pe LiveJournal, care au fost cumpărați de ruși, a dispărut (din câte am înțeles) cam orice era LGBT.

„Dar pornografia e cââââh, de ce ai vrea așa ceva?” o să vă aud pe unii dintre voi zicând. În primul rând, nu toată pornografia e câh, uneori e mișto, iar eu vă voi bănui acum de un pic de ipocrizie. Iar în al doilea rând… lucrurile astea au fost implementate algoritmic, ceea ce duce la două rezultate nasoale în două stiluri diferite.

În al doilea rând, faptul că spui „nu mai e voie cu pornografie” nu înseamnă că pornografia dispare. Dispare ce e de bună credință, etichetat cu grijă ca atare și semnalat. Ceea ce e neetichetat, spamul roboților care-ți trimit poze pornografice marcate ca „baloane de săpun” sau „poză cu apus”, alea rămân. Cei care vor să rămână pe platformă, în ciuda faptului că platforma nu-i mai vrea, nu mai etichetează corect. E greu să dai intenționat peste pornografie, dar devine mai ușor să dai peste ea accidental. Mai ales pentru că moderarea nu se face la un nivel foarte atent.

Apoi, interzicerile făcute prin algoritmi duc în cele din urmă la absurd. Tumblr a cenzurat poze cu deșertul, pentru că AI-ului îi semăna prea mult a femeie dezbrăcată. A cenzurat clătite. Recent, nu mai puteai găsi rezultatele unor căutări precum „fată” sau „postările mele” sau „Alec Lightwood”, pentru că erau marcate ca fiind asociate pornografiei (Alec Lightwood e un personaj dintr-un serial pentru adolescenți, Shadowhunters). Iar istoria spune că unele dintre primele lucruri care dispar sunt materialele LGBT, chiar dacă nu sunt pornografice, precum și grupurile de supraviețuitori de abuzuri, care sunt victime colaterale. Dacă cineva interzice „viol” pentru că vede că se scriu povești despre așa ceva, și „sunt victima unui viol” e o propoziție interzisă.

Cenzură și cenzură

Cel mai des ne atrag atenția cazurile precum cel al lui Joe Rogan pentru că acolo e vorba de un singur individ.

Dacă sunt afectați zeci de mii de oameni de politici schimbate sau aplicate absurd, atunci se poate da vina pe o „eroare de sistem” sau se poate da din umeri – așa e voia platformei, să scoată materialele care fac cutare sau cutare lucru. Se discută în termeni mai largi și suntem mai permisivi, pentru că nedreptatea nu mai pare punctuală contra unui singur om sau a unei singure situații, ci e egalitară. Dacă toți sunt tratați la fel, e mai corect, nu? Dacă nu, pare o vânătoare de vrăjitoare.

Și poate că așa și e. Poate că ne interesează mai mult ca regulile să fie aceleași pentru toți și să nu se aplice la unii da, la alții ba. Poate că e mai acceptabil ca o platformă să-și schimbe politicile legate de conținut decât să decidă că un om e de vină. E, într-adevăr, mai egalitar.

Doar că problema e alta: și regulile trebuie să fie corecte și bine gândite, chiar dacă se aplică tuturor. Iar companiile nu au niciun interes să facă reguli corecte și bine gândite, pentru că ar costa prea mult și rezultatul nu e garantat. Nu caută dreptatea, nu caută să facă o comunitate cât mai bună pentru toată lumea, ci caută cel mai bun echilibru între efort și rezultat.

Se plânge lumea de rasism? Cel mai simplu e să interzici un cuvânt. Serios, îi descoperi folosirea cu o singură căutare sau ascultare, și cuvântul ăla ori e, ori nu e acolo. Se plânge lumea că vrea ca minoritățile LGBT să fie tratate mai bine? Bagi opțiuni pentru pronume. Serios, nu e nimic mai simplu decât să bagi câteva opțiuni în plus, o poate face un singur om într-o după-amiază în care își face și siesta. După ce faci treaba asta, zici, „Nu suntem perfecți, dar iată că ținem cu minoritățile”, apoi îți vezi de treabă. Iar oamenii probabil or să spună că e o prostie, dreapta se enervează pe stânga, dar platforma nu e mai puțin utilizabilă sau mai puțin pe gustul dreptei.

Se plânge lumea de pornografie? O interzici, cel puțin aparent. Gata, nu mai sunt discuții. Se face scandal că LGBT îndoctrinează? Păi, nu mai permitem LGBT, cel puțin aparent – uite, dacă dai o căutare, nu e.

Companiile nu au nevoie de moralitate ca să-și facă treaba, ci de aparența moralității. Cu cât modelul lor de afaceri ține mai tare de păstrarea oamenilor captivi pentru sume de nimic, cu atât mai puțin interes au în a-i face să fie mulțumiți.

Nu e vorba de stânga și de dreapta, ci de profituri și de inerție. Ah, că uneori acțiunile lor au rezultate nedorite? Da, evident că se întâmplă. Da, uneori lumea se enervează atât de tare încât într-adevăr au de pierdut. Da, au existat platforme care s-au scufundat din decizii de-astea luate la oha. Dar de multe ori le merge pariul și pot să-și minimizeze pierderile cu o mișcare care ia ochii lumii.

Deci, ce să vă zic? Am același sfat ca întotdeauna: faceți-vă locuri proprii pe net, nu vă bazați pe Facebook/Twitter șamd., și nu luați de bune tot ce spun companiile mari, pentru că deseori tot ce vor e să meargă înainte cu cât mai puține bătăi de cap și or să spună ce cred că vreți să auziți.

Variațiuni

Tue, 18 Jan 2022 21:04:23 +0000

Era un banc pe care l-am auzit mai demult și care mi-a rămas în minte nu neapărat pentru poantă, care e simplist-misogină.

***

S-a deschis un magazin unde femeile pot cumpăra un bărbat. La intrare, scrie:

Poți vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ.
Există 6 etaje, iar caracteristicile se îmbunătățesc pe măsură ce urci.
Poți alege orice bărbat de la etajul la care te afli sau să urci la un etaj superior. Nu te poți întoarce la etajul inferior.

O femeie vizitează magazinul. La etajul 1 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă.”

Nu crede că s-ar mulțumi cu atât și urcă. La etajul 2 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă și iubesc copiii.”

Nici acum nu e mulțumită și urcă. La etajul 3 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii și sunt extrem de frumoși.”

Deși începe să fie impresionată, decide să urce mai sus. La etajul 4 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși și ajută la treburile casnice.”

Deja i se pare irezistibil și rezistă cu greu, dar urcă la etajul 5, unde scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, ajută la treburile casnice și sunt extrem de romantici.”

E foarte tentată să rămână acolo, dar hotărăște să urce la ultimul etaj…

La al șaselea etaj scrie: „EȘTI VIZITATOAREA nr. 31.456.012 al acestui etaj. Aici nu există bărbați. Acest etaj există doar pentru a demonstra cât de imposibil e să mulțumești o femeie… Mulțumim pentru alegerea de a vizita magazinul nostru!”

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Citește regulile cu atenție și și le notează.

Merge la etajul 1 și verifică oferta. Merge la etajul 2 și verifică oferta. Continuă tot așa. Când ajunge la etajul 6 se oprește și inspiră adânc, apoi scoate mobilul, își sună colegul de la ANPC și îi spune:

– Am terminat verificarea. Reclamația e corectă. Poți tu te rog să formulezi scrisoarea oficială legată de reclama mincinoasă poziționată la intrarea în magazin? Scrie clar acolo, „Există 6 etaje, iar caracteristicile se îmbunătățesc pe măsură ce urci.” Da, etajul 6 e gol.

***

Două femei vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Una e mai tânără, una e mai în vârstă. Trec cu grijă pe la fiecare etaj, studiind oferta cu grijă. Cea mai în vârstă îi prezintă fiecare bărbat de parcă ar primi și ea un procent din vânzări, iar tânăra strâmbă din nas la fiecare.

Când ajung la etajul 6, cea mai în vârstă se enervează. Cea tânără, în schimb, începe să râdă.

– Hai mama, m-ai rugat și am venit. Ai văzut că n-a mers deloc. Acceptă și tu acuma că sunt lesbiană și asta n-o să se schimbe.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. La intrare, vede că scrie:

Poți vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ.
Există 6 etaje, iar caracteristicile se îmbunătățesc pe măsură ce urci.
Poți alege orice bărbat de la etajul la care te afli sau să urci la un etaj superior. Nu te poți întoarce la etajul inferior.

Femeia nici nu se uită la etajul 1, ci urcă direct la 2. E neinteresată de semnele scrise, dar începe să coboare înapoi spre 1 și e oprită de paznic. O ia în sus. Urcă pe jumătate până la etajul 3, apoi dă să coboare și e oprită de paznic. Urcă o treaptă spre etajul 4 și dă să coboare, dar e oprită de paznic. Ridică piciorul să urce spre etajul 5, dar se oprește și intră la raionul de la etajul 5, unde se învârte ignorând bărbații. Caută ieșirea de incendiu și descoperă că poate coborî pe acolo. Când ajunge la 4, ignoră bărbații, traversează etajul și urcă iar la 5. De la 5, se uită afară pe fereastră ca să-și dea seama dacă poate coborî pe geam până la 4.

Paznicul o prinde din urmă și o dă afară pentru încălcarea regulilor. Femeia se duce și-și ia o perucă și ochelari, ca să vadă dacă mai poate intra o dată. Vrea să vadă în câte feluri poate încălca regulile.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Intră la etajul 1, unde scrie „Acești bărbați au un loc de muncă.”

Îl găsește acolo pe fostul ei prieten și începe să râdă.

– Știam eu că asta-i singura ta calitate.

***

O femeie stă singură la etajul 6 al magazinului de unde se pot cumpăra bărbați și se uită în gol. Urăște faptul că de la etajul 2 în sus toți bărbații iubesc copiii. Ea nu vrea copii. Vrea zece câini și cel puțin pe atâtea pisici, dar oricât a întrebat, n-a găsit pe nimeni care să-i împărtășească dorința.

***

Un bărbat vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. E oprit la intrare de un paznic.

– Unde mergeți?

– Să caut o soție.

– Ăsta e magazinul de unde se pot cumpăra bărbați.

– Și femei n-aveți?

– Nu.

– Sigur n-aveți?

– Sigur n-avem.

– Puteți căuta în depozit?

– Dom’le, nu ținem femei.

– Dar ar trebui să aveți și femei, ca să vă lărgiți clientela.

– Suntem magazinul de unde se cumpără bărbați. Ăsta e specificul nostru.

– Deci nu vreți să satisfaceți nevoile clienților?

– Nu vă supărați, dar nu cu femei ne ocupăm.

– Eu cred că v-ar merge mai bine dacă v-ați ocupa. Pe mine nu mă interesează bărbații și precis sunt mulți alții ca mine.

– Dom’le, n-avem și n-o să avem. Specificul magazinului e altul.

Bărbatul pleacă, nervos, și aruncă peste umăr:

– O să vedeți voi ce repede dați faliment!

***

Are loc o spargere la magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Suspecta este o femeie care pare să fi obținut peste noapte șaisprezece soți din surse necunoscute.

***

Are loc o explozie și se sparge zidul la magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Pentru prima oară după multă vreme, bărbații văd cerul și stelele prin spărtură. Își amintesc de libertate. Încep să treacă prin crăpătura din zid, întâi timid, apoi prinzând curaj, fugind care încotro, sărind peste garduri, alergând pe străduțe și alei, pierzându-se în noapte.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Pe hol, la etajul 2, un bărbat se ceartă cu paznicul.

– Merit să fiu la 3! Merit să fiu la 3!

Femeia urcă la etajul 3 și se uită la anunțul de la intrare, apoi strigă în jos:

– Ba nu meriți!

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. La etajul 5, unde sunt bărbații care „au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, ajută la treburile casnice și sunt extrem de romantici” se uită în jur, atentă. Tresare, apoi mai urcă un etaj.

La etajul 6, unde e gol, se sprijină de perete. Se uită la mesajul victorios, „EȘTI VIZITATOAREA nr. 31.456.012 al acestui etaj. Aici nu există bărbați. Acest etaj există doar pentru a demonstra cât de imposibil e să mulțumești o femeie… Mulțumim pentru alegerea de a vizita magazinul nostru!”

Se gândește la descrierile bărbaților. Se întreabă cine a făcut magazinul și ce s-a întâmplat cu bărbații care aveau alte calități decât cele enumerate. Ce s-a întâmplat cu cei care nu sunt frumoși, dar sunt romantici.

Dar mai ales, se gândește la ce lipsește din descrierile bărbaților. Se gândește la sora ei, care era terorizată de fostul soț, cu excepția momentelor în care el era de un romantism extraordinar, ca pentru a-și compensa momentele în care era un monstru.

Se gândește la faptul că l-a văzut la etajul 5.

***

Un bărbat vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Nu se lasă oprit de paznic, ci merge înainte. Vrea să vadă care e concurența și să-și pună și el un stand undeva.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați.

La etajul 1 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă.”

Nu e mulțumită și urcă. La etajul 2 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă și iubesc copiii.”

Nici acum nu e mulțumită și urcă. La etajul 3 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii și sunt extrem de frumoși.”

Deși începe să fie impresionată, decide să urce mai sus. La etajul 4 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși și fac parte dintr-o religie demult pierdută.”

Puțin contrariată, urcă la etajul 5, unde scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, fac parte dintr-o religie demult pierdută și caută femei pe care să le sacrifice unei zeități străvechi.”

Începe să se sperie și urcă la etajul 6, unde scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, fac parte dintr-o religie demult pierdută, caută femei pe care să le sacrifice unei zeități străvechi și s-ar putea să te găsească pe tine.”

Femeia începe să prindă viteză în sus pe scări, iar mesajele se tot lungesc și lungesc, devenind din ce în ce mai macabre. Începe să alerge și-și amintește de primul mesaj de la intrare: „Poți vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ.”

La fiecare etaj, privirile bărbaților se întorc mai repede spre ea. După o vreme, încep să se ridice. Încep să pășească.

Se întreabă dacă există mai multe etaje. Se întreabă dacă aleargă prin același etaj, din nou și din nou, iar bărbații sunt mereu aceiași. Se întreabă ce se va întâmpla când se va opri, obosită.

***

O femeie și un bărbat vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Ies după cinci minute, urmați de paznic, care scrie o nouă regulă pe o foaie de hârtie:

NU ACCEPTĂM RETURURI

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Urcă hotărâtă, etajul 1, etajul 2, etajul 3… Ajunge la etajul 6 și îl vede pe proprietarul magazinului lipind mesajul: „EȘTI VIZITATOAREA nr. 31.456.012 al acestui etaj. Aici nu există bărbați. Acest etaj există doar pentru a demonstra cât de imposibil e să mulțumești o femeie… Mulțumim pentru alegerea de a vizita magazinul nostru!”

Femeia e cu o falcă-n cer și cu alta-n pământ și-ncepe să urle:

– Pe asta dai tu banii noștri? Toate economiile, pe prostia asta! Cine a mai auzit de un magazin de unde se cumpără bărbați? De ce nu poți și tu să te faci pețitor ca tot omu’?!

Câteva opere care au intrat în domeniul public în 2022 (și ce înseamnă asta)

Wed, 05 Jan 2022 05:37:01 +0000

După ce am scris articolul precedent despre cum nimănui nu-i pasă ce drepturi de autor au expirat în 2022, mi s-a spus că ceea ce-mi doresc e foarte greu de făcut de instituții. Dar eu nu sunt o instituție, deci nu văd de ce m-aș împiedica în dificultăți.

Despre legea drepturilor de autor

Conform legii, drepturile de autor expiră în România la cel târziu 70 de ani după moartea autorului.

Asta înseamnă că după 70 de ani de la moartea autorului, operele sale intră în domeniul public și pot fi folosite de fiecare cum vrea. Pot fi:

copiate fără restriște;
publicate de cine vrea;
adaptate;
citite cu voce tare;
traduse;
reinterpretate;
reinventate;
tipărite pe coli A4 și făcute avioane de hârtie care să fie apoi transformate în instalații artistice menite să sugereze zborul gândurilor;
și alte utilizări, care sigur îmi scapă acum.

Dacă vreți să traduceți Caragiale în sanscrită, puteți s-o faceți. Dacă vreți să publicați un roman despre cum Luceafărul lui Eminescu s-a încarnat într-un băiat din Humulești care își antrenează propria forță aviatică de pupeze pentru a cuceri cetatea în care popa a închis-o pe Smărăndița Cătălina, nimeni nu vă poate opri! Ce e în domeniul public e și al vostru.

(Bine, s-ar putea să spună mulți că faceți ceva de prost gust, dar legal nu vă poate opri nimeni.)

Ce NU înseamnă expirarea drepturilor de autor:

cărțile fizice NU sunt gratuite și nu pot fi șutite de la posesori;
cărțile nu pot fi republicate dacă implică și munca altcuiva – traducerile recente ale autorilor morți de multă vreme sunt încă în vigoare, pentru că nu au trecut 70 de ani de la moartea traducătorului. Cărțile ilustrate pot să fie încă sub incidența drepturilor de autor dacă scriitorul a murit demult, dar ilustratorul a murit recent. Dacă o piesă muzicală e în domeniul public, dar a fost interpretată de cineva care încă trăiește, nu se poate copia. Șamd.

Prin alte părți există arhive cu cărți și alte opere ieșite de sub incidența drepturilor de autor, cum ar fi Project Gutenberg, care sunt valoroase. Nu există posibilitatea să nu ai ce citi, cât ai acces la internet: Sherlock Holmes, Jane Austen, H.G. Wells? Nicio problemă, se găsesc cât ai clipi.

Dar mai mult, și scriitorii au profitat din plin de libertatea pe care o oferă lipsa drepturilor de autor:

Shakespeare a fost jucat și rejucat, interpretat și reinterpretat în o mie de variante.
Jean Rhys a scris „Wide Sargasso Sea” bazându-se pe un personaj misterios din „Jane Eyre” de Charlotte Bronte.
Pe baza „Fantomei de la operă” de Gaston Leroux, autoarea Susan Kay a scris „Phantom”, un roman despre viața și călătoriile „fantomei” înainte să ajungă să trăiască în clădirea Operei din Paris.
Nu demult am cumpărat o carte numită „Sherlock Holmes & Count Dracula” De Christian Klaver (de la care nu am mari așteptări) pentru că sună interesant.
Și, bineînțeles, acum câțiva ani „Mândrie și prejudecată și zombi” a ajuns atât pe rafturile librăriilor, cât și pe marile ecrane, bazându-se pe o variantă doar un pic modificată a cărții lui Jane Austen, „Mândrie și prejudecată”.

Deci, acesta e farmecul domeniului public: textul poate fi dat mai departe legal, iar ideile și personajele ne aparțin.

Ce opere au intrat în domeniul public în ultimul deceniu în România?

Din păcate, nu am foarte multe resurse la îndemână, dar bazându-mă pe durata drepturilor de autor, am intrat pe paginile de Wikipedia cu decesele de acum mai bine de 70 de ani și am recunoscut câteva nume. (Oarecum legat de decesele din anii ‘40, vreau să vă spun că au fost foarte mulți deputați la Marea Unire Națională de la Alba Iulia și surprinzător de mulți dintre ei au pagină de Wikipedia.)

Din câte văd, au intrat în domeniul public operele următorilor:

Eugen Lovinescu (2014)
Pericle Papahagi (2014) (nu, nici eu n-am auzit de el; se pare că a cercetat aromânii și meglenoromânii și a cules din folclorul lor. Am intrat pe pagina lui pentru că mi-a plăcut numele omului, dar îmi place și domeniul pe care și l-a ales.)
Smaranda Gheorghiu (2015) (nici eu nu știam de ea, dar se pare că Scena9 știa)
Ion Minulescu (2015) (a scris, printre altele, „Corigent la limba română”, un roman de duzină despre un băiat care-i loază la școală, dar merge să studieze la Paris, unde rămâne loază și se înhăitează cu cine n-ar trebui)
Liviu Rebreanu (2015) (dacă ai vrut vreodată să scrii o reinterpretare feministă a poveștii din „Ion” sau o versiune de „Pădurea spânzuraților” în spațiu, poți; și poți s-o și publici)
Mihail Sebastian (2016)
Victor Ion Popa (2017) (a scris „Take, Ianke și Cadîr”)
Sofia Nădejde (2017) (are un premiu numit după ea)
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (2017) (ăla cu „Puiul” de v-a traumatizat pe toți)
Elena Văcărescu (2018) (poetă, scriitoare, traducătoare, dar dintr-o familie de nobili, deci s-a ales praful de renumele ei din epocă în comunism)
Sextil Pușcariu (2019) (nu mai știu de unde-i știu numele)

1951 e un an interesant: pagina de Wikipedia nu prea înregistrează decese românești și cu atât mai puțin în cultură.

Bănuiesc că cele două Războaie Mondiale care au decimat niște generații a avut de-a face cu situația asta; la fel și instaurarea rapidă a regimului comunist. Pe de altă parte, s-ar putea să fi fost per ansamblu o generație mai puțin înclinată spre literatură și artă și un an mai norocos pentru scriitori și artiști.

Dar dintre numele care apar în Wikipedia, iată ale cui lucrări intră în domeniul public în 2022:

Constantin C. Nottara, compozitor; asta înseamnă că muzica lui poate fi interpretată de oricine, fără probleme.
Ion C. Vissarion, un prozator care se pare că a participat la Răscoala Țărănească din 1907 și pe urmă a tot scris despre asta. Ar putea fi interesant (sau foarte plictisitor, în funcție de condeiul omului, dar rămâne de văzut).
Constantin Andreescu, istoric; a scris printre altele despre evoluția învățământului în Moldova.
Petre P. Negulescu, filosof de care n-am auzit până acum, dar ale cărui lucrări ar putea fi adăugate oricând în Wikisource, dacă ar avea cineva dorința s-o facă.

Da, nici eu nu recunosc pe nimeni de aici. Ce pot să zic? Cultura mea în de-ale României e destul de limitată. Dar hei, avem deja mulți alți autori care au intrat în domeniul public în anii trecuți și de ale căror lucrări ne putem bucura din plin și legal.

De ce nu ne pasă ce drepturi de autor au expirat acum

Tue, 04 Jan 2022 08:03:10 +0000

Dorin spune azi, pe bună dreptate, că nu știm ce opere intră în domeniul public în România în 2022. Academia Română nu se preocupă cu treburile astea, deși poate că ar trebui s-o facă. Multă lume e obișnuită și cu ideea de piraterie, deci ce mai contează dacă ceva e gratis pentru că e pe torente sau pentru că au expirat drepturile de autor?

Părerea mea e că nu avem foarte mulți oameni cu adevărat pasionați de cultură în România. Majoritatea „elitelor” noastre nu apreciază literatura, filmul de artă sau muzica mai interesantă, ci prestigiul care vine de pe urma adorării operelor „corecte”. De-asta avem atâtea reproșuri că nu citim și nu avem cultură, dar atât de puține eforturi concrete de a face cultura să fie plăcută și interesantă: dacă majoritatea am avea acea cultură, s-ar duce pe copcă prestigiul elitelor noastre. Dacă ne uităm atent la ce zic, vedem că rareori au ceva mai interesant sau profund de zis decât „Ah! Noi știm. Noi apreciem. Noi suntem rafinați.”

Iar în ce privește interesul populației pentru opere vechi… elitele noastre cad atât de des în extaz în fața oricărei prostii încât ne-am obișnuit că mint. Ne mint cu privire la calitatea artei și literaturii, ne mint în privința literaților noștri înaintași (care vorbeau franceza cum vorbim noi azi engleza: constant și prost), așa că nu ne mai punem problema că cineva de acum câteva zeci bune de ani putea să aibă creier, gust și un pic de talent.

Mai demult n-aș fi avut o problemă să arunc la gunoi toată literatura română (cu vreo două excepții), trăind cu impresia că nu e nimic de care să-mi poată păsa acolo. Dar acum încep să mă gândesc că mai bine aș arunca la gunoi vreo două generații de oameni de cultură și aș păstra literatura română.

Noi nu suntem SUA

Tue, 16 Nov 2021 19:39:11 +0000

De curând, am primit o recomandare de articol dintr-o revistă locală de science fiction și fantasy. Articolul era foarte supărat pe niște profesori americani care-și dădeau cu părerea legat de cât de indicat e să folosești numele de „JEDI” pentru programe academice de incluziune socială.

Amu’, o să vă spun părerea mea punctuală legată de articolul original de pe Scientific American la finalul articolului, dar până atunci vreau să vorbesc un pic despre cultură academică, SUA și ce răzbate până la noi de pe site-uri americane.

În primul rând – și nu pot să cred că trebuie să spun asta – noi nu suntem SUA. Nu suntem nici măcar ca SUA.

Probabil că iluzia apropierii e creată de mass media și de faptul că am văzut o mie de filme și seriale americane, am ascultat muzică americană, am urmărit știri americane. Suntem familiarizați cu SUA – dar cât de tare? E ceva ce ne place la distanță, sau ceva cu care ne identificăm? Pentru că impresia mea e că e vorba de prima variantă; vedem ceva mișto și ne place. Și atât.

Hai să vă atrag atenția asupra unor diferențe între noi și SUA:

Din câte înțeleg, nu au sate în același sens în care avem noi sate; echivalentul lor sunt acele „towns” de care tot auzim. Uitați-vă unde a crescut Rory Gilmore și cum arată satele noastre și s-ar putea să vă izbească și pe voi diferența. Unde la noi există ideea de „bunici la țară” cu niște găini și o grădină de zarzavat, ei n-au de-astea. (Dar, istoricește vorbind, pe la mijlocul secolului 19, au avut o mișcare de a aloca câte unei familii un lot de pământ pentru agricultură de subzistență, așa că au creat gospodării izolate. Ceea ce ar trebui să vă spună multe și despre ideea de „independență” dusă până în pânzele albe.)
SUA e enormă. Poți să bagi toată Europa în ea fără probleme. Dar dincolo de faptul că diferențele culturale și de populație între zone sunt imense, nu sunt o țară unitară cum înțelegem noi ideea, ci state unite. De unde și ciudățeniile legate de legi locale, faptul că e ilegal să aduci alcool din alt stat în Pennsylvania (deci să nu te pună naiba să aduci acolo un bax de bere din alt stat), sistemul de alegeri pe state și toate chestiile astea de le vedem prin filme și la știri.
Au state în care locuiesc foarte mulți mormoni, a căror religie a fost creată în secolul 19 și care e _un fel de _creștinism (care permitea poligamia; între timp s-au mai liniștit). Mormonii sunt practicanți (spre deosebire de majoritatea populației din Ro) și fac tot ce pot să-și rețină credincioșii – sau măcar să nu-i șteargă de pe lista credincioșilor niciodată. Au tradiții gen trimiterea tinerilor ca misionari pe tot globul (acum știți ce-i cu tinerii americani care vă predică pe stradă), au ceremonii prin care să devină puternici în viața de apoi și în care primesc nume noi și învață gesturi și parole cu care să se recunoască cu ceilalți și teoretic trebuie să poarte o anumită lenjerie de corp toată viața pe sub alte haine. Ce e la noi cu nunți și botezuri e… mic copil.
Populația europeană a început să se stabilească pe teritoriul SUA doar pe vremea lui Mihai Viteazul. Primele colonii mai de succes au fost întemeiate după 1600 – și cele care n-au avut succes de obicei au murit aiurea. Dar au reinterpretat istoria în așa fel încât să sune în principiu mai triumfătoare.
Au adus sclavi negri din Africa cam de pe la început, ceea ce probabil știați. Ce probabil nu știați e că, deși în statele din nord au scos sclavia în afara legii până pe la începutul secolului 19 – în New York au eliberat ultimii sclavi în 1827 – în același timp, în unele state din sud era ilegal să înveți negrii să scrie și să citească sau să eliberezi prea mulți deodată. Unele state cereau ca negrii liberi să părăsească statul. Pentru referință, pe la noi perioada asta coincide cu Cuza, unirea principatelor, chestii de-astea.
Dar sclavia nu e complet ilegală în SUA nici azi, pentru că unul dintre amendamente spune că e ok ca pedeapsă pentru criminali. Nu știu cât de tare se aplică treaba aia ca atare, dar există suficienți deținuți care muncesc – și sunt plătiți pentru munca lor cu bani de nimic, deseori de sub 1$/oră). Deci poate fi profitabil să ai mână de lucru în închisori.
Oamenii cu dizabilități pot pierde ajutorul social dacă au 2000$. Nu 2000$/lună, 2000$ în total, de exemplu dacă fac economii de-a lungul timpului sau primesc brusc fonduri de la cineva.
Elevii din școli jură credință steagului american și republicii pe care o reprezintă (nu e obligatoriu, dar e opțional-obligatoriu; nu mă prind dacă zilnic fac asta, pentru că se pare că e un obicei atât de răspândit încât nu e documentat pentru cei care nu-l știu).

Ideea e că deși avem impresia că înțelegem lucruri prin faptul că le știm limba și le vedem filmele, există un hău între noi și cealaltă parte a Atlanticului. Sunt multe lucruri pe care nu le vedem, multe conversații cu care noi n-avem de-a face. Presupunerile de la care pornim legate de cum arată viața s-ar putea să nu fie valabile. Nu ne-am pune problema dacă e ilegal să primim vin de țară de la cineva, sau că închisorile pot ieși pe plus cu banii.

Câte diferențe există? Câte lucruri pe care noi ne luăm de bune la ei sunt complet altfel? Diferența nu devine clară decât în momentul în care apare ceva care face parte diferit din normalitatea fiecăruia și ne zdruncină. Avem impresia că vorbim de aceleași lucruri, dar chiar o facem?

…De-a lungul timpului, mi-am pierdut din convingerile și părerile despre SUA, mai ales la nivel macro. Nu pot decât să recunosc că nu pricep decât în mare ce se întâmplă la ei, iar să mă prind ar însemna probabil să fac o cercetare dincolo de ce sunt dispusă să investesc. Mai ales când e vorba de mărunțișuri, de mici probleme de zi cu zi, de realitatea celor care nu ajung să scrie ziarele și revistele.

Și de-asta știu că nu am nici context pentru o grămadă din discuțiile care se poartă în SUA. Dar din când în când îmi mai pică în mână câte ceva, gen acest episod de podcast de la You’re Wrong About despre corectitudinea politică, care spune că unele lucruri care sunt discutate în presa mare sunt puternic partizane. Inclusiv lucrurile gen „studenții au făcut X la universitatea Y”, de care se oripilează intelectualii români, ar putea să _nu fie chiar așa _cum sunt povestite.

Chiar mă face să mă întreb cât anume din ce aflăm noi din presa americană și din viralele americane e real și cât anume e partizanat și propagandă. Și, mai ales, mă face să mă întreb de ce stăm atât să ne uităm în gura americanilor în loc să-i tragem la răspundere pe ai noștri care vin cu idei crețe, sau nu vin cu idei deloc deși ar fi treaba lor s-o facă.

Și acum, să discutăm un pic despre articol de la care a pornit discuția mea: un articol de opinie din Scientific American care critică ideea de a face referire la programele de incluziune socială pentru științe, tehnologie, inginerie, matematică și medicină cu acronimul „JEDI” („justiție, echitate, diversitate, incluziune”).

În primul rând, vreau să vă spun că discuția e o treabă care se întâmplă în mediul academic. Lumea vorbește, uneori prin articole din reviste, își spune opinia, se contrazice. Nu fiecare lucru spus de cineva din mediul respectiv e adoptat de restul lumii. Uneori se mai și ceartă și consideră imbecili unii pe alții; ca în orice domeniu. Deci simplul fapt al publicării unui articol nu garantează că el e considerat inteligent de cei care îl citesc.

Așa. Hai să vedem ce zice articolul: întâi, specifică foarte clar că JEDI amintește de Star Wars și asta ar fi buba. Problemele sunt cinci:

Jedi nu sunt potriviți ca mascote pentru dreptate socială, pentru că sunt călugări-polițiști, care fac pe salvatorii (albi), au tendințe de masculinitate toxică, au trucurile alea mentale prin care fac oamenii să fie de acord cu ei și se bazează pe excepționalism fizic și psihic.
Moștenirea culturală a Star Wars e problematică (vezi Leia și costumul ei de sclavă care e acolo pentru ca să aibă publicul cu ce să-și clătească ochii); dizabilitatea e a celor malefici (Darth Vader); și e plin de tipi albi printre personajele importante.
Jedi e marca Disney, ceea ce înseamnă că le fac reclamă gratuită și se leagă la cap cu tot ce a făcut Disney de-a lungul timpului.
Faptul că se leagă de Star Wars ca franciză poate să îndepărteze oamenii de programele respective, dacă nu le place Star Wars sau dacă simt că nu fac parte din publicul-țintă pentru filme.
Acronimul JEDI poate să ducă cu gândul mai degrabă la SF decât la valorile pe care vor să le promoveze și deci să distragă de la mesaj.

Zic așa: „How eager are we to fight Star Wars’ battles, when that time and energy could be better spent fighting for social justice?” – „Cât de dornici suntem să luptăm bătăliile legate de Războiul Stelelor, când am putea mai bine să ne petrecem timpul și energia luptând pentru dreptate socială?”

Chiar dacă nu sunt de acord cu toate ideile din articol, le cam dau dreptate oamenilor per ansamblu – nu în ce privește critica filmului, dar sigur în ce privește problema brandului.

Cel mai important punct mi se pare al treilea: nu vrei să ai ca acronim un nume care e marca înregistrată a unei companii sau chiar și doar foarte strâns legat de proprietatea unei companii. Dacă se trezesc creatorii Star Wars să-i facă pe jedi malefici, ca să fie mai edgy? Atunci îți pică în bucăți toată asocierea pozitivă. Sau poate vine Disney – „Cioc, cioc, am văzut că ne folosiți denumirea, scoateți banu’.” Atunci te trezești că trebuie să-ți schimbi denumirea pentru că altfel e pe bani.

Apoi, sunt complet de acord cu punctul patru: chiar dacă JEDI poate fi un acronim atractiv pentru unii, ce te faci cu cei care urăsc Star Wars sau nu le place sau se simt ciudat în jurul fanilor Star Wars, dar ar fi în publicul-țintă pentru program? O să ziceți că n-are a face, dacă sunt vizați, pot participa oricum. Așa e, dar gândiți-vă cum ar fi să participați la un program DRAGNEA în care vi se oferă ocazia să vizitați România pentru – în sfârșit – a face ceva real și bun pentru turismul românesc („Descoperirea Regiunilor Atractive și Grandioase Neexploatate Eficient Acum”). Cât chef ați avea de programul ăsta? Chiar dacă nu e afiliat la Dragnea ăla la care vă gândiți acum?

Sunt de acord și cu punctul cinci. Dacă nu ai de-a face cu cultura geek și războaiele spațiale, e oare o idee bună să-ți numești programul de incluziune socială JEDI și să duci cu gândul la ele? După cum o demonstrează din plin și Alexandru Maniu când scrie în Galaxia 42, cavalerii jedi sunt o forță culturală atât de puternică încât deturnează rapid discuțiile. Până și aici, Maniu se leagă mai degrabă de acuzele aduse filmelor decât de înțelepciunea de a alege denumirea de JEDI pentru program. (Bine, asta pe lângă faptul că bușește complet biografia unei autoare, de care zice că e „colega de la biologie incluzivă pentru categorii vulnerabile” – e de fapt vorba de cineva care „studies how we can create more inclusive undergraduate biology learning environments”, adică „studiază cum putem crea medii de studiu mai incluzive pentru studenții de la biologie”; deci nu biologia e incluzivă, mediile de studiu sunt.)

Sunt parțial de acord, dar nu întru totul, cu punctele unu și doi, care mi se par similare. Critica adusă filmelor mi se pare cam din topor și demontabilă. Aici am putea discuta și ne-am putea contra și am putea, într-adevăr, să ne supărăm pe ideologia progresistă. Pe de altă parte, scopul programelor JEDI nu e să vorbească de filmele Star Wars, ci să atragă oameni. Bănuiesc că cei vizați de respectivele programe s-ar putea să nu se regăsească în universul Star Wars. Poate că dacă vrei să incluzi oameni care au dizabilități fizice, X-Men ar fi o franciză mai potrivită decât una cu Darth Vader (dar mai bine nu alegi nicio franciză, vezi mai sus); iar dacă vrei să incluzi femei, poate că alt grup ar fi, iar, mai potrivit. (Cum ar fi un program adresat românilor din diaspora numit „Samurai”?)

Articolul e un pic mai bine argumentat decât pare să fie la prima vedere. E făcută din topor critica filmelor? Da. Se poate argumenta că nu au interpretat corect? Da. **Dar întrebarea rămâne: cât timp și câtă energie s-ar pierde discutând de Star Wars în loc să-și vadă de obiectul principal de muncă? **În afară de cât de absolut bune sau absolut rele sunt filmele Star Wars, cum e brandul JEDI, în contextul dat?

La fel cum nu trece lună fără să fac mișto de BCR cu a lor aplicație „George”, nu pot să nu mă întreb dacă nu există studenți care zic, dându-și ochii peste cap, „Te-ai înscris la programul jedi?” („Că poate te duc la Măgurele, dragă, să te joci cu laserul lor mare, că știi că mărimea contează ;)”)

Cu alte cuvinte, întrebarea „Ce brand vrem să avem?” mi se pare foarte legitimă. Nu mi se pare că e una care ține doar de ideologie, cum sugerează Maniu. Dimpotrivă, mi se pare că brandul e trebuie să îndeplinească niște condiții mult mai stricte decât orice ai face prin prisma ideologiei. Trebuie să fie clar și curat și să nu aibă efecte secundare nedorite.

(Am văzut un magazin de haine pe care scria „La haine inside us” și am râs cu spume când m-am prins că da, denumirea e bilingvă, dar e franceză-engleză și ar trebui să fie „Ura din noi”, nu o romgleză care-ți zice că hainele le-am înghițit noi.)

Când creezi un brand, vrei să iei în considerare impactul denumirii asupra publicului-țintă și modul în care ea va fi percepută. Vrei să întorci problema pe toate fețele și să-i găsești potențialele puncte slabe, în care lumea se va simți ofensată, va face miștouri sau te va evita pentru că ceva nu sună bine la tine. Așa că da, scoți la iveală tot ce ar putea fi negativ.

Dacă nu faci toate astea, riști să râdă lumea întrebând retoric dacă Meta are cratimă.

Facebook ar vrea să facă click bait

Thu, 11 Nov 2021 08:05:20 +0000

Nu prea mai stau pe Facebook, pentru că e o jegoșenie de site care nu-mi aduce bucurii și care insistă să-mi arunce în față tot felul de lucruri pe care nu mi le doresc. Așa că, atunci când intru, nu pot să nu remarc faptul că începe să pută a disperare pe acolo. Nu, nu din partea utilizatorilor, nu din partea influencerilor, ci din partea site-ului ca atare.

Acum un număr de ani, când intram pe Facebook, puteam să-mi personalizez cât de cât experiența. Urmăream niște oameni și niște pagini, primeam notificări când îmi comenta cineva și cam asta era tot.

Se simțea dorința de clicuri și engagement și atunci – prin modul în care postările pe care le vezi nu sunt ordonate cronologic, ci sunt aruncate semi-aleatoriu ca să poți da refresh de o mie de ori și să tot vezi altceva. Dar pe măsură ce a trecut timpul, disperarea celor de la Facebook s-a tot accentuat.

Lucrul ăsta se vede cel mai clar când e vorba de notificări. Dacă stai toată ziua pe site, probabil că notificările te mai anunță ce ai putea să vezi interesant. Dacă intri o dată la câteva zile, îți dai seama cât spam e acolo.

Ia, să vă arăt și vouă ce notificări am mai primit de curând:

Nu țin minte să fi cerut notificări de la Humble Bundle. Pur și simplu m-am trezit cu ele.

Dar am mai avut notificări cum că prietenii au comentat pe postările mele, au reacționat la postările mele, au comentat pe postările altora, au reacționat la postările altora și au făcut tot felul de mărunțișuri. Asta ca să nu mai vorbesc de stories, postările care dispar după o zi (sau nu știu cât) și care sunt menite probabil să ne facă să simțim că pierdem ceva dacă nu ne uităm la ele.

N-aș zice că lucrurile astea ne ajută, chiar dimpotrivă. E cineva fericit pentru că primește notificări aiurea? Se bucură cineva că nu mai vede postarea aia de acum o oră și nu mai știe unde s-o caute? E cineva încântat că are statisticile umflate (în afară de cei care vând statistici)?

E greu să crești constant ca platformă, mai ales după ce ajungi să fii un gigant global. E nasol când ai ajuns la maximumul posibil de utilizatori de pe piețele-cheie, care s-ar putea chiar să devină mai puțin active, și când începe să scadă interesul printre tineri. Se pare că pur și simplu te apucă disperarea și singura soluție e să faci mici mârlănii.

Îmi bag (iar) picioarele în ANAF

Tue, 10 Aug 2021 07:35:47 +0000

Momentul ăla în care în august 2021 mă anunță ANAF că mai am de plată câteva mii de lei pentru ce am lucrat în 2017, într-un document pe care l-au datat aprilie 2021. Eu am închis PFI-ul în 2018 și am plătit totul la timp, de fiecare dată când au cerut.

Momentul ăla în care îmi aduc aminte că anul trecut mi-au cerut o sumă și mai mare de bani și le-am plătit-o fără să mă cert cu ei prea tare, pentru că eram în perioada de carantină. Discuțiile cu ei au venit post-plată. S-a dovedit că NU era necesar să o plătesc, ci a fost o încurcătură la ei. Mi-au dat banii înapoi.

Momentul ăla în care, la începutul anului ăstuia, mi-au zis că am de plată o dobândă de vreo 150 de lei, dar nu am datorii.

Păi să nu te întrebi la un moment dat ce pana calului fac ăștia. Să nu te întrebi cum se face că dacă tu ai greși așa, nu doar că ai intra în pământ de rușine, ci ar exista și consecințe la nivel de firmă, dar ăștia fac un „trololololo” pe nervii celor din jur?

Să nu te întrebi de ce nu te plătește statul de fiecare dată când îți ia banii dintr-o greșeală și de ce nu-ți dă reduceri la taxe și impozite dacă le-a bușit și le-a trimis târziu? Și o scrisorică de „mea culpa”?

Eu zic să-i luăm pe ăia de iau deciziile majore care ne freacă pe noi la cap și să-i scoatem un pic undeva, într-o zonă fără internet, o poieniță frumoasă. Și cum se relaxează ei mai bine, să începem tortura psihologică: să le spunem ba că au de plată sume exorbitante, ba că n-au. Că e o revoluție și li se taie capul! Ba nu, lol, glumeam. Să le spunem că li s-a confiscat casa și verii sunt la pușcărie. Sau nu. Să-i somăm, să le trimitem decizii, să-i facem cu capul.

Și când pleacă acasă și simt că în sfârșit se relaxează, îi lăsăm în pace… Câteva luni. După care, o dată sau de două ori pe an, la intervale neregulate, le mai trimitem câte un polițist la ușă să le spună că s-ar putea să fie acuzați de fraudă, oh nu, lol, greșeala noastră – sau poate chiar sunt.

Hai, să joace și ei hora ăsta, să vadă cum e.

De unde ne vine înghesuiala urbană

Fri, 30 Jul 2021 18:07:38 +0000

Vorbeam recent cu niște lume despre înghesuiala urbană care e evidentă în momentul în care vezi noile cartiere dezvoltate prin diverse orașe. Inclusiv în Coresi Avantgarden, lăudatul cartier nou al Brașovului în care o garsonieră costă 80.000 de euro, iar un penthouse mai bine de dublu, ai bloc după bloc, parcări între și un pic de verdeață pe petice. Hai să vedem cum arată planul pe care-l pun pe site:

Acuma, pare destul de verde, dar hai să vedem niște poze dintre blocuri – făcute în 2019, pentru că atunci m-am apucat să fac poze pe acolo și mi-e lene să merg zilele astea până în cartier să fac altele:

Vedem parcări. Vedem un drum de acces în parcare, care pare că va fi cu două benzi, deși nu-mi dau seama foarte clar aici. Vedem un trotuar. Vedem zone de verdeață lângă clădiri – nu știu dacă sunt doi metri – unde vor crește copaci. La capătul șirurilor de parcare sunt semicercuri cu iarbă și câte o tufă.

Copacii vor crește și vor mai înverzi zona, tufele probabil că vor fi și ele mai interesante. Sunt sigură că vor îngriji cu atenție verdeața, măcar o vreme, și că va arăta bine.

Bun.

Acuma, bunicii mei din partea lui tata locuiau la Cluj, în cartierul Gheorgheni. Cum prind pe cineva că nu-i place Clujul, îl trimit în Gheorgheni și prin parcul Detunata. Hai să vă dau niște poze, de data asta de pe Google Maps. Poză din satelit:

Probabil că nu vă dați seama exact care sunt proporțiile aici și cum diferă față de ce e la Coresi. Nu ajută faptul că blocurile sunt văzute un pic din lateral, dar hai să vă dau o imagine de pe Aleea Băița, pe unde mergea bunica zi de zi:

Între blocuri sunt aproape doar spații verzi. Nici parcări n-au prea făcut. Te plimbi pe acolo ca într-un parc, deși dai uneori de ghene de gunoi care nu-s prea plăcute. Vă invit să vă plimbați pe Google Maps, să vedeți cum arată Aleea Băița și Aleea Bizușa.

Hai, încă o poză.

Asta e o vedere dinspre Strada Unirii spre Aleea Bizușa. Toată zona asta verde? Nu e marcată ca parc. Dacă vreți să vedeți un parc mișto, căutați parcul Detunata, nu mai stau acum să vi-l arăt.

Faceți scroll în sus și uitați-vă iar la Avantgarden. Scroll jos, Gheorgheni. Evident că Avantgarden se va finisa în timp, copacii vor crește, tufele vor crește și lucrurile vor fi mai bune. Dar nu va fi niciodată un Gheorgheni. Nu când parcul din Avantgarden e mai mic decât zona verde din ultima poză.

Cum se dezvoltă orașele

Am sunat-o pe maică-mea s-o întreb de ce arată cartierele noi cum arată. Nu de alta, dar de ce avem părinți, dacă nu ca să profităm de faptul că au făcut 6 ani de facultate de arhitectură și apoi au lucrat toată viața în domeniu? (Nici n-a trebuit să pomenesc eu de Gheorgheni. A adus și ea vorba de cartier ca fiind un model de cum ar _putea _să arate lucrurile.)

O să vă povestesc ce mi-a zis, dar trebuie să precizez că deși sunt fiica ei și cam pricep ce-mi spune, a revărsat asupra mea o cascadă de informații și am uitat o mulțime de detalii. Și e mereu posibil să fi înțeles ceva greșit. Deci, dacă mai greșesc ceva, e din vina mea, nu a ei.

Ideea e cam așa: nu se construiește nimic alandala. Sau, cel puțin, nu ar trebui să se construiască. Cei care construiesc fără autorizație, în speranța că nu observă nimeni și pe urmă își legalizează clădirile, nu fac parte din subiectul discutat azi. Cei care construiesc aiurea cu autorizații, însă vor fi discutați.

Există niște hotărâri luate la nivel de țară despre cum ar trebui să se facă lucrurile – care ar trebui să fie procentul de ocupare al terenului, de exemplu, sau cât spațiu trebuie rezervat pentru drumuri (dacă vă interesează problema, puteți căsca gura de exemplu la regulamentul general de urbanism; nu e tot ce e necesar descris acolo, dar vă faceți o idee).

Dar, evident, de la „ce ar trebui să se facă în general” la „ce se va face” e cale lungă. Iar calea lungă trece prin primării, care fac ocazional Planuri Urbanistice Generale (PUG-uri) care stabilesc cum se va dezvolta întreaga localitate, în linii mari: ce zone sunt și ce zone vor fi rezidențiale, ce zone sunt și ce zone vor fi industriale etc. Mai simplu zis: unde locuiește lumea acum și unde se vor face locuințe noi; unde sunt fabrici și hale acum și unde ar putea să se construiască în viitor.

Dar, din nou, de la „în zona asta facem locuințe” la detalii mai clare despre cum va arăta zona de blocuri sau case e iar un drum. Drumul ăsta e reprezentat de Planurile Urbanistice Zonale (PUZ-uri) care sunt, după cum le zice și numele, pe zone. Se decid lucruri precum pe unde ar trebui să treacă drumurile, cât de înalte să fie clădirile șamd., dar respectând ce s-a stabilit în PUG.

PUZ-urile pot fi cerute deja de particulari care vor să facă ceva în zonă.

Practic, avem reguli generale la nivel de țară, care trebuie respectate când se hotărăște cum se dezvoltă orașele și satele (în PUG), care trebuie respectate când se hotărăște cum se dezvoltă zonele din orașe și sate (în PUZ), care trebuie respectate când se face planul concret pentru clădiri. De la mare la mic, regulile vin în cascadă.

Acuma, regulile pot fi și modificate. Să zicem că PUZ-ul prevede că zona este una industrială și că gradul de ocupare al terenului poate fi de maximum 20%, dar tu vrei să-ți faci o hală enormă, care ar ocupa mult mai mult spațiu. Dacă vrei să faci hala, trebuie să faci un PUZ modificator care să prevadă un procent mai mare de ocupare a terenului.

Dar chiar dacă tu faci un proiect, el nu se pune în practică automat. Toate proiectele trebuie să treacă prin foruri de avizare. Avizele sunt niște aprobări din partea diferitelor părți care au un interes: obții aviz de la Mediu, de exemplu, de la Ministerul Culturii șamd. Diversele foruri se asigură că tu, Gigel, nu poți să trântești o fermă de găini în mijlocul unui cartier de blocuri, care să miroasă, să facă zgomot și probabil să pună în pericol liniștea și sănătatea celor din jur. Sau că nu dărâmi un monument istoric ca să faci un garaj de tablă.

Unde se rupe firul? De ce avem cartierele astea care sunt cum sunt acum?

Conform maică-mii, există cam doi (trei?) factori:

București.
Unele lucruri nu sunt specificate în regulamente și PUG-uri, așa că rămân la bunul simț al urbanistului și al clientului. Și nu poți forța oamenii să facă ceva pe parcela lor.

Bucureștiul e o problemă în sine, pentru că s-ar părea că e multă corupție pe acolo. În București problema nu e că s-au făcut proiecte fără grație sau talent, din câte înțeleg, ci că nu respectau cascada de care ziceam mai sus. Că s-au stabilit lucruri care ar fi trebuit să nu se poată stabili.

Cică Nicușor Dan a oprit niște proiecte care ar fi urmat să se facă pe baza unor planuri urbanistice făcute alandala. Construcțiile sunt în mare parte blocate până se refac niște Planuri Urbanistice, care măcar teoretic vor ajuta Bucureștiul să se dezvolte mai bine.

Evident, asta e o problemă pentru oricine avea planuri mărețe care țineau de construcții noi, dar nu poți să dezvolți bine un oraș pe baze proaste. Nu ai cum să creezi spațiu. Dacă ai niște blocuri prea aproape unele de altele, nu poți face un parc sau un drum lat printre ele. Deciziile urbanistice sunt… ei bine, nu eterne, pentru că nici măcar Roma nu e eternă în acel sens, dar sunt pe termen lung sau foarte lung.

Responsabili de ce s-a făcut nu sunt atât (sau mai degrabă doar) urbaniștii, cât mai ales forurile de avizare. Ca să o parafrazez pe maică-mea, că proiectantul propune o prostie, e una, dar că a fost aprobată, e alta. Teoretic, ar fi trebuit să fie oprite planurile astea destul de ferm.

Dar destul despre București. Să vorbim de restul țării, unde lucrurile nu sunt neapărat un dezastru, cât o neplăcere. Ziceam de bun simț și de obligații.

Teoretic, este prevăzut că zonele de locuit au în apropiere lucruri precum grădinițe și școli (sunt date razele și există niște condiții, dar nu le-am reținut). Când e vorba de un proiect enorm, cum ar fi un Coresi Avantgarden, poți specifica lucrurile astea la nivel de proiect și se vor realiza. Dar dacă ai mulți proprietari mărunți, nu poți să-i obligi la nimic. Dacă ai 500 de case cu 500 de proprietari, nu-l poți obliga niciunul dintre ei să-și cedeze terenul pentru a face o școală. Primăria poate cumpăra un teren pe care să facă o școală, dar e complicat.

Bunul simț al urbanistului și al clientului sunt și ele probleme mari. De cele mai multe ori, clientul o să vrea să scoată cât mai mult din terenul pe care-l are, dar acel cât mai mult poate să fie în direcția greșită, sau poate să fie mai rău pe termen lung.

De exemplu, clientul poate să spună că la cele cinci case din zonă nu e nevoie de drum lat și de trotuare, pentru că e capăt de drum. 3,5 metri de drum cu sens unic sunt arhisuficienți. Ce nu-și dă seama e că o să fie greu de întors o mașină acolo, că e greu să ia curba ca să ajungă în curte, că nu ai loc să mergi liniștit nicăieri pe jos.

Strânge suficiente de mărunțișuri ca ăsta și poți avea sate/suburbii-dormitoare unde nu ai un magazin de unde să iei o apă cale de trei kilometri și trebuie să te sui în mașină ca să ajungi oriunde. Apar tot felul de mici inconveniențe în viața de zi cu zi, care cresc frustrările pe termen lung. (N-am înregistrat discuția, dar vă asigur că au fost Multe Exemple aici legate de decizii proaste.)

În unele cazuri absurde, clientul poate să fie supărat că i se cere un minimum necesar și care nu poate fi în discuție – de exemplu, se poate supăra că trebuie să aibă drum, pentru că a cumpărat terenul și crede că nu e ok să sacrifice o parte din el unui drum public… chit că vrea să construiască niște case la care nu se poate ajunge altfel. Dar acolo deja nu mai are cum să-și impună punctul de vedere.

Lipsă de viziune sau lăcomie?

Concluzia pe care aș trage-o eu e că cea mai bună decizie, decizia care o să aducă cea mai mare mulțumire și bunăstare pe termen lung, e uneori în contradicție cu profitul maxim care s-ar putea scoate din proiect la modul ideal. Lucrul ăsta se vede atât în cartiere înghesuite, cât și în restaurantele în care de-abia ai loc să miști, pentru că patronul a vrut să aibă cât mai multe mese, care permit un număr maxim de clienți mai mare.

Ați putea zice că e vorba de capitalism și lăcomie, dar eu aș argumenta că deseori când e vorba de proiecte mici, de ce vor oamenii să facă, e vorba de neștiință și lăcomie. Oamenii sunt raționali până la un punct. Dincolo de acel punct, nu se gândesc. Pot să fie perfect siguri azi că vor un anumit lucru și că vor vrea mereu acel lucru, iar mâine să-și dea seama că nu e așa. Pot să se lăcomească și să taie din drumul pentru mașini ca să aibă un metru în plus la curte, dar apoi în fiecare zi de lucru în care vor să iasă cu mașina din curte să se încurce cu toți vecinii.

Teoretic, profesioniștii îi pot ajuta să vadă în perspectivă. Practic, unii profesioniști n-o fac; iar alți profesioniști o fac, dar degeaba.

Când e vorba de firme mari, e mai puțină neștiință **și mai mult profit. **Ceea ce, într-un fel, e normal. Dacă faci o investiție, vrei să profiți mai mult de pe urma ei. Dacă procentul de ocupare al terenului scade de la 30% la 25%, să zicem, în loc să facă 6 clădiri, face 5. Și întrebarea e cât sunt dispuși oamenii să plătească pentru spațiu în plus care nu e de drept al lor? Cât de mult contează pentru ei o diferență de 5%?

Maică-mea zicea că, într-un fel, era mai simplu în comunism. Pentru că totul era al statului, se putea construi conform principiilor pe care le învățau în facultate: multe spații verzi, centre de cartier, pietonale. Neglijând problema esteticii clădirilor și uitându-ne doar la distribuirea spațiului, nu pot să nu-i dau dreptate. Dar vechile cartiere comuniste s-au schimbat și ele mult – și nu doar pentru că s-au dărăpănat și au trebuit refăcute.

Unde sunt cartierele de altă dată?

Când eram mică, ieșeam în fața blocului bunicilor să mă joc în părculețul din față. Țin minte o fată din vecini cu care mă mai jucam uneori și o dispută pe care am avut-o odată, despre capacitatea copacilor de a simți durere dacă dai cu piciorul în ei (ea zicea că nu, eu, suflet sensibil și animist, ziceam că da).

Copacul cu pricina e unul din acest șir… dar între timp în locul părculețului a răsărit un bloc. Majoritatea copacilor au fost tăiați. Mai greu să te joci pe acolo. E-n regulă, Gheorgheniul mai are mult spațiu verde, dar ce s-a întâmplat acolo s-a întâmplat și în alte părți.

Au răsărit blocuri noi între blocuri vechi, pe spații verzi. Acolo unde ar putea și azi să fie verdeață, sunt deseori parcări – odată cu explozia numărului de mașini deținute, a început să se asfalteze. Cu alte cuvinte, și unde nu e construit, și unde se respectă regulamentele, tot nu e plăcut și avem parte de mai puțină satisfacție și recreere decât aveam odată din zonele care nu sunt blocuri.

Mă întreb dacă ar fi timpul unor schimbări de regulamente.

Simone Biles și cunoașterea propriilor forțe

Thu, 29 Jul 2021 12:16:13 +0000

Am văzut zilele astea niște comentarii de-a dreptul lipsite de empatie la adresa lui Simone Biles, gimnastă cu 4 medalii de aur la Olimpiadă, 19 medalii de aur în campionate mondiale și alte premii. A început antrenamentele la 8 ani, cariera de elită în 2011 și cariera de senior în 2013.

Momentan, s-a retras din competiție în timpul Olimpiadei pentru că în timpul unui exercițiu și-a pierdut percepția asupra propriei poziții în aer, lucru care s-a văzut prin faptul că a realizat 1,5 răsuciri în aer în loc de 2,5 câte ar fi vrut, apoi a aterizat prost. A motivat retragerea prin faptul că vrea să-și îngrijească sănătatea mentală.

Mulți spun că nu ar fi trebuit să se bage într-un sport atât de competitiv dacă nu are mentalul tare.

Eu aș spune că nu ajungi să ai 4 medalii de aur la Olimpiadă și 19 medalii de aur în alte campionate mondiale dacă ai mentalul slab. Ca să ajungi acolo trebuie să muncești enorm – și ca să fii mai codaș, tot trebuie să muncești enorm. Iar drumul e plin nu doar de voință și de tras de tine, cum ne sugerează filmele gen Karate Kid, ci și de probleme, durere, accidente.

Nu urmăresc campionatele de tenis nici măcar când joacă Simona Halep (scuze, Simona), dar mai aud știrile. Aud cum a suferit o ruptură musculară, cum avea (are?) hernii de disc, cum a avut prima problemă cu spatele la 17 ani. Sportivii trag enorm de ei și, din câte am înțeles, sunt foarte, foarte obișnuiți ca ceva să doară.

Ca să citez din articolul către care am dat link, care e despre tenis, dar totuși:

„I think tennis is one of the most physically demanding sports in the world,” said Sania Mirza, currently in the women’s doubles quarterfinals with partner Jie Zheng. „I don’t remember one time in the last 10 years waking up without feeling anything.”

„If you don’t have pains,” Jankovic said, „it’s weird. If you wake up in the morning and you don’t have pain anymore, you haven’t done a good job.”

Și traducerea:

„Cred că tenisul este unul dintre sporturile cele mai solicitante fizic din lume,” a spus Sania Mirza […]. „Nu-mi amintesc să mă fi trezit niciodată în ultimii 10 ani fără să simt ceva.”

„Dacă nu te doare nimic,” a spus Jankovic, „e ciudat. Dacă te trezești dimineața și nu simți durere, ceva n-ai făcut bine.”

Nici pentru gimnaste nu e ușoară viața. Și pot ajunge să aibă dureri cronice. Din nou, când se întâmplă ceva, nu e ca în filme, că se scoală personajul principal și face un efort de voință și bate pe toată lumea deși are niște dureri oarecare – aia e normal. Hei, în 2018, Simone Biles a intrat în competiție deși avea o piatră la rinichi și a câștigat un campionat mondial.

Asta înseamnă că aici s-a trecut de punctul respectiv. Că Biles a simțit că ceva e mai puțin în regulă decât în 2018. Durerea nu e doar un obstacol de depășit, e și un semnal de alarmă. Iar un profesionist care a tras de sine mult timp probabil că nu vorbește aiurea când spune că nu mai poate duce. Probabil că își dă seama ce i-ar face rău pe termen lung și ce i-ar putea termina cariera.

În contextul lui Biles, am tot auzit de Kerri Strug la Olimpiada din 1996. Am căutat un clip ca să văd care a fost victoria ei de acolo. Hai să vedem.

Tonul e foarte admirativ: Kerri Strug, lăsată la urmă, a făcut o săritură și a căzut aiurea. Și-a rupt două ligamente la gleznă, dar s-a ridicat, a alergat din nou, a executat iar săritura, a nimerit aterizarea și a luat aurul. Parcă te inspiră.

Sau poate că nu. Uitați-vă la ea după prima săritură. Pleacă șchiopătând, un pic palidă la față. Apoi se duce. Aleargă iar. Face săritura. Sare într-un picior. Cade în genunchi. Se târăște jos de pe saltele. Pentru că a aterizat pe o gleznă deja rănită de la o înălțime considerabilă.

Ar fi câștigat aurul oricum. Nu era nevoie de a doua săritură, dar încă nu se știa treaba asta. Iar cariera de gimnastă a lui Kerri Strug s-a terminat acolo, la 18 ani. Un moment de inspirație cu „uite ce a făcut în cele mai groaznice condiții” a fost cumpărat cu prețul unei părți din viitorul ei. Spectatorii nu au plătit acel preț, așa că le-a fost ușor să se simtă inspirați și plini de admirație; dar Kerri Strug a plătit prețul pe multă vreme de atunci încolo. Ar fi luat medalia de aur oricum și probabil ar fi putut să mai intre și în alte competiții, să câștige și acolo pentru SUA și ea însăși.

Dacă Biles se simte nesigură pe ea, dacă are nevoie de timp să se adune, probabil că știe ce știe. Probabil că își dă seama (mai bine decât spectatorii) de riscurile meseriei, de posibilitatea ca un moment de ezitare inconștientă să ducă la un accident grav. Că poate își rupe o mână, un picior, sau mai rău, că poate rămâne paralizată pe viață. Se numește „prudență”. Înseamnă că-și știe limitele și nu are hybrisul de a se crede invincibilă.

Dacă un sportiv decide să spună „piua”, deși a muncit enorm ca să ajungă unde e, nu cred că e de datoria tuturor să huiduie că nu trage de el până la autodistrugere.

De ce nu vrei să scriu eu o recenzie pentru cartea ta

Tue, 13 Jul 2021 18:49:43 +0000

Din când în când îmi scrie câte un autor că ar vrea să-mi trimită cartea lui ca să-i scriu o recenzie. Uneori autorul e român, alteori e străin, dar rareori mi-am pus problema să accept.

Probabil vă întrebați care-i baiul, mai ales în contextul în care scriu recenzii contra cărți în sisteme gen NetGalley sau scriu recenzii pur și simplu la cărți pe care le-am citit. Sigur e tot cam același lucru, nu?

Nu. Sunt două diferențe: dacă aleg eu cartea; și dacă m-aș simți ok să-i dau o stea.

Oamenii care-mi scriu cu speranța că o să le citesc cartea speră probabil la o recenzie pozitivă. Poate e prima lor carte. Poate că le place stilul meu de scris pe blog. Poate că vor să verifice dacă ce au scris ei are o valoare literară în afara genului declarat al cărții (da, sună un pic ciudat asta, dar a fost un motiv pe care l-am citit într-un mail).

Prima mea teamă e mereu că sunt autori slabi. Poate e prima lor carte și scriu ca o cizmă. Poate că e a zecea lor carte și tot ca o cizmă scriu, pentru că nu i-a ajutat nimeni să se dezvolte. E ok, nu e o problemă de caracter asta, ci e una de îndemânare într-o meserie. Nu o să fiu supărată pe nimeni dacă nu știe să deseneze sau să bricoleze o masă, nu o să mă supăr nici pe un autor că nu știe să scrie. Dar probabil că o să iasă cu supărare dacă o să spun că scriitura e slabă, mai ales dacă ține la cartea respectivă. Și vreau să evit asta.

A doua teamă e că n-o să-mi placă pentru că nu e pe gustul meu (sau e chiar pe anti-gust). Citesc o grămadă de lucruri, dar am domenii pe care le detest, cum ar fi dezvoltarea personală. Sunt genul de om care citește despre viața unui martir întru credință și râde cu lacrimi (scuze, Avvakum, dar lol). Încerc să fiu relativ obiectivă în ce spun despre cărți, dar experiența de a citi e totuși una subiectivă. Lucrurile pe care o să le observ și concluziile pe care le trag, oricât de motivate ar fi, vor fi observate prin prisma experienței și simpatiilor/antipatiilor mele. Cu alte cuvinte, există mereu un risc că o să fie o recenzie bine argumentată în care distrug cartea. Desigur, un fan al lucrurilor pe care eu le detest s-ar putea să fie atras de ceea ce eu denunț cu mult aplomb, dar probabil că autorul o să fie tare dezamăgit.

**A treia teamă e că o să-mi scol în cap autorul. **Sunt momente în care îmi scol în cap autori ale unor cărți cumpărate din banii mei, ar fi cu atât mai neplăcut să avem o ceartă dacă aș primi cartea gratis.

A patra teamă e că n-o să ajung la ea. Am rafturi peste rafturi de cărți de care vreau să mă apuc „imediat” de niște ani încoace. Am o carte de Vlad B. Popa pe care o citesc mereu „în curând”, dar pe care se pare că o păstrez pentru o zi proastă. Am o carte de Philip Pullman pe care o tot „citesc săptămâna viitoare” de când a apărut. Am un roman de Brandon Sanderson, numai bun pentru „imediat”. M-am apucat de „Istoria literaturii” lui Iovănel din clipa în care a apărut în librării, mi-am făcut și notițe, apoi m-a doborât oboseala. Și tot așa. Sunt momente în care nu vreau să-mi iau angajamente pentru că nu sunt sigură că ajung să le îndeplinesc.

O carte de pe NetGalley e o carte oferită printr-un sistem impersonal, în care autorii știu foarte bine că nu pot controla la cine ajung cărțile și ce vor spune oamenii de ele. Dacă nu-i scriu recenzia, csf, ncsf. Nu-i supărare, îmi scad niște procente, viața merge mai departe. Dar cu oameni care-mi scriu direct? Oameni pe care i-aș putea dezamăgi, oameni care probabil că își imaginează că voi fi încântată sau pe care i-ar putea afecta profund o recenzie de o stea? Nu, ar fi neplăcut pentru mine, dar foarte crud pentru ei și probabil mai riscant decât își imaginează.

Aș da foc presei

Mon, 12 Jul 2021 16:42:17 +0000

Presa ar trebui să aibă responsabilitate. Dar n-are. Sunt o grămadă de „știri” imbecile la televizor și în ziare. Sunt mulți „jurnaliști” care iau o idee scotocind prin gunoaie și prezentând-o ca pe următoarea revelație fără niciun fel de responsabilitate, fără verificare a surselor și doar cu capul la clicuri.

Treaba asta are consecințe.

Din când în când, i se scoală câte unui cretinel care a terminat o școală undeva să reinventeze gaura din gogoașă. Poate e doctor și a terminat doar el știe cum medicina. Poate n-are studii, dar se dă drept ceva. Nu contează – un pic de scris la ziar, un pic de coloană muzicală și două-trei cadre frumușele și gata, arată a știre reală.

Treaba asta are consecințe.

Vorbeam cu maică-mea, care are naivitatea specifică celor care nu au vorbit niciodată cu jurnaliști români ca să vadă cum li se răsucesc vorbele și cum nu contează ce au spus, contează să iasă clicuri. Pentu că dacă ar fi văzut ce frumos vine cineva să-ți ceară să-i scrii articolul și nu-l verifică pe urmă, ar fi mai sceptică.

Stați, stați. Uite aici, John Oliver ne arată cum poți să-ți faci reclamă la televiziunile din SUA la orice tâmpenie fără să verifice nimeni nimic (pentru o sumă de bani aproape modică):

No, ai noștri fac la fel, dar nu doar pentru bani, ci pentru clicuri.

Așa, în aprilie, maică-mea a citit pe Aleph News un articol despre ce a afirmat un tip de care n-a mai auzit nimeni până acum, Geert Vanden Bossche. Geert Vanden Bossche e un medic veterinar care și-a luat doctoratul în virologie acvatică de la Facultatea de Științe ale Agriculturii a Universității din Hohenheim, după care a intrat pe tot felul de posturi de conducere de la privat.

Nu e niciun bai, CV-ul lui e în regulă (doar că nu e specializat la bază în medicină umană). Doar că acum s-a trezit, în pandemie, să spună că vaccinarea în masă e o Problemă pentru că va duce la adaptarea virusului și la o grămadă de variante ale lui.

În lumea științifică, acest lucru trebuie demonstrat, iar ideile importante tind să circule între cercetători relativ repede. Nu se întâmplă prea des să fii tu ăla care urlă singur în deșert – iar dacă nu ai dovezi, atunci înseamnă că vorbești din burtă.

Știința nu e în capul oamenilor de știință. Dacă trezești un om de știință la 12 noaptea, nu o să știe răspusul la toate întrebările universului. Ce fac oamenii de știință e să vină cu ipoteze și apoi să le verifice pas cu pas, ca să vadă dacă sunt adevărate. Nu e un proces perfect, câteodată nu sunt repetate experimentele suficient ca să se vadă dacă rezultatele sunt corecte, alteori e ceva în neregulă cu experimentul în sine, dar oricum ar fi, încet-încet cunoașterea umană merge înainte.

Dacă vine chiar și marele cercetător al lui pește și spune, „Stelele sunt roșii” fără să aibă niciun fel de dovadă, atunci nu înseamnă că are dreptate.

Înapoi la Geert Vanden Bossche. Omul are idei care au fost sancționate și criticate în branșă. N-a contat prea tare la nivel local românesc, pentru că Aleph News nu a ajuns cu verificările la nivelul la care am ajuns eu. Au pus articolul alarmist despre adaptarea virusului și asta e – fără să se uite la faptul că variantele diferite de virus au apărut dinainte de vaccinuri și s-au răspândit inițial mai tare în populațiile nevaccinate.

Ieri, în iulie, maică-mea a făcut din nou referire la articolul cu ce-a zis Geert Vanden Bossche, că și-a adus aminte că a citit undeva că vaccinul în pandemie face mai mult rău decât bine. Pentru că… nu știu, nu a văzut suficient pe net în aprilie s-o convingă că omul greșește, probabil. Ceilalți specialiști din branșă au fost neconvingători, deși sincer, era treaba lui Geert Vanden Bossche să demonstreze că are dreptate, nu treaba altor oameni să caute toate prostiile de pe net ca să răspundă la ele.

Și uite așa, un nebun aruncă o sticlă de plastic în lac și zece ziare o scot, o spală frumușel și o declară viitorul omenirii.

Ce știe personajul ăsta? Se pare că pe toate

Fri, 09 Jul 2021 15:00:32 +0000

Voiam o carte ușurică de citit și mi-a plăcut coperta de la „India Black” de Carol K. Carr. E o carte publicată inițial în 2010 (cred?), acțiunea se petrece în Londra anului 1876, genul e spionaj, dar spionajul ăla mai fără pretenții.

În fine.

Sunt dispusă să accept coincidențe, situații trase de păr, personaje nerealiste, un personaj principal care nu se înțelege cu nimeni și se uită la toți de sus, personaje istorice care au o mentalitate mult prea modernă șamd.

Dar gagica asta, India Black, duce prea departe modernismul. Deși provine din clasa de jos a Londrei, nimerește printre aristocrați din greșeală (până aici e ok) și i se explică situația politică din motive ce țin de spionaj (până aici e ok): rușii vor să cucerească Constantinopolul, iar britanicii se opun (până aici e ok).

India Black, însă, știe că turcii îi spun Istanbul, dar vesticii îi spun Constantinopol, și se uită un pic exasperată la aristocrați la faza asta. Și nu pot să nu mă întreb… de unde știe. Nu pare să fie prietenă cu turcii. În ziarele londoneze ale vremii probabil că i se spunea Constantinopol. Ce-a făcut, s-a uitat pe Wikipedia? A citit într-o postare de pe Instagram? De unde-i informată?

La fel, ajunge cu spionajul la ambasada turcă și comentează ceva de cum bogăția de acolo e obținută prin sudoarea și chinuirea șerbilor ruși. Uau, India, de unde știi? Ai vorbit cu șerbii? Ai citit pe Twitter? Ai văzut în Daily Serf?

Greu, greu să ții minte că în urmă cu mai bine de un secol anumite lucruri se aflau mai greu.

Munca de acasă din 2020-2021 nu e neapărat ce ar trebui să fie

Sat, 12 Jun 2021 09:45:56 +0000

După un an de lucru de acasă începe să tragă lumea concluzii despre cât de bun sau cât de rău e lucrul ăsta, dacă a crescut productivitatea sau a scăzut, dacă e în regulă să cerem să muncim de acasă în continuare sau nu.

Via Dorin, am văzut că și Universitatea din Chicago a publicat ceva articol pe tema asta. Nu l-am citit, dar citez din rezumatul de la început:

Using personnel and analytics data from over 10,000 skilled professionals at a large Asian IT services company, we compare productivity before and during the work from home [WFH] period of the Covid-19 pandemic. Total hours worked increased by roughly 30%, including a rise of 18% in working after normal business hours. Average output did not significantly change. Therefore, productivity fell by about 20%. Time spent on coordination activities and meetings increased, but uninterrupted work hours shrank considerably. Employees also spent less time networking, and received less coaching and 1:1 meetings with supervisors. These findings suggest that communication and coordination costs increased substantially during WFH, and constituted an important source of the decline in productivity. Employees with children living at home increased hours worked more than those without children at home, and suffered a bigger decline in productivity than those without children.

Cu alte cuvinte, lumea a lucrat în medie cu 30% mai multe ore, inclusiv 18% care lucrează în afara orelor de lucru normale. Producția, per total, nu s-a schimbat mult. Pentru că se produce la fel într-un număr mai mare de ore, rezultă că productivitatea a scăzut cu 20%.

Din punctul meu de vedere, sunt două teme mari și late aici: raportarea personală la munca de acasă și raportarea firmelor la munca de acasă. Așa că, din perspectiva cuiva care lucrează de acasă și doar de acasă de un număr suficient de mare de ani, hai să discutăm!

Raportarea personală la munca de acasă

**Oricât de mult ne-ar displăcea să ne organizeze alții timpul, e mai greu să ni-l organizăm noi. **

Mai trebuie să adaug ceva la asta sau e clar pentru toți? Eh, hai să adaug. Dacă ai un număr limitat de ore în care să-ți faci treaba, tragi un pic mai tare de tine să faci și să dregi. Dacă nu, e tentant să mai ciupești câte o jumătate de oră de ici și o oră de colo ca să faci altceva, în ideea că revii mai târziu și termini.

Treaba asta o poți evita la început, când decizi să te organizezi bine și te ții de treabă… și după ce ai suficient de multă experiență încât să te cunoști. La mijloc e cel mai nasol: nu mai poți să te ții de programul impus inițial, încă nu ți-ai format deprinderile de mai încolo.

Programul meu propriu e destul de haotic, dar și munca care-mi vine e haotică. Dacă vreți, vă pot povesti la un moment dat cum mă organizez, dar hai să nu ne lungim degeaba aici. Ideea e că am ani de experiență și tot mă trezesc uneori muncind la 8 seara fără să mă pună nimeni s-o fac.

Nu mă surprinde deloc faptul că lumea începe să iasă din orele normale de program și să lucreze mai haotic, cu ore de program mai lungi. E mult mai ușor să faci o pauză de cinci minute care ajunge de o oră. E mult mai ușor să te duci să verifici ceva scurt prin casă și să te întrerupi din ce făceai și tehnic să nu muncești, dar practic să apari ca fiind la muncă.

Greșeala e să ne imaginăm că vom avea aceleași condiții de muncă acasă pe care le-am avea într-un birou. Și soluția e una personală: cea de a ne organiza mai bine.

Raportarea firmelor la munca de acasă

**Nu toate firmele sunt pregătite să aibă oameni care muncesc de acasă. De fapt, probabil că puține sunt, de fapt. **

O să ziceți, „ah, dar cei din tehnologie au tehnologia necesară pentru asta” – da, au tehnologia, dar nu mereu au și mentalitatea. Una e să fi gândit treburile din timp, alta e să încerci să forțezi sistemul de la birou să se plieze pe cel de acasă.

Ca traducător, lucrez deseori într-un cadru în care standardul e o echipă multinațională în care mai nimeni nu se vede față în față. Nu știu cum arată majoritatea colaboratorilor mei, dar ca să meargă treaba bine există:

o muncă bine delimitată, cu instrucțiuni clare;
posibilitatea de a cere clarificări într-un cadru cât de cât organizat;
obișnuința de a comunica în scris;
oameni capabili să comunice concis în scris;
proceduri standard pentru situații uzuale.

Ce înseamnă toate astea? Înseamnă că primesc pe mail informații despre proiecte, cu date clare despre ce trebuie făcut. Proiectele sunt într-un format decent pentru ca eu să-mi fac treaba cum trebuie. Colaboratorii mei știu când să-mi scrie că au nevoie de ceva sau că s-au schimbat niște date – și o fac politicos, la obiect și în rezumat, ca să nu pierdem vremea. Iar dacă am nevoie de lămuriri/concediu/extensie, știu imediat ce să fac.

Am avut ocazia să văd pe cineva care lucra de acasă cu o firmă de IT obișnuită să lucreze la birou și… a fost nevoie de o perioadă de acomodare. Pentru că oamenii erau obișnuiți să discute verbal, nu să scrie „Fă-mi și mie X”. Nu dădeau toate detaliile necesare, pentru că se vorbea informal prin firmă. Nu era ușor să zică „stau degeaba” pentru că cineva trebuia să citească mesajul ăla și să facă ceva în privința asta. Poate că dacă ar fi stat pe scaun uitându-se la pereți în biroul fizic, mesajul ar fi fost mai clar. Altfel, întâlnirile trebuiau programate etc.

Am avut ocazia să văd pe cineva lucrând de la distanță cu colaboratori care nu le au deloc cu tehnologia și care, atunci când trebuiau să trimită copii după documente care trebuiau îndosariate pentru aprobări oficiale, făceau poze cu telefonul și le trimiteau prin WhatsApp.

Condițiile nu sunt aceleași și e o diferență ca de la cer la pământ între a primi totul gata de muncă, informații șamd. așa cum ai nevoie și a putea discuta cu colaboratorii organizat, în așa fel încât și alții să aibă la dispoziție informațiile relevante… și a vorbi cu un hăbăug care-ți trimite lucruri pe care nu le poți folosi și nu-ți răspunde la întrebări pentru că nu pricepe ce trebuie făcut și de ce.

**Poți să pierzi foarte mult timp din cauza comunicării proaste. **Și comunicarea la distanță e diferită de cea pe care o ai când ai în același birou. Când poți să îți dai căștile jos și să te duci la colegul să zici „știi cumva ce-i asta?” într-o discuție scurtă și imediată de 2 minute, e altceva față de momentul în care trebuie să planifici o discuție 1 la 1 fără să știi programul omului, sau să dai un mail și să nu știi când vine răspunsul.

Time spent on coordination activities and meetings increased, but
uninterrupted work hours shrank considerably. Employees also spent less time networking, and received less coaching and 1:1 meetings with supervisors

Timpul petrecut pentru coordonare a crescut – nu mă mir. Mai puține discuții între angajați, mai puține întâlniri 1 la 1 cu superiorii, mai puțin timp petrecut învățându-i pe alții.

Da, din nou, pentru că lucrurile astea arată altfel când ești la distanță. Pentru că atunci trebuie să-ți amintești să le faci și trebuie ca ambele părți să fie dispuse și să vrea să facă lucrurile astea. E mult mai ușor să eviți niște întâlniri dacă nu-i vezi pe oameni la față. E mai ușor să nu vezi că cineva are nevoie de ajutor și să crezi că doar nu-și face treaba bine dacă nu ai experiență să citești oamenii prin prisma a ce fac, ci trebuie să le vezi nedumerirea pe față. E mai ușor să nu comunici și să nu spui care e problema când nu vezi cum îți spune cineva ceva. E mai ușor să trimiți pe cineva nepotrivit să vorbească cu omul ăla nou.

Am atâtea povești – povești în care nu m-am înțeles cu un client pentru că persoana mea de contact nu știa pe ce am lucrat pentru că nu era treaba ei să știe; povești în care am avut un conflict cu un coleg (și amic!) care nu mi-a spus că nu știe să facă o treabă pentru că mă vedea nervoasă, în timp ce eu mă enervam că nu pricepeam de ce naiba nu face treaba respectivă și-mi pisează mie creierii cu ea; povești în care un colaborator nou era foarte defensiv pentru că venea din cu totul altă cultură și îl bombardam cu feedback, până să ne prindem unde se rupea firul. Și asta e de la oameni obișnuiți să lucreze de la distanță; cât de greu o fi pentru cei care nu sunt!

Ca să ne înțelegem: nu sunt de la natură un om care comunică bine și nici unul cu o răbdare deosebită față de alții. Am dat o grămadă de rateuri și am învățat cu de-a greul anumite lucruri. Dar tocmai asta mă face să fiu mai analitică în general – și să văd că cei obișnuiți să comunice ușor într-un context și o anumită manieră, care au avut succes cu anumite strategii de comunicare, nu sunt pregătiți să schimbe repede lucrurile când ceva nu merge. Trebuie să dea de multe ori cu capul și lucrurile merg greu până o fac, pentru că inițial nu văd asta ca pe o problemă care trebuie gândită radical.

Iar problema de comunicare se amplifică dacă îți vine cineva nou în echipă, pe care trebuie să-l integrezi în ecosistem și pe partea socială. Ceea ce e ușor de zis, dar mai greu de făcut, pentru că nu poți să ieși la o cafea/țigară cu el, nu vă vedeți prin birou, nu vă vedeți pe holuri. Trebuie să mergi și să faci lucrurile astea fără pretext și să speri că o să meargă.

Acuma, dacă vreți sfaturi, hai să vă spun ce mi se pare mie că ajută mult:

Documentație clară și ușor de găsit. Nu vreau să merg să întreb de zece ori oamenii cum e cu un anumit lucru; prefer să deschid un document.
Mai bine ceva mai multă informație decât prea puțină. Nu-mi pasă în ce limbaj de programare își face dev-ul treaba… până când am nevoie de informația asta ca să știu cum îi redactez textul ca să nu-i încurc codul cu un apostrof plasat aiurea. Poate mă plâng un pic că mi se spune ce știam deja, dar prefer varianta asta variantei în care ar fi trebuit să ghicesc din stele niște lucruri care sunt clare în capul colaboratorilor.
Informația relevantă trebuie să fie scrisă structurat. Dacă o spui verbal într-o întâlnire video, n-o rețin decât un procent mic dintre cei interesați.
Scrisul e șef. Da, da, comunicarea video e viitorul, blabla, dar nu suntem pe Youtube și nu vrei să faci vizualizări din meme. E mult mai ușor să dau ctrl+F după ceva relevant decât să încerc să-mi aduc aminte la ce minut din înregistrarea video a ședinței ai spus tu ceva.
Sisteme clare de comunicare oficială. Astea trebuie gândite, dar vrei ca toată lumea să știe cum comunică că vrea vacanță, că nu i-a intrat salariul, că vrea o mărire șamd. Și ce face dacă vede o problemă majoră, dacă crede că s-ar putea îmbunătăți lucrurile intern șamd. Vrei și să se comunice clar întrebările, mai ales dacă ar putea fi valabile pentru mai mulți – noi avem platforme unde toată lumea pune întrebări oficiale despre proiect, vizibile pentru toți; nu te întrerup de la nimic, dar poți căuta prin ele dacă e ceva.
**Sisteme de comunicare informală. **Vrei să ai un chat cu echipa restrânsă. Vrei să ai un canal de discuții direct cu superiorul/mentorul/ce-o fi. Vrei să îndeplinească rolul discuțiilor în birou/la cafea – când avem așa ceva, acolo se discută probleme gen, „Mai știți cum se făcea X?”, „Ai habar ce e cu Y?”, „Mă gândeam să-mi iau concediu în perioada […]”, dar și treburi gen cine și ce jocuri a mai jucat, cum a fost în vacanță, ce hobby-uri mai sunt menționate. Lucrurile astea ajută pentru că: 1. Interacțiune umană, trebe și de-asta; 2. E mai ușor să ceri ajutor de la cineva cu care ai o relație amicală; 3. Ești mai pe fază și când cineva e posibil să nu fie în formă maximă și te adaptezi.

Munca de-acasă de acum nu e chiar ce ar trebui să fie

Hai să tragem și niște concluzii, deci, despre motivele pentru care experiența 2020-2021 s-ar putea să nu fie complet relevantă pentru munca de acasă în general:

Majoritatea nu aveau experiența organizării timpului propriu fără demarcația clară birou/casă.
**Majoritatea probabil nu aveau condiții acasă pentru muncă; **dacă știi că lucrezi de acasă ai un spațiu, ai tehnologia necesară și toate cele. Dacă lucrezi mereu de la muncă, te poți trezi că te înghesui pe măsuța de cafea.
Cultura comunicării majorității angajaților era mulată pe birou/comunicare față în față și au trebuit să se adapteze la o cultură scrisă, fără întâlniri directe (fie organizate, fie accidentale). Ceea ce creează o problemă pentru transmiterea informațiilor relevante fie în cadrul echipelor, fie de sus în jos.
Obiceiurile de interacțiune socială de la birou se bazau pe întâlniri față în față; în scris, poate fi mai greu să comunici stări de spirit, emoții șamd. și și să le interpretezi. Ceea ce poate crea o problemă de interacțiune socială și frecușuri (X nu știe sau își bate joc de mine? Y e pasiv-agresiv sau politicos?).
Cultura comunicării firmelor se baza pe situația de la birou. E posibil să nu fi avut un sistem clar de comunicări formale și clare în scris și să se fi bazat de obicei pe interacțiunea directă dintre angajați ca metodă principală de comunicare.
Schimbarea a fost bruscă, forțată și pe durată limitată, ceea ce înseamnă că e posibil să se fi căutat soluții de avarie, nu pe termen lung (pe principiul „Lasă că ne întoarcem la birou în curând”).

Dar pe lângă toate astea, mai e un aspect: PANDEMIA.

Pandemia nu doar că ne-a făcut să lucrăm de-acasă, ci ne-a și forțat să stăm în case. A fost o perioadă de stres și nesiguranță la nivel mondial în care nu am știut nici cât o să dureze, nici cât de afectați vom fi. S-au impus restricții care ne-au limitat posibilitățile de destindere. Unii s-au îmbolnăvit, sau cei dragi lor s-au îmbolnăvit.

Mi se pare absurd să te aștepți ca un om stresat, care lucrează în condiții improprii și are posibilități minime de relaxare să dea același randament ca un om care e relativ relaxat, lucrează într-un loc confortabil și măcar relativ izolat și poate să se ducă la o bere cu prietenii în seara asta și în vacanță luna viitoare.

Ne purtăm de parcă ar fi normal ca stresul general și situația mondială din 2020 să nu fi atins munca altora; sau poate nici pe a noastră. Oare credem că dacă cineva are o migrenă o să fie la fel de productiv ca în zilele în care nu are una? Credem că cineva căruia i s-a îmbolnăvit un părinte sau un prieten și e îngrijorat și cu mintea în altă parte o să fie la fel de productiv ca cineva care nu are nimic exterior care să-l distragă? Grijile sunt… ce? Pentru timpul liber? Suntem roboți la muncă și oameni doar în timpul liber? Mmmnu prea cred. Așa că hai să mai calibrăm din așteptări și din concluzii.

Ideea Bibliei și a creștinismului

Fri, 28 May 2021 13:24:50 +0000

A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește.

Postarea se termină cu această concluzie:

Ideea Bibliei nu este să te enervezi de ce primitivi și proști au fost ăia ci să te bucuri de cât de mult am evoluat în gândire de la ăia la ăștia care suntem acum. Și să-ți „check your privilege” din când în când să verifici dacă nu cumva gândești ca ăia primitivi și nu ca ăia care au devenit atât de buni încât nici moartea nu-i poate învinge mental.

Am vrut să-i las un comentariu, dar cred că l-a mâncat blogul lui Zoso. (Înainte să se impacienteze cineva, astfel de lucruri se petrec; nu știu dacă respectivul comentariu e în spam sau pending, dar sigur nu l-a pus Zoso acolo.)

Tot răul spre bine, am scris mult la comentariul respectiv, așa că mai bine-l postez aici. Nu mă obosesc să-l aduc într-o structură mai potrivită pentru articole pe blog. Iată-l:

„Ideea Bibliei nu este”

Timp de vreo două milenii s-au scurs râuri de cerneală despre ce este și ce nu este ideea Bibliei.

Acuma, eu nu sunt nici prea creștină de felul meu, nici mare amatoare de cercetări făcute pe Biblie, dar mă ciocnesc suficient de des de creștinism pentru că o mare parte din literatura vestică mai veche e legată într-o măsură mai mare sau mai mică de Biblie și de cultura creștină. Deci vreau, nu vreau, dacă citesc despre lumea medievală, apar și Biblia și creștinismul.

Creștinismul nu se rezumă la ce e și ce nu e în Biblie. Ai foarte multe lucruri care nu sunt în Biblie, dar care sunt cât se poate de prezente în viața creștinilor: sărbătorirea nașterii lui Iisus pe 25 decembrie, de exemplu; modul în care se face semnul crucii; structura liturghiei.

Dacă te apuci să alegi doar ce-ți convine din cultura creștină și din Biblie, o să ai un creștinism propriu, care nu corespunde cu cel al altora. E ok dacă vrei să-ți dezvolți propria religie (e ok din partea mea; s-ar putea ca ortodocșii să te considere eretic), dar nu poți vorbi în numele „creștinismului” dacă o faci.

Istoria creștinismului și a practicilor conexe e interesantă în felul ei.

Dacă te interesează Biblia, istoria ei și interpretarea ei, sunt o grămadă de cărți pe subiect, scrise de oameni care au făcut multă cercetare în domeniu. Da, Biblia a rămas cam aceeași (minus diferențe de traducere) de-a lungul vremii (după ce au stabilit componența Noului Testament) pentru că e considerată Cartea lui Dumnezeu (și NU o modifici pentru că e sfântă; au existat mari scandaluri creștine și schisme pe mult mai puțin de-atât – Peterson gândește ca un om modern, nu ca un episcop medieval). Dar interpretările s-au schimbat puternic de la epocă la epocă și de la comunitate la comunitate (s-ar putea să te surprindă, dar și evreii interpretează Tanakh diferit de cum interpretează creștinii Vechiul Testament, deși cele două seamănă puternic).

Dacă te interesează în schimb comunitatea și cultura creștine, intră mult mai multe în componența lor decât doar Biblia. Atunci „crede și nu cerceta” e o zicală importantă pentru ortodoxismul românesc – pentru că creștinii cred că face parte din ortodoxism, ceea ce e suficient ca zicala să aibă impact (cred că se leagă în capul multora de Toma și de „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”). Și sunt multe astfel de practici conexe care nu sunt bazate pe Biblie, dar nu sunt mai puțin creștine.

Cu alte cuvinte, lucrurile sunt un pic mai complexe, altfel am avea toți același creștinism de vreo două mii de ani încoace. Dar lucrurile se schimbă – conceptele se schimbă, abordările se schimbă, ce se consideră important se schimbă. Poți să-ți rezolvi propria raportare la credință la o bere și citind două articole de pe net, dar nu poți să rezumi creștinismul ăla mare, care există în afara ta, în același mod. Pentru ăla trebuie să cercetezi mai adânc, pentru că nu e suficient ce crezi tu, ci trebuie să știi ce cred alții.

Mai bine fără cerșetori decât cu

Tue, 18 May 2021 20:55:30 +0000

Salut, sunt Roxana și nu-mi plac cerșetorii. Aș prefera să nu-i mai văd.

În cartierul meu sunt cerșetori. Stau pe la tomberoane și caută prin gunoaie. Stau în fața magazinelor, pe trepte. Sunt mai mulți decât erau în trecut și e neplăcut când vin să ceară. Am atins neplăcerea maximă acum nu foarte mult timp când o fetiță s-a luat după mine cu „Dați-mi, doamna, haideți doamna” și a ținut-o cale de vreo sută de metri și o trecere a străzii.

Cred că deja se cheamă hărțuire ce făcea. Mă rog.

Aș prefera să nu mai văd niciun cerșetor pe străzi. Niciun copil care întinde mâna, niciun om al străzii pe la gunoaie. Da, mă deranjează.

Dacă sunt unii dintre voi care își duc mâna la piept, „Vai! VAI! Cum poți să spui așa ceva! VAI! SUNT OAMENI!”, sunteți proști. Sunteți imbecili. Condiția de om al străzii nu e genetică. Cerșetoria nu e un destin etern al ființei care întinde o dată mâna. Cerșetoria e o condiție. Nu există doar moduri violente și terifiante de a scăpa de cerșetori – dacă vă zic că aș vrea să nu mai văd pe lume niciun bolnav de cancer, v-ați scutura din cap până-n picioare de groază? Nu. Pentru că știți că bolnavii de cancer nu vor nici ei să fie bolnavi de cancer și că ne-am bucura toți să dispară boala asta.

Da, știu, sunt o persoană nașpa, că o zic așa deschis că mă deranjează cerșetorii. Dar să ridice mâna ăla care se simte bine când vin copiii străzii să ceară, care nu are o jenă, ci o bucurie. Să ridice ambele mâini ăla care spune, „Mamă, de-abia aștept, e experiența mea favorită, să văd cum cere un copil, să mă implore, îl las jumătate de minut să se perpelească și de-abia pe urmă îi dau, e plăcerea mea zilnică.” Să ridice ambele mâini, ca să știu pe cine să disprețuiesc.

Așa. Ziceam. Îmi displace alegerea aia tembelă: îi dai un ban și te ține minte și azi, și mâine, și poimâine, vine iar și iar și iar, și te întrebi câți îi dau, cât îi dau, cine ia banii și de ce nu-și trăiește copilul ăsta copilăria, de ce nu e la școală sau la joacă? Sau nu-i dai niciun ban și te lasă în pace, dar îl vezi azi și mâine și te întrebi din ce trăiește și de ce nu-și trăiește copilul ăsta copilăria, de ce nu e la școală sau la joacă?

Vreau să nu mai fie cerșetori pe străzi – să fie luați, duși să li se dea o masă, adăpost niște haine și niște cursuri de pregătire profesională și niște oportunități. Și ce le mai trebuie. Nu știu.

Nu neapărat din bunătatea sufletului meu vreau asta, ci pentru că e singura soluție logică și umană la problemă. Pe mine mă deranjează cerșetoria lor și nu mai am chef să se țină nimeni după mine când plec de acasă. Nici lor probabil că nu le place să cerșească și să scotocească prin gunoaie (dacă ar fi așa plăcut, am face-o toți ca hobby). Nu vreau să pățească nimic rău, că deh, sunt oameni. Deci singura cale e să ajungă să le fie mai bine. Dup-aia, ura și la gară, ei nu mai au grija mea, eu nu mai am grija lor.

Ca să avem toți ce ne dorim, cred că problema trebuie rezolvată de Stat și de ONG-uri. Eu știu sigur că n-o să mă apuc să fac ordine în familia cerșetoarei care m-a urmărit timp de câteva minute și s-o ajut pe fata aia s-o ducă mai bine pe termen lung. Pur și simplu n-o să mă implic unde nu-mi fierbe oala – și cu siguranță nu la un asemenea nivel.

E plin de supărați zilele astea care empatizează cu cerșetorii și sunt supărați pe Breasla Cârciumarilor Brașoveni pentru că îndeamnă lumea să nu le mai dea bani cerșetorilor, ci să-i dea către ONG-uri. Dar, în afară de faptul că Breasla are un mesaj neclar și că nu spun cum și cui s-ar putea dona, oamenii fac aproximativ ce mi-a trecut și mie prin minte că ar fi bine să se facă: ceva mai organizat decât datul în mână, care să fie mai bine direcționat, să ajute pe termen mai lung. Bine, eu m-aș fi dus să întreb Primăria care-i faza și ce păzesc și dacă cerșetorii ăștia nu-s în zona lor de responsabilitate, după care aș fi trecut la ONG-uri și mobilizare.

Da’ mă rog. Cumva, mesajul lor mi se pare în direcția bună, chiar dacă nu pare gândit până la capăt. Nu mă pot supăra pe ei. Nici ei, nici eu nu mai vrem cerșetori, și vrem să obținem asta prin „să facem să le fie mai bine”. Iar să le reproșez că fac asta cam haotic și fără direcție și probabil fără mari rezultate… păi, ar fi cam ipocrit, pentru că eu chiar n-am făcut nimic, doar am gândit lucrurile astea, ceea ce e egal cu zero. Dar poate unii dintre cei supărați acum pe Breaslă or să facă mai bine.

Cultura e pentru cei mici, pentru că cei mari s-au culturat deja

Thu, 13 May 2021 08:54:44 +0000

Există mai multe moduri de a privi o problemă. Se dă următorul paragraf al lui Vlad Pașca (dacă nu-l știți, e ok, contează ideea aici):

Se tot descoperă scriitoare şi scriitori underrated, evenimente şi fenomene sociale din trecut, până acum ignorate, şi prima întrebare care se lansează este: cum să facem ca elevii să învețe despre ele, la orele de română şi istorie?
Eu nu înțeleg, consumul cultural în România e rezervat minorilor?

Dorin privește lucrul ăsta ca ținând de un fel de lene existențială și lipsă de a vrea să intrăm în contact cu idei noi și de a învăța ceva.

Acuma, eu sunt mare fană de învățat diverse, dar. Scopul meu când e vorba de citit cărți și aflat despre trecut nu e să învăț. Învățarea e un lucru secundar, care se petrece oarecum de la sine – la fel cum, atunci când maică-mea îmi povestește despre ce mai face pe la muncă, aflu, de exemplu, că dacă ești pe o rază de în jurul unor monumente ai nevoie de aviz de construcție de la Ministerul Culturii, chiar dacă monumentul respectiv e pe o altă stradă și nu e vizibil de acolo unde construiești tu. Adică, grozav? Acum știu? Dar scopul acelei discuții nu a fost să învăț eu despre avize.

La fel, scopul meu principal atunci când citesc e mult mai hedonist decât învățarea: mă distrează.

Gama lucrurilor care mă distrează e destul de largă și am multe gusturi dobândite – uneori, plăcerea de a citi e, dacă nu umbrită, atunci amestecată și cu o oarecare frustrare legată de autori și de dificultatea textelor. Uneori chiar urăsc cărți. Dar întotdeauna e un anumit nivel de plăcere în faptul de a citi, altfel închid cartea și iau alta. Plăcerea poate fi directă (e o carte bună), indirectă (e o carte mai slabă, dar mă interesează ce spune) sau oarecum tangențială (e o carte slabă, dar îmi place să mă plâng de ea).

Dar există un nivel de… nu-mi vine un cuvânt mai bun, hai să zicem sclifoseală a oamenilor din zona culturii, care nu acceptă o astfel de explicație. Cultura e pusă pe piedestal cu disperarea unui soț care nu-și mai iubește nevasta, așa că face gesturi mărețe ca să se convingă și pe sine că încă mai are sentimente. Cultura, ah, cultura! Cea mai minunată, cultura! Și între timp, trag de ei să facă ceea ce se cuvine și să zâmbească. Ah, cultura! Cea mai cea! Din politețe, mai bagă lingura în farfuria de cultură, mai înghit niște cultură, apoi dau din cap aprobator, „Mmm, ce bun e.” Doar că vezi că lăcrimează pe lângă.

Nu-i acuz de ipocrizie, pentru că ipocrizia presupune să spui una și să faci alta oarecum conștient. Nu, părerea mea e că se zbat să fie ceea ce cred ei că ar fi bine să fie, încercând să ignore faptul că se chinuie. Rezultatul e oricum nefericit, pentru că înghițim de mici ideea că „Ah, cultura!” e atitudinea corectă și nu putem să privim textele deschis și direct. Dacă începem să dăm texte jos de pe piedestal și să interacționăm mai direct cu ele, se cheamă în cel mai bun caz că n-am priceput nimic și în cel mai rău caz că ne batem joc.

Așa că ideea că orice poate fi citit pentru distracție e străină spiritului culturii nației. Rezultatul lui „Ah, cultura!” e că știm toți că e chinuială acolo. E dragoste cu de-a sila. Nu credem că cineva poate iubi sincer, așa că literatura și istoria trebuie băgate cât de devreme pe gât, ca să fie învățate, ca să fim oameni culți și să ducem „Ah, cultura!” mai departe.

De-asta cultura trebuie să ne fie inoculată în școală, ca să creștem mari și voinici, și pe urmă e treaba noastră ce facem. Cei mare care sunt oameni cu cultură au trecut deja prin procesul ăsta, ei sunt realizați – de-aia o să vedeți că o grămadă de oameni în vârstă spun că, pe vremea lor, ei citeau, dar acum nu se mai citește. Dacă-i întrebi, nici ei nu mai citesc acum, pentru că „n-au timp”, dar au aerul că și-au făcut deja datoria.

Cultura e moartă pentru noi, pentru că e pusă pe soclu și nu e cu adevărat tangibilă. (Dacă vreți o oarecare dovadă, uitați-vă la modul în care e tratat Shakespeare: interpretat, răsinterpretat, parodii șamd. Cu ce texte românești ne jucăm noi, însă?)

Problema, după cum o văd eu, e că lucrurile astea pot fi distractive – poți să dai peste un text de la 1800 al cărui merit să nu fie că abordează teme relevante pentru zilele noastre, să nu fie că ne revelează natura umană, să nu fie ceva filozofic, legat de om, lume, suflet și mai știu eu ce, ci al cărui merit să fie că e haios, amuzant și antrenant.

Însă ca să privim lucrurile așa, ar trebui să privim Marea Cultură cea Mare ca fiind la fel de abordabilă ca cea uzuală de la TV. Să ne permitem aceleași libertăți cu ea. Iar noi am avut, să nu uităm, un scandal monstru când o cântăreață talentată și cu priză la public a acceptat să facă gratuit reclamă la deschiderea unui Muzeu Brâncuși, pentru că nu ni s-a părut că Brâncuși e chiar de nasul ei.

Lumea mai bună începe cu noi

Mon, 03 May 2021 08:36:16 +0000

Prin februarie, vă spuneam că am cumpărat o carte publicată într-o ediție prescurtată, fără să știu că e o variantă prescurtată. Era vorba de „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu.

Puțină lume citește în ziua de azi epopei – poveștile în versuri întinse pe sute de pagini nu mai sunt tocmai pe gustul contemporan. Dar chiar și-așa, se mai găsesc oameni ca mine care au câte o curiozitate legată de ce citea lumea la 1800.

„Țiganiada” face parte din bibliografia școlară, chit că nu e obligatorie, așa că e publicată de diverse edituri care se ocupă cu cărțile pentru școlari. Știți voi, ieftine, nu se chinuie prea tare să fie atrăgătoare, pentru că oricum le cumpără lumea. Dar am zis că nu mă deranjează, doar o vreau pe hârtie și nu pe Wikisource, ca să o citesc în tihnă.

Eh, când m-am apucat de ea, am avut un șoc. Lipsea jumătate de carte – sau, mai exact, era doar rezumată foarte pe scurt. Le-am scris celor de la editură să-i întreb de ce n-au specificat nicăieri că ediția e trunchiată și am primit acest răspuns:

Buna ziua!

Volumul Țiganiada sau Tabăra țiganilor, de Ion Budai-Deleanu este editat intr-o colectie pe a carei coperta care se specifica faptul ca este Bibliografie scolara recomandata pentru gimnaziu si liceu.

In pagina 2, sus, este precizat ca “Prezentul volum reproduce textul editiei Tiganiada, de Ion Budai-Deleanu. Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958”.

In colectiile destinate elevilor este de asteptat sa fie reprodus doar ceea ce se studiaza la acel nivel de educatie.

Aici gasiti volumul complet:

https://ro.wikisource.org/wiki/%C8%9Aiganiada

Cel mai probabil nu exista in acest moment pe piata editoriala o editie integrala, destinata studiului filologic universitar.

Cu multumiri,

Răspunsul ăsta a fost al doilea șoc. În primul rând, acel „este de așteptat să fie reprodus doar ceea ce se studiază la acel nivel de educație”, pentru că eu nu m-am așteptat. În al doilea rând, faptul că se așteptau să știu ce e în volumul publicat în 1958. Și în al treilea rând, faptul că presupuneau că vreau să fac un studiu filologic universitar, de parcă n-ar fi auzit în viața lor de faptul că oamenii citesc tot felul de lucruri nesiliți de nimeni.

Am întrebat în stânga și-n dreapta dacă e normal ca editurile școlare să publice cărți trunchiate, fără să specifice asta. În general, lumea a fost de acord că nu e ciudat că se trunchiază, dar că de obicei, pe la străini, parcă se scrie într-adevăr „Abridged” pe copertă. Dar mai mult am avut senzația că se dă din umeri: au scris că e prescurtată, n-au scris, tot un drac, asta e situația.

Acuma, eu nu sunt genul de om căruia îi place să interacționeze cu instituțiile oficiale. Dimpotrivă, aș prefera să n-o fac, pentru că formularele mi se par un coșmar și mereu trăiesc cu groaza că spun ceva aiurea. Dar știu oameni care mai fac reclamații și plângeri și care au obținut ori ce și-au dorit, ori explicații legate de motivul pentru care lucrurile stau cum stau. Așa că mi-am luat inima în dinți și am făcut o reclamație la ANPC.

N-am primit răspuns destul de multă vreme… dar se pare că o parte din problemă era la mine. Răspunsul celor de la ANPC îmi intrase în spam (noroc că m-am uitat ieri pe acolo pentru că așteptam un mail de la altcineva). Așa am văzut că mi-au răspuns în aprilie:

„S-a dispus informarea completă și precisă a consumatorilor cu privire la faptul că volumul reproduce ediția prescurtată a operei” – asta e tot ce-mi doream. <3

Cred în faptul că editurile au voie să vândă ediții prescurtate, rezumate, repovestite sau cum vor ele, dar și că au îndatorirea să spună că asta fac. Ca să nu mai pățească nimeni ca mine, să ia o carte și să constate acasă că nu e ce părea să fie. Dar mai mult, cred în faptul că lucrurile se pot îmbunătăți încet-încet, că pas cu pas le putem face mai bune chiar și noi, știind ce să cerem și de unde (și făcându-ne curaj să o facem). Cred în faptul că instituțiile care sunt acolo să ne ajute chiar or s-o facă de cele mai multe ori.

Deci, mulțumiri celor de la ANPC!

(Ah, și dacă mai e cineva pe-aici care vrea o ediție completă a „Țiganiadei”, e într-un volum cu operele lui Budai-Deleanu publicat de Academia Română; mulțumiri lui Mihai Iovănel pentru pont.)

De ce murea lumea în Londra în 1632

Tue, 27 Apr 2021 19:04:03 +0000

Recent, am dat prin părțile mele de internet de o pagină dintr-o carte care enumera cauzele morților din Londra din 1632. Pentru context, e la nici două decenii după moartea lui Shakespeare, în perioada modernă timpurie. E la aproape 300 de ani după Moartea Neagră, dar la 30 de ani înainte de ultima mare epidemie de ciumă bubonică din Anglia, care avea să omoare 100.000 de oameni (un sfert din populație) doar în Londra.

E o perioadă în care orașul are probabil o populație de vreo 300.000 de oameni.

Pagina de care am dat e asta:

[][3]

Morțile din Londra din 1632

Mi se pare fascinantă, așa că a trebuit să-i găsesc sursa și să descifrez ce sunt denumirile cele mai ciudate de acolo.

Pagina pare să facă parte dintr-o carte a lui John Graunt, care e unul dintre primii demografi, se pare. Cartea completă de „Observații” poate fi găsită aici și, la pagina 53, are un tabel pe ani.

Există două probleme posibile: unu, că e posibil să nu se fi raportat corect anumite morți (diagnostice greșite, de exemplu; e destul de clar că cineva a murit pentru că s-a înecat, dar nu mereu și că a murit de vreo boală mai ciudată); și doi, că denumirile cu care făceau referire la boli nu sunt aceleași pe care le-am folosi noi – altfel, ar fi ciudat ca morțile de cancer și cele de lup să fie alăturate.

Am găsit dicționarul ăsta medical care pare creat special pentru statisticile lui Graunt, pentru că eram curioasă să văd mai clar ce și cum.

Sunt în total 9535 de morți; și se specifică faptul că 8 au murit de ciumă. Deci posibilitatea să mori de ciumă între epidemiile mari încă exista și era suficient de relevantă încât să o menționeze separat.

Sunt și 9584 de botezuri – inițial mi-am spus că e un spor natural destul mic, dată fiind diferența între nașteri și morți… dar pe urmă mi-am dat seama că nu sunt nașteri, sunt botezuri. Și chiar dacă spui că e o perioadă în care botezul e cvasi-obligatoriu, primul tip de moarte din listă sunt avorturile și copiii născuți morți, care sigur nu mai au cum să fie botezați.

Ia să vedem. Apropo, nu sunt traducătoare medicală și nu prea le am cu medicina, deci nu e exclus să fi greșit ceva – și unele lucruri sunt neclare chiar și în engleză, pentru că a trecut multă apă pe Tamisa de când a scris Graunt treburile astea și bolile nu mai sunt împărțite la fel (de exemplu, el spune de „Planet”, în sensul de „lovit de planete” pentru boli declanșate brusc, pentru că astrologia era luată foarte în serios pe vremea aia).

<th>
  Număr de morți
</th>

<td>
  445
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  628
</td>

<td>
  43
</td>

<td>
  17
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  3
</td>

<td>
  348
</td>

<td>
  28
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  9
</td>

<td>
  10
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  171
</td>

<td>
  2268
</td>

<td>
  55
</td>

<td>
  1797
</td>

<td>
  241
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  6
</td>

<td>
  267
</td>

<td>
  34
</td>

<td>
  18
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  1108
</td>

<td>
  13
</td>

<td>
  531
</td>

<td>
  12
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  4
</td>

<td>
  11
</td>

<td>
  43
</td>

<td>
  8
</td>

<td>
  74
</td>

<td>
  46
</td>

<td>
  38
</td>

<td>
  2
</td>

<td>
  87
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  15
</td>

<td>
  80
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  25
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  8
</td>

<td>
  13
</td>

<td>
  36
</td>

<td>
  38
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  98
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  9
</td>

<td>
  62
</td>

<td>
  86
</td>

<td>
  6
</td>

<td>
  470
</td>

<td>
  40
</td>

<td>
  13
</td>

<td>
  34
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  27
</td>

Cauză
Avorturi, născuți morți
Sperietură (probabil atac de cord sau atac cerebral cauzat de frică)
În vârstă (nu știu exact ce interval e sau cauze)
Friguri
Apoplexie și migrene
Mușcătură de un câine turbat
Sângerare
Dizenterie, diaree
Vânătăi, răni cu puroi, răni, ulcerații
Arsuri
Rupturi, perforații (ale organelor)
Cancer, tumori care se extind rapid
Aftă bucală severă (herpes?) care de obicei apărea după febră
Lăuză (infecție după naștere, probabil stafilococ)
Bebeluși
Răceli, tuse
Tuberculoză
Convulsii
Îndepărtarea chirurgicală a unei pietre la vezică
Mort pe stradă și de foame
Umflare și hidropizie (umflarea corpului sau a unei părți a corpului cu fluid transparent)
Înecare
Executare, tortură prin aplicarea presiunii
Epilepsie
Febră
Fistulă
Variolă
Sifilis
Gangrenă
Gută
Inimă rea (da, adică au murit de durere)
Blocarea intestinelor (deși e ciudat, pentru că „jaundice” înseamnă „icter” în medicina contemporană
Falcă căzută (probabil tetanus)
Abces
Moarte din diverse accidente
Scrofuloză (asta e un fel de tuberculoză)
Letargie (asta-i ciudată, dar nu găsesc ceva mai clar; cineva îmi sugerează că ar putea fi encefalită letargică)
Rahitism (probabil?) (sau o boală a ficatului)
Nebunie (probabil?)
Sinucidere
Pojar
Omucidere
Rostogolire peste copil, înfometare prin lipsă de alăptare
Paralizie
Hemoroizi
Ciumă
Boală apărută brusc (probabil anevrisme, atac de cord, atac cerebral)
Pleurezie, splină
Sângerare spontană sub piele (poate fi cauzată de meningită, endocardită), meningită sau febră tifoidă
Amigdalită
Angină difterică (sau poate o inflamație a ficatului)
Sciatică
Scorbut, mâncărime (nu știu ce fel de mâncărime)
Moarte bruscă
Vomitare după mâncat prea mult
Vărsat (porcin? nu găsesc nimic clar despre ce ar putea fi „swine-pox”)
Dinți (și probabil și probleme de gingii)
Pușchea, gură inflamată
Tumoare
Tuse
Vomitare
Paraziți intestinali

În total, 9535 de morți, din care 4932 de bărbați și 4603 femei.

Bun, m-am torturat singură, pentru că nu-mi plac deloc termenii medicali și nici să-i verific, mai ales când e vorba de poze. Apropo, dacă aveți pasiunea de a căuta să vedeți lucrurile astea cu ochii voștri, vă recomand cu căldură să tastați Ctrl+Shift+N ca să deschideți o nouă fereastră de browser în modul incognito și să nu vă recomande internetul reclame la toate medicamentele și tratamentele.

…Mi-a sărit în ochi că mureau bebelușii pe capete. Sigur, știam asta deja, dar e mult mai clar când vezi 2268 de copii morți și 9535 de oameni îngropați în total. Și dacă tot suntem acolo, dacă vreo 1000 dintre bebeluși erau femei, asta înseamnă că maximum 3600 de femei au ajuns la maturitate (deși probabil că au murit și prin copilărie și adolescență). Și minimum una din 20 murea ori la naștere, ori după. Nu sunt foarte sigură că „Child Bed” nu înseamnă și moarte la naștere, nu doar infecții după naștere (aș zice că probabil că înseamnă și moarte la naștere, pentru că altfel e foarte absentă).

O altă chestie: morțile de „dinți” – 470. Practic 5% din populație murea de dinți. Nu m-aș fi gândit niciodată cât de mult ne salvează dentiștii dacă n-aș fi văzut statistica asta. Acum e atât de standard să-ți rezolvi problemele cu dinții repede…

Tuberculoza, iar – nu m-a mirat s-o văd, dar m-a mirat să văd câți mureau de ea, mai ales că e o boală totuși rară în zilele noastre. 1797 de oameni! În Londra, 1 din 20 de oameni mureau de tuberculoză. În România de azi, probabil sub 1000 de persoane mor anual de tuberculoză în toată țara – mai puțini decât mureau, în numere absolute, în Londra pe vremea aia.

E interesant să vezi cât de tare s-au schimbat cauzele morților. Multe cauze sunt în mare parte rezolvate: nu mai mor copii pe capete, nu mai murim prea ușor de probleme de dinți, tuberculoza e rară, pentru bolile precum variola și pojarul ne vaccinăm, nu mai murim doar de „febră” și „friguri”, ci știm mai clar ce avem și deseori rezolvăm…

Da, murim de alte lucruri, dar probabil că mulți ar intra în categoria „bătrânețe”, pentru că o apucă. Și mi se pare fascinant. Atât de multe care erau o problemă atunci nu mai sunt acum. Individual, oamenii seamănă de-a lungul epocilor. Aveai persoane care gândeau profund, oameni glumeți, iubitori de artă și de știință, oameni serioși, proști, nebuni și tot tacâmul mereu, dar pas cu pas, din generație în generație, clădind pe munca celor dinainte, ne-am schimbat mediul în care trăim destul de radical.

Dar nu sunt aici ca să vă țin prelegeri despre evoluție – pur și simplu am dat peste tabelul ăsta și am vrut să vi-l arăt și vouă pentru că mi s-a părut interesant.

Există un concurs de fanfiction în România și e ținut de sweet summer chilzi

Wed, 21 Apr 2021 17:34:23 +0000

Prima oară mi-a spus o cunoștință de pe net. Astăzi, am văzut și postarea sponsorizată de pe Facebook:

Am dat și clic. Sunt foarte puține lucruri care _nu _mă fac să tremur în postarea lor. Pentru că tot mi-am scris disertația de masterat pe subiect, hai să vă povestesc de ce oamenii ăștia sunt picați din lună.

Hai să pornim de la postarea de pe Facebook:

Te-ai săturat să citești fanficuri oribile pe Wattpad? Revista Planu’ 9 are soluția! De ce să lași orice necunoscut de pe Internet să-ți măcelărească opera favorită, când poți face chiar tu asta?

De unde să încep.

Ok, știu: de la insulta adusă fanficurilor în general… spre deosebire de al tău, probabil. La fel ca în cazul unui tip care decretează că toate femeile sunt proaste, poate în afară de interlocutoare dacă aceasta o demonstrează, nu poți să nu simt că parcă e prea multă negativitate ca să fie chiar în regulă treaba. Dacă cineva se uită cu dispreț la cei din jurul tău, oare de tine chiar are o părere bună?

Acuma, nu vreau să intru în detalii despre calitatea și curentele din interiorul fanficurilor, dar ffs. Unele sunt excelente și sunt bune rivale ale celor mai tari cărți publicate.

Și dacă tot scrii fan-fiction, de ce să nu ni-l trimiți nouă (’9)?

Bună întrebare! Deși se voia retorică, hai să răspundem la ea, uitându-ne la ce spun în postarea despre concurs de pe blogul lor.

Spun așa:

Vor fi trei teme: universuri din filme, cărți și jocuri. Condiția este să fie SF sau Fantasy.

În primul rând, nu mi-e clar dacă sunt trei categorii separate sau dacă sunt trei teme așa, în general, dar fie.

Câștigătorii, trei la număr, vor fi publicați în revistă și vor primi și premiu – un tricou cu mesaj personalizat, la alegere.

Deja încep să mă simt inconfortabil și să mă uit dacă revista asta e pe bani. Nu de alta, dar nu vinzi fanfiction. Orice ar fi, nu vinzi fanfiction. Pentru sweet summer chilzi e posibil să nu fie prea clar motivul, ceea ce nu e neapărat vina lor, dar nici dacă mergi neatent pe stradă și pici într-o gură de canal deschisă nu e neapărat vina ta. Dar tu o să suferi.

Fanfictionul e un gen aflat la limita gri a legalității: tehnic vorbind, poți argumenta că ce scrii sunt invențiile tale personale șamd. Practic, pot să vină deținătorii trademarkurilor și drepturilor de autor să-ți dea în cap. Până destul de recent, mai și veneau, cu precădere prin State.

Momentan există un status quo în care fanii scriu fără să ceară bani în niciun fel, iar marile companii îi lasă în pace. Există o organizație, OTW (Organization for Transformative Works) care apără drepturile creatorilor, dar _doar _în condițiile astea.

Nu știu ce face Planu’ 9, dacă are finanțări, n-are finanțări, cât de oficială e revista șamd. Dar știu că ideea de publicare și de premii îmi cam zburlește pării de pe ceafă și văd deja fantoma lui Anne Rice bântuind pe-acolo.

Sunt ok cu părțile astea:

Regulament:

–Termenul limită de primire a textelor este** 2 iunie 2021**. Ele vor fi trimise pe adresa de e-mail redactia@planu9.ro cu mențiunea „Pentru concursul de fan-fiction”.

-Câștigătorii vor fi anunțati, public, o lună mai târziu (intervalul de jurizare) în data de 2 iulie 2021.

–Juriul este format din membrii redacției Planu’ 9.

-Textele nu trebuie să depășească 7500 de cuvinte, vor fi trimise în format Word și redactate în felul următor: Times New Roman, 12, spațiere de 1.5 între rânduri. Prezența diacriticelor este obligatorie. Textele care nu respect aceste minime norme de redactare, vor fi respinse.

-Fiecare autor va participa la concurs cu cel mult 2 texte.

În schimb, partea care urmează îmi dă KO:

-Autorul/autoarea textului va trimite, alături de text, o poză și o scurtă descriere (de câteva cuvinte).

Asta e cerința cuiva care a auzit că există fanfic pe net și a decis că e, așa, ca un fel de ce fac sefiștii români. N-a priceput nimic din cultura fandomului.

Și zic asta pentru că fandomul ăla care scrie pe Wattpad (și pe fanfiction.net, și pe Ao3, și pe site-uri de genul) scrie în principiu sub pseudonim. Suntem toți anonimi aici, și chiar dacă la unii se cam știe cine sunt, nu prea găsești oameni care să scrie cu nume, prenume și poză – decât dacă sunt al naibii de imprudenți.

Mai mult decât în cazul oricărui alt gen, scriitorul de fanficuri e vulnerabil. E vulnerabil la atacuri legale (vezi mai sus), dar e vulnerabil și la atacuri ale autorilor și ale fanilor acestora, care s-ar putea să ia povestea ca pe un afront personal. E vulnerabil și la atacurile altor fani creativi ale aceluiași conținut-sursă, care pot decide să ducă lucrurile într-un teritoriu straniu de competitiv și războinic.

Dacă vi se pare exagerat, încercați numai să scrieți recenzii la cărți și o să vedeți că apar oameni supărați. Imaginați-vă ce mutră ar face mulți sefiști români dacă ar găsi o poveste în care personajele lor foarte masculine descoperă că vor să facă sex cu bărbați. Sau, mai rău de-atât, dacă cineva le aruncă la gunoi cea mai mare parte din univers cu notița „Blabla tehnologie, nu mă interesează, acum totul funcționează pe magie lol”.

Ideea e. Dacă publici o carte proastă pe barba ta, nu află mulți. Dacă publici un fanfic care nu le convine unora, sunt șanse mai mari să se lase cu un război.

Și ultima chestie:

-Decorul în care se desfășoară textele voastre pot să acopere o gamă largă de universuri, fie că sunt din jocuri video, filme, cărți, etc. Oferim câteva exemple: Star Wars, Star Trek, Dune, Harry Potter, StarGate, Lord of the Rings, Game of Thrones, World of Warcraft, Assassin’s Creed, Fallout, Elder Scrolls, etc.

Ăștia nu au o temă. E un concurs gen, „Desenați, copii”. Se simte că nu e ceva ce vor să vadă. Ei nu vor de fapt să citească fanficuri. Nu sunt fani de ceva. Ei vor să ajungă la cititori noi și cam atât. Dacă-i pui să numească genuri de fanficuri, probabil că or să se uite la tine ca la poarta nouă. Dacă vine cineva să le bată la ușă cu cease and desist, or să facă scandal fără să priceapă în ce s-au băgat.

E o cu totul altă generație de fandom decât cea din străinătate. Altă abordare. N-o să vă zic, „Sub nicio formă să nu vă înscrieți la concurs”, dar o să vă zic că, pentru cineva crescut cu celălalt fandom, ce e aici îmi cauzează multe semne de exclamare. Cea mai mare speranță pe care pot s-o aibă aici e să nu devină prea populari, pentru că nu par deloc pregătiți pentru problemele care apar din modurile lor de abordare.